Spiritul Sfânt în viața Bisericii

Încă înainte de mântuitoarele Sale Patimi, Isus Hristos își încurajează învățăceii, întristați din pricina apropiatei despărțiri de învățătorul lor, promițându-le un alt Mângâietor: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi în veac, pe Spiritul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nici nu-L cunoaște, dar voi Îl veți cunoaște, căci între voi va locui și între voi va fi” (Ioan XIV, 16-17).

Și iată cum, la cincizeci de zile după Înviere și la zece zile după Înălțare, promisiunea lui Isus s-a împlinit. În Faptele Apostolilor, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca istorisește că în timp ce ucenicii se aflau adunați în foișorul din Ierusalim, stând cu ușile încuiate de frica Evreilor, „fără de veste s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vifor și a umplut casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și s-au lăsat peste fiecare din ei. Și s-au umplut de Spiritul Sfânt și au început a grăi în alte limbi, precum le da lor Spiritul să grăiască (…). Și făcându-se glasul acela s-a adunat mulțimea și s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa” (Fapte II, 2-4, 6). Revărsându-Se peste Apostoli, sub această formă vizibilă și minunată, Sfântul Spirit îi transformă dintr-odată, din oameni fricoși în misionari înflăcărați și neînfricați, astfel că în aceeași zi, la predica lui Petru, s-au botezat trei mii de suflete din toate neamurile care erau pe atunci în Ierusalim la sărbătoare, luând astfel naștere primul nucleu al Bisericii. Așadar, evenimentul coborârii Spiritului Sfânt marchează actul de naștere a Bisericii, a cărei universalitate o simbolizează convertirea și botezarea păgânilor „din toate neamurile care sunt sub cer” (Fapte II, 5).

Spiritul Sfânt este viu și activ astăzi și întotdeauna în Biserică. El Îl actualizează pe Isus în viața noastră, a creștinilor, este Cel care ne naște la viața divină prin apa Sfântului Botez, când ne sădește în suflet, odată cu harul sfințitor, cele trei virtuți teologale: credința, nădejdea și iubirea; precum și virtuțile morale cardinale: prudența, dreptatea, cumpătarea și tăria. El, Spiritul Sfânt, Dătătorul vieții și Izvorul tuturor bunătăților, prin harurile sale ne luminează, ne inspiră și ne susține clipă de clipă în acțiunile bune din fiecare zi. Ca să credem și să sporim în credință, este necesar harul Spiritului Sfânt care să ne lumineze și să ne călăuzească spre Dumnezeu. Spiritul Sfânt este acela care-i adună pe cei credincioși în organismul viu, uriaș, care este Biserica, Trupul tainic al lui Isus Hristos, făcând-o mijloc de mântuire prin Cuvântul Evangheliei și prin Sfintele Taine, mamă spirituală a tuturor celor răscumpărați de Mirele Hristos. După cum, la Bunavestire, Spiritul Sfânt a colaborat cu Fecioara Mamă în zămislirea lui Hristos-Omul, tot astfel El lucrează neîncetat în noi și cu noi, în fiecare în parte, spre a-L zămisli și maturiza în mod mistic, în noi, pe Hristos, reproducând în viața noastră virtuțile Lui.

Mai mult, deoarece răscumpărarea lui Hristos este universală în timp și în spațiu, extinzându-se la omenirea din toate timpurile și de pretutindeni, vocația la mântuire și unitate este de asemenea universală. De aceea, deși Isus Își revarsă Spiritul Său doar peste Apostoli și peste cei ce vor crede în El prin cuvântul lor, totuși El prin Spiritul Sfânt lucrează de la începutul omenirii asupra tuturor oamenilor. Asemeni fermentului care face să dospească aluatul, Biserica, prin Spiritul Sfânt care o animă, însuflețește și desăvârșește treptat toată omenirea, ba chiar și universul întreg, care „suspină” în așteptarea Parusiei, adică a Pământului nou și a Cerului nou, când Hristos va fi „Totul în toate”. Pentru că, așa cum spunem în rugăciunea „Împărate Ceresc”, Spiritul Sfânt este Împăratul atotstăpânitor, Spiritul Adevărului care este pretutindeni prezent și activ, împlinind și desăvârșind toate.

Biserica a instituit ritualul de sfințire a apei și al binecuvântării țarinei în praznicul Rusaliilor, precum și binecuvântările de alimente și obiecte, ca expresie a credinței că Spiritul Sfânt este principiul vieții harice „prin care tot sufletul viază și prin curăție se înalță”, și, totodată, Cel din care „izvorăsc izvoarele darului, adăpând toată zidirea, spre rodire de viață”. Iată de ce se cuvine să ne deschidem inimile și să-L invocăm cu adevărată căință și iubire, ca să ne curețe cu focul iubirii Sale. Astfel sălășluindu-Se în chivotul inimii noastre, să-L rugăm să ne păstreze supuși inspirațiilor Sale, pentru ca să se înfăptuiască zi de zi, în noi și în jurul nostru, Împărăția lui Dumnezeu.

Pr. Gheorghe Neamțiu (1919-2012)

Articole din aceeasi categorie