Sfînta Parascheva (Sfînta Vineri, în tradiţiile populare)

An de an, ziua cunoscută în calendarul popular ca sărbătoarea Sfintei Vineri de Toamnă a devenit prin contaminare şi celebrarea religioasă a Sfintei Parascheva, numele ei însemnînd în limba greacă Vineri.

În folclorul românesc, în tradiţiile populare, în practicile cotidiene, oamenii satelor respectau nu numai ciclul hristic şi cel marianic, ca şi acela al Sfinţilor Apostoli şi Mucenici, ci şi pe cele trei divinităţi feminine ale săptămînii, Sfînta Miercuri, Sfînta Vineri şi Sfînta Duminică. Fiecare din aceste zile avea importanţa şi semnificaţia ei, însoţite de credinţe, practici şi interdicţii care trebuiau să întărească protecţia divinităţii respective.

Sfînta Miercuri şi Sfînta Vineri erau celebrate prin post şi rugăciune, fiind considerate şi apărătoarele animalelor din gospodărie şi ale divinităţilor pădurii. „Sfînta Duminica e cea mai mare sărbătoare din săptămîna”- ne spunea bătrîna Marina Toma, din satul Pietroasă, Bihor -, ea e ziua Domnului şi a Învierii lui Hristos.

O semnificaţie deosebită aveau cele două „Vineri Mari” ale anului, Vinerea din Săptămîna Patimilor, fixată în apropierea echinocţiului de primăvară, şi Vinerea Mare de Toamnă, după echinocţiul de toamnă. Aceste zile însemnate, sărbătorite prin post, pocăinţă şi rugăciune, reprezentau o simetrie astronomică şi cultică cu mare semnificaţie în ciclul spiralic al anului şi al obiceiurilor, care se derulau între echinocţii şi solstiţii. Sărbătorită de tradiţiile precreştine în luna octombrie, „pe lună plină”, se celebrează în miez de toamnă, cînd desfrunzirea arborilor şi „încărunţirea” cîmpurilor, de brumele timpurii, anunţau „îmbătrînirea timpului” şi încheierea ciclului calendaristic.

În mitologia lumii mediteraneene era celebrată zeiţa lunară Iuno (unul din numele latine al astrului nopţii), invocată de români la începutul fiecărei luni calendaristice, dar la începutul lunii octombrie era numită „Iuno Sororia”, după cum releva etnologul francez Georges Dumézil.

În folclorul românesc, fetele care încîntau la vederea lunii pline descîntecul de noroc o numeau tot astfel: „Luna, luna, sora lună, / Mai rămîi o săptămînă, / Şi să răsai în tot locul / Şi să ne aduci norocul” (( inf. Ana Călugăru, n.1912, Miceşti, jud. Cluj).

„Luna nouă”- pe care o aşteptau agricultorii ca semn de bun augur pentru însămînţarea ogoarelor toamna, îşi trage numele tot din denumirea sărbătorii latine, „Iuno Novella”.

În tradiţiile româneşti, Sfînta Vineri de Toamnă sau Sfînta Muceniţa Parascheva era considerată şi ziua morţilor, pomeniţi din neam în neam. Aducînd ofrande de colaci şi poame din roadă pămîntului, ţăranii le dădeau „pomană” copiilor şi săracilor, „de sufletul morţilor”.

În fiecare gospodărie, în ogrăzile curate se întindeau mese, ca praznice închinate celor plecaţi în „Lumea Neîntoarcerii”, fiind poftiţi la festinul comun (al familiilor şi al sufletelor celor dispăruţi), rudenii, prieteni şi „oricare drumar care ar fi trecut prin sat”. Se mîncau lipii din grîu nou, se bea must sau vin nou, ca o împărtăşanie din roadele toamnei. În această zi se impuneau şi interdicţii: „să nu munceşti la cîmp şi să nu chinuieşti bobul de grîu, care are chipul lui Hristos”, adică să nu macini boabele; „să nu chinuieşti cînepa”, meliţind-o, pieptănînd-o cu peria cu colţi de fier, să n-o torci cu fusul ascuţit, „să n-o baţi cu brîglele de la războiul de ţesut”; „să nu pui unelte ascuţite pe masă”, „să nu speli rufe”, „să nu fierbi leşie”, să nu se facă foc în cuptor şi să nu se coacă pîine”, „să nu mănînci pepene roşu sau poame negre, porumbele de pădure”.

Fiind în preajma iernii, cînd „vremările” ne reamintesc schimbările atmosferice care nu vor întîrzia să se facă simţite, sărbătoarea Sfintei Parascheva are şi conotaţii premonitive, în practicile pastorale. În dimineaţa acestei zile, păcurarii se uită cum au dormit oile în stînă. Dacă s-au adunat unele lîngă altele, e semn de iarnă grea, iar dacă s-au culcat răzleţe, înseamnă că iarna va fi blîndă. În aceeaşi zi „se aleg turmele şi se dau berbecii la oi”.

Gospodarii îşi aduc acasă vitele de la păşunile montane, lăsînd pădurile şi poienile în seama „jivinelor”. Întorc apoi proţapul spre fundul şurii, adăpostindu-şi uneltele agricole şi pregătind sania pentru drumurile înzăpezite. O fac cu gesturi ferme de oameni care-şi cunosc rosturile, o fac cu siguranţa omului care şi-a îndeplinit munca şi a cules roade, dar şi cu tristeţea dorului de primăvară, „căci cine ştie cum va fi norocul şi sorocul vieţii”…

Femeile strîng firele de păr de lup, de urs şi de cerb care au rămas pe tufele de boz şi de alun, ca să-şi afume copiii şi animalele din gospodărie, ferindu-i de boli, de deochi, de nenoroc. Oamenii se scăldau înaintea răsăritului soarelui în apele curgătoare, ca să fie feriţi de boli şi friguri tot anul.

În Răspunsurile la Chestionarele lui Nicolae Densusianu, de la sfîrşitul secolului XIX, este consemnată o frumoasă şi pilduitoare legenda legată de semnificaţiile credinţelor şi ale interdicţiilor din ziua Sfintei Vineri:

„Doi tineri s-au dus la cîmp, luînd cu ei şi copilul în faşă. Seara, cînd să se întoarcă acasă, şi-au uitat copilul în cîmp. S-au întors şi n-au mai aflat copilul unde îl lăsaseră, în schimb, au văzut un foc lîngă care stătea o femeie. Această femeie îngrijea copilul lor. Cînd au vrut să se apropie de ea, femeia a lăsat copilul jos şi le-a spus că nu au voie să-i vadă faţa, căci este Sfînta Vinere. Le-a aruncat apoi o pîine şi, poruncindu-le s-o rupă, oamenii au aflat înăuntru cîlţi de cînepa şi «guşi» lepădate de la tors, precum şi zoi din albie. Sf. Vinere le-a spus că un asemenea miez are pîinea pe care ea o mănîncă din cauza femeilor că torc, ţes şi spală de ziua ei. Le-a poruncit apoi să spună acestea la toată lumea şi mai ales să ameninţe cu mari pedepse pe femeile care ar lucra de ziua ei”. (Fochi, 1976, p. 282)

Calendarul religios a suprapus peste vechile celebrări ale Sfintei Vineri sărbătoarea Sfintei Muceniţe Parascheva, ale cărei nepreţuite moaşte se afla de mai bine de trei veacuri şi jumătate în Moldova, la Iaşi.

Viaţă acestei sfinte a fost scurtă şi zbuciumată, dar dăruită întru totul dragostei pentru Hristos. Conform istoriei vieţilor sfinţilor, ea s-a născut în prima jumătate a secolului XI, la Epivatos (1022-1050), în Tracia, localitate aşezată pe ţărmul Mării Marmara, între Constantinopol şi Sylviri, într-o familie înstărită, din părinţi credincioşi, care    i-au dat o educaţie aleasă, religioasă. Au numit-o Paraschevi, pentru că s-a născut într-o zi de vineri. (Haşdeu, 1984, vezi şi Mesnil, Popova, 1997, p. 365). Urmîndu-şi însă îndemnul Credinţei, fetiţa pleacă de acasă neştiută de nimeni, pentru a ajunge la Constantinopol, pe atunci capitala Imperiului bizantin, stabilindu-se în suburbia Heraclea, lîngă Biserica „Vălului Fecioarei”, unde a rămas timp de cinci ani. O versiune a legendei spune că tatăl ei a căutat-o 10 ani fără întrerupere, fără s-o găsească. După această perioadă, şi-a împlinit visul de a vedea Ierusalimul şi locurile sfinte în care a trăit Mîntuitorul, oprindu-se şi nevoindu-se într-o mănăstire de maici din pustiul Iordanului.

La vîrsta de 25 de ani, în urma unui vis în care un înger i-a poruncit să se întoarcă acasă, revine la Constantinopol, apoi la Epivatos, nefiind recunoscută de nimeni şi nemaigăsindu-şi nici rudenii, nici cunoştinţe. S-a instalat lîngă Biserica Sfinţilor Apostoli. La vîrsta de 27 de ani moare săracă şi străină, epuizată de sărăcie şi de boală. A fost înmormîntată pe ţărmul mării, ca o necunoscută, dar după împlinirea unor minuni la mormîntul ei, a fost deshumată, iar moaştele ei, aşezate în Biserica „Sfinţilor Apostoli” din oraşul natal, au continuat să facă alte minuni. Sfînta a fost canonizată de Patriarhia Constantinopolului (vezi şi Berdan, 2001, p. 135).

La 1238, sfintele relicve au fost mutate la Tirnovo, capitala Imperiului vlaho-bulgar, de către ţarul Ivan Assan, luîndu-le de la cruciaţi şi aşezîndu-le într-o biserică special construită, dar după 160 de ani au fost mutate la Vidin, apoi la Belgrad, în Serbia, în urma ocupării Bulgariei de către turci. În 1521, însă, în urma cuceririi Belgradului de către Suleiman Magnificul, acesta a restituit moaştele Patriarhiei Constantinopolului, care le-a răscumpărat. Depuse în catedrala patriarhală, moaştele Sfintei Parascheva continuau să săvîrşească multe minuni şi vindecări de boli.

În mai 1641, patriarhul Partenie al Constantinopolului îi dăruieşte domnitorului moldovean Vasile Lupu moaştele sfintei, ca semn de recunoştinţă pentru că acesta a plătit datoriile de bir ale Patriarhiei către turcii care ocupaseră Constantinopolul la 1521. Moaştele au fost depuse la început în Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi (din care domnitorul dorea să facă o replică a Bizanţului, „Bizanţ după Bizanţ”, după cum scria istoricul Nicolae Iorga), dar în urma unui incendiu puternic, izbucnit în noaptea de 26-27 decembrie 1888 – care în chip miraculos nu a atins relicvele – au fost mutate în Catedrala Mitropolitană, nou construită, cu hramul „Întîmpinarea Domnului”. (ibidem, vezi şi Mesnil, Popova, op. cît., p. 367-368). Pe unul din zidurile bisericii „Trei Ierarhi” a fost înscris întreg periplul Sfintei Parascheva, dar aceasta inscripţie a dispărut în timpul restaurărilor din 1884 (Theodorescu, 1979).

În Balcani, Sfînta Parascheva a avut o notorietate extraordinară, legendele numeroase despre periplul său şi despre minunile săvîrşite de moaşte fiind extrem de răspîndite. Astfel, se spune că în oraşul Tram din nord-vestul Bulgariei există o peşteră în care a locuit „Sfînta Petka” (numele slavon al Paraschevei), iar la intrare se mai vede „pîinea care a împietrit la moartea ei” (Mesnil, Popova, op. cît., p. 369).

Prima lucrare hagiografică despre viaţa sfintei a scris-o patriarhul Eftimi, în Bulgaria secolului al XIV-lea (vezi Mesnil, Popova, op. cît., p. 365). Una din cele mai vechi scrieri din ţara noastră despre viaţa sfintei (amalgamată cu aceea a celorlalte două Paraschive, de la Roma şi din Ikonia) o datorăm popii Grigore din Mahaci. În tradiţiile bisericilor ortodoxe, numele sfintei se păstrează cu unele caracteristici ale diferitelor limbi, dar semantic fiind analoage: Paraskevi (în greacă), Paraskeva (în bulgară şi sîrbă), Paraskovja (în rusă), Paraschiva (în romană) însemnînd „Vineri”, adică a cincea zi din săptămînă („zi de pregătire” a sabatului, după ritul ebraic), de la „paraskene” – „pară”= împrejurul + „skene” = podoabă (apud Mesnil, Popova, op. cît., p. 376).

Cuvioasa Parascheva de la Epivatos este însă cea celebrata în ţara noastră, ca şi în ţările balcanice, cultul ei fiind deosebit de respectat, considerată în special ocrotitoarea Moldovei, adorată şi implorată ca „Dăruitoarea” celor în necaz, care vin în pelerinaj la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Acolo merg în fiecare toamnă mii de pelerini din toată ţara, ca să ceară îndurare, sănătate, ploi fertile, liniştea vieţii şi pacea morţilor. Şi se îndatinează că fiecare creştin să primească o crenguţă de busuioc înmiresmată şi binecuvîntată de preoţi, pentru a-i fi nădejde şi pavăză, sfînt talisman în vremuri de restrişte.

În ţinuturile Transilvaniei, rugăciunile închinate Sfintei Vineri se contopesc adesea cu cele adresate Maicii Domnului, îndeosebi în descîntecele de sănătate, aşa cum le-a cules etnologul Marius Dan Drăgoi, din satele de la poalele Munţilor Ţibleşului (Drăgoi, 2003, p. 326; idem, 2002, p. 79-81). Iată una din aceste rugăciuni populare pe care a cules-o în satul Agries, zona Năsăud:

„Vineri, Vinerea, / Doamnă tinerea / Inima mă-nfruntea / Nime-n lume n-auzea. / O avut Lazăr două fete / Pe una o chema Maria Magdalina / Pe una Dalba Rusalina /   S-o dus în cîmpul Rusalimului / Să culeagă nouă floricele / N-o aflat. / O aflat o dălbioară, / Dălbioara s-o făcut stupioară, / Stupioara s-o aprins / Maica Sfîntă aşa o zis: / Că cine a zice rugăciunile Sfintei Vineri / Joi seara de tri ori / Vineri dimineaţa de patru ori / L-a scoate din măguri, din păcuri, / Din broaşte ca vacile / Din viermii cei bestinşi / Din viermii cei neadormiţi. Amin”. (Drăgoi, 2002, p. 79-80)

Dr. Maria BOCŞE