Sindromul piedestalului și ostentația sfinților

Am sărbătorit de curând Cincizecimea, cu nașterea Bisericii la coborârea Spiritului Sfânt, și constatam, interesați, că cel mai inteligent și mai urgent lucru pe care să-l cerem nu era să ni se mai dea alte și alte daruri (bucurie, pace, tărie, credință etc.), ci să fim goliți mai întâi. Pentru că, plini de noi și de cele vechi, nu lăsăm loc pentru nou și pentru Cer în viața noastră, ca să putem spera că în sfârșit ceva se va schimba, cu inimă înnoită și balastul lăsat îndărăt.

Dacă putem situa în timp coborârea Spiritului Sfânt, oare când și cum am putea capta coborârea sfințeniei în viața omului? Nu de alta, dar Duminica succesivă a fost cea a tuturor sfinților – respectiv a… roadelor Coborârii Spiritului Sfânt -, cei care L-au primit și în viața lor, nu doar în evocarea unui moment din viața Bisericii. Cred că totdeauna, de-a lungul secolelor, sfinții s-au bucurat deopotrivă de atenția celor aflați încă în lupta vieții, dar și de privirea distantă, circumspectă, a celor care îi priveau ca pe beneficiarii unor scurtături, a unor superputeri și a unor condiții favorabile comparativ cu toți ceilalți. Sfinții sunt cei care au ajuns la Ținta vieții, adică la Viața cu Dumnezeu, fără să se desprindă de fapt de viața cu noi, respectiv ajutând partea slabă a Bisericii să ajungă și ea la cea puternică. Biserica nu e comunitatea celor perfecți, ci a celor iertați, nu  a celor fără pată din naștere, ci a celor fără pată din Iubirea Domnului primită în viața lor, zi după zi, de la Botez încolo…

În evanghelia sărbătorii Tuturor sfinților, Isus repetă de trei ori că „nu e vrednic de Mine” cel care îi iubește pe cei din familie (pe părinți sau pe copii) mai mult decât pe El și cel care nu-și ia crucea să-L urmeze. Standard greu de conceput și de acceptat! Merită să înțelegem „vrednicia” la care se referă Isus. Vrednic – e traducerea din greacă a unui adjectiv ἄξιος (axios) și înseamnă ceva care are valoare, greutate, importanță și derivă din verbul ἄγω (ago) care înseamnă a conduce, a călăuzi. Așadar, spuse altfel cuvintele lui Isus „cine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine = Mă subevaluează, nu ia în considerație cât valorez, nu se lasă condus de criteriile Mele. Cine nu Mă ia în serios și mă subevaluează, decide, prin alegerea sa, să se lipsească de prezența Mea”. Și ce se întâmplă atunci? Din păcate o știm prea bine… Dar, „Cine își va fi subevaluat felul de a trăi din cauza mea, va primi Viața!”.

Dar despre cine se poate spune că e vrednic de Domnul? Despre sfinți, poate? Nu a existat niciun sfânt care să fi spus în viață că e sfânt sau că e vrednic de Dumnezeu sau de cer, dimpotrivă, cu toții au mărturisit despre sine că sunt păcătoși. Nimeni nu e vrednic de Dumnezeu, pentru că iubirea Lui e necondiționată, anticipează, este fără clauze și fără… note la subsol scrise minuscul. O astfel de iubire nu se poate merita, ci se poate doar primi. Sfinții sunt cei care o primesc, restul sunt cei care o refuză, o condiționează, o posticipează, în urma tuturor celorlalte.

Când Isus spune „Cine își va pierde viața pentru mine” nu vizează doar martiriul, deci pe unii circumscriși perioadelor persecuțiilor. O viață „se pierde” pentru cineva cam așa cum se investește o comoară, pentru ceva măreț. Marea dramă a multora e că nu au nimic, nimeni pentru care să merite să-și pună viața în joc sau pentru care să-și cheltuie viața. Ce, din viața noastră, poate intra la cele de pierdut pentru Domnul? „A iubi”, în Evanghelie, nu înseamnă a simți emoții, a tremura pentru cineva, ci a da. Avem, posedăm cu adevărat doar ce am dat altora, inclusiv Domnului, și nimic nu e prea mic sau prea puțin pentru Dumnezeu!

Nu suntem produsul cazual și lipsit de sens al evoluției. Fiecare dintre noi este rodul unui gând al lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este voit, fiecare este iubit, fiecare este necesar. Și, mai mult decât atât: Dumnezeu a ales să fie vestit și mărturisit de persoane inconstante, îndoielnice, slabe. În acest sens, vorbea undeva papa Benedict (Ratzinger) despre «îndrăzneala lui Dumnezeu» care «se încredințează pe Sine ființelor umane, chiar cunoscându-le slăbiciunile». Aceștia suntem și noi, aceștia au fost și sfinții! Inspirată vorba lui Bossuet că Dumnezeu scrie drept și pe rândurile noastre strâmbe, ba chiar, am adăuga, face lumină și cu lanternele noastre sparte.

Locul nostru printre sfinți l-am primit încă de la Botez, dar nu-l folosim, îl ținem dosit, zicând că nu e de noi, că nu suntem vrednici. Și avem dreptate, confirmată de Sf. Augustin: „Dumnezeu nu mă iubește pentru sunt vrednic de iubire, ci devin vrednic tocmai pentru că El mă iubește”. Printre ei, ne recunoaștem și noi de atâtea ori: sfinți și păcătoși, fideli și trădători, asidui și absenți… Sunt două fețe ale vieții noastre și ne dă o caldă mână de ajutor teologul protestant Bonhoeffer, mort în lagăr de exterminare: «Pentru tot ce a fost, din partea mea, Mulțumesc, Doamne. Pentru tot ce va fi, din partea mea: Da, Doamne».

Citisem undeva, amuzat și îngândurat, că una din marile boli ale secolului este sindromul Piedestalului. Cred că fiecare dintre noi a văzut sau întâlnit persoane atât de pline de ele însele că-ți vine să iei distanță cât mai mare, că parcă nu mai ai loc. Sindromul Piedestalului nu e de confundat cu auto-stima, care e ceva pozitiv. Asta în primul rând pentru stima pe care o are Domnul față de noi și care nu mi-ar îngădui auto-disprețuirea. Când, însă, auto-stima e excesivă, ea poate deveni idolatrie de sine, venerare de sine, urcare pe piedestal și luarea locului chiar și a lui Dumnezeu (moștenire veche de la plecarea urechii lui Adam la provocarea mincinosului). Sindromul piedestalului afectează persoanele care cred că sunt mai bune decât altele, fără să fie. Nu puterea este cea care mântuiește, ci iubirea! De câte ori nu am fi dorit ca Dumnezeu să se arate mai puternic. Ca El să lovească mai tare, să învingă răul și să creeze o lume mai bună. Toate ideologiile puterii se justifică în acest fel, cu distrugerea celor ce se opun progresului și libertății omenirii. Și noi suferim din pricina… răbdării lui Dumnezeu. Dar avem toți nevoie de răbdarea lui. Lumea este mântuită de răbdarea lui Dumnezeu și distrusă de nerăbdarea oamenilor, spunea la început de pontificat papa Benedict. Și care e legătura cu sărbătoarea tuturor Sfinților? Ei bine, surpriză, și sfinții, cu toții (!) au avut o ostentație în viață: aceea ca viața lor să fie piedestalul lui Dumnezeu, ca prin cele primite de la El să pună în văzul tuturor pe Dătătorul tuturor darurilor. Viața sfinților este o continuă exaltare a Iubirii lui Dumnezeu, o punere la înălțime a Celui care, necuprins și nemărginit, a fost pentru om Modelul micșorării, punerii la îndemâna lui, nimicirii chiar pentru a-l ridica. Sfinții restituie în viața lor, cu căderi și ridicări, înălțimea lui Dumnezeu: înălțime de viață de om ridicat la Dumnezeu.

Pr. Cristian LANGA