Sfinţenia – instrucţiuni de folosinţă

Oare câţi dintre noi ne facem încă o imagine falsă despre sfinţenie? Ea ni se pare inaccesibilă, bună doar pentru făcătorii de minuni care intră în extaz ori se dedau unor severe penitenţe fizice. O considerăm rezervată unor persoane de excepţie, poate preoţilor, călugărilor, pustnicilor, care şi-au „ales partea cea mai bună”.

Sfinţii! Zicem că-s cei cu puteri ieşite din comun, cei înzestraţi mai mult şi mai bine decât noi, cei din clasele înalte, cei norocoşi, cei anormali, cei lipsiţi de slăbiciunile omeneşti, cei din alte vremuri… Cu toţii, însă, soldaţi de rând, avem în traistă bastonul de mareşal, toţi am primit intactă şi completă chemarea, puterea şi statutul de sfinţenie. Unii o descoperă şi învaţă să o folosească, să o pună la bătaie, să o rodească; alţii o neglijează, alţii o dispreţuiesc, alţii o tăgăduiesc, o îngroapă ca pe talant, căci e mai comod…

Dar sfinţenia nu e de închipuit ca o muncă dură herculeană, ci mai degrabă ca primire a unui salvator prieten ce doreşte să-şi ia tovarăşi pe fiecare dintre noi şi să-i familiarizeze puţin câte puţin cu viaţa de iubire supranaturală… Oare cărui registru îi aparţine sfinţenia? Puterii, norocului, nebuniei, ciudăţeniei, originii sociale ori geografice?

ATENŢIE! Sfinţenia e chestiune de iubire, nu de conjunctură favorabilă ori de privilegiu. Eventual asumarea privilegiului de a-L putea iubi pe Dumnezeu. De fapt, esenţa întrebării repetate puse de Isus cel Înviat lui Petru care se lepădase (Mă iubeşti tu mai mult…?) vine să răstoarne logica de raportare la Dumnezeu. Nu noi, cei de-atâtea ori vinovaţi de neiubire faţă de Domnul, avem de spus: Doamne, după câte Ţi-am făcut, mă mai iubeşti? – şi ar fi normală această logică. Ci este Domnul care pe Petru şi pe noi pare să ne întrebe: După câte ştim amândoi că ai făcut, Mă iubeşti mai mult? Pe Mine Mă interesează doar dacă acum Mă iubeşti, nu ce a fost. De aceea, sfinţenia e chestiune de iubire. Sfânt e cel care luptă să-şi păstreze, să-şi apere unirea, legătura cu Cristos, căutând să împlinească  voia lui Dumnezeu cu iubire, voia Celui de care se ştie iubit fără preţ.

Sfinţii sunt cei ce-L primesc pe Domnul într-ale lor, cele de zi cu zi, şi se lasă călăuziţi, învăţaţi, ridicaţi. Iar nesfinţii sunt cei ocupaţi, plini (unde Dumnezeu nu are loc), cei ce se consideră ştiuţi, care nu acceptă să fie conduşi, călăuziţi, căci „sunt adulţi”, sunt cei ce se consideră deja sus şi îi lasă lui Dumnezeu fărâmituri, care consideră că-L pot ei îmbunătăţi, corecta şi actualiza, sfinţí ei, pe Dumnezeu…

Sfinţenia se primeşte de la Cristos, nu e din producţia proprie. Dacă în Vechiul Testament sfânt însemna „a fi separat” de tot ceea ce e impur, în accepţiunea creştină înseamnă poate opusul, adică „a fi uniţi”, se înţelege, cu Cristos. Sfinţii sunt cei care au ca program de viaţă, ca idee fixă şi ca urgenţă a vieţii re-unirea constantă cu Cristos, în ciuda şi chiar prin slăbiciunile omeneşti.

Dar cum pot eu deveni sfânt/ă, prieten/ă a lui Dumnezeu? În mod sigur, nu făcând lucruri extraordinare şi nu posedând carisme excepţionale (ca predicatorul-vindecătorul de acum câţiva ani, în catedrală, care se lăuda că a făcut de sute de ori mai multe vindecări decât cele ale lui Isus pomenite în Evanghelie). Pot deveni sfânt/prieten întâi ascultându-L pe Isus şi apoi urmându-L fără teamă în faţa greutăţilor. „Dacă cineva vrea să Mă slujească să vină după Mine şi unde sunt Eu, acolo va fi şi servitorul Meu. Dacă cineva Mă serveşte, Tatăl Meu îl va onora” (In 12, 26).

Efortul pentru sfinţenie e dat de fidelitatea şi vigilenţa la care suntem dispuşi pentru a ne apăra darul, comoara… Isus, pentru a realiza voinţa lui Dumnezeu (de a fi noi cu El) şi fiecare are instrumentele şi armele pentru a reuşi. Câţi însă rezistă, câţi capitulează, câţi negociază predarea, câţi fraternizează cu duşmanul, câţi se prefac că luptă, câţi o fac ca mercenari şi nu ca fii, nu ca fraţi?

Nu ceea ce eu vreau, ci ceea ce Tu vrei.

Pr. Cristian LANGA

Articole din aceeasi categorie