Sfântul Constantin cel Mare și politica inspirată de Dumnezeu

Împăratul Constantin cel Mare întrupează în istorie nu doar prototipul suveranului creștin și apărător al Bisericii, ci și un veritabil moment de ruptură în ceea ce privește cultura și tradiția politică a antichității, marcând o evidentă trecere spre antichitatea târzie. Construit pe filiera unor modele politice specifice lumii antice, care însumau elementele unui despotism elenistic și pe cele ale unei mitologii greco-romane, cu certe influențe orientale, Constantin cel Mare a avut marele merit de a intui viitorul mai bine decât oricare alt suveran de până atunci.

Dacă până la Constantin cel Mare toate marile proiecte de reformare a imperiului roman erau construite pe o invariabilă întoarcere la puritatea credinței greco-romane, care asigura modelul cetățeanului perfect în raport cu statul și în care creștinismul era privit ca un veritabil ferment distructiv social, primul mare proiect de reformă statală al acestui suveran a fost asumarea acestei reconstrucții pornind tocmai de la ce era criticat și repudiat: creștinismul. El a intuit perfect că în spatele credinței creștine stă un potențial enorm, care, exploatat inteligent, poate oferi unui stat și implicit suveranului său instrumentele unei puternice coeziuni și legitimități, dar și puteri nemaiîntâlnite până atunci, posibil de evaluat doar prin termenii distanței care îl separau pe Dumnezeul creștin, creator al lumii, copleșitor și imposibil de circumscris, de zeitățile lumii de până atunci, privite ca sumă a perfecțiunii, dar care nu depășeau sfera creatului și care totuși făceau parte din lume.

A-și asuma rolul de protector al Bisericii creștine a însemnat pentru Constantin cel Mare nu doar împlinirea unei convingeri proprii, ci și un beneficiu pentru faptul că el a văzut în structura ierarhică și de autoritate a Bisericii resorturile necesare care îi pot construi imaginea de preot și conducător vizibil al lumii, împrumutând prerogative sacerdotale episcopale, care îi garantau putere și supunere. În acest sens, în persoana lui Constantin, dar și a bazileilor, s-a regăsit atât convingere personală sinceră, cât și imagine și simbol, care l-au apropiat de imaginea omului providențial conștient de misiunea și rolul lui. Istoricul francez Paul Veyne definea tipul uman al unui astfel de suveran în termenii adeziunii la propria imagine providențială țesută în acord cu voința lui Dumnezeu, dar care animă sincer sentimentele și acțiunile unui astfel de om de stat.

Acuzat și aspru criticat de posteritate, care a privit în gestul lui Constantin o abandonare a cultului tradițional în fața unor cinice interese ce țineau mai mult de Realpolitik, decât de propria sa convingere, împăratul rămâne suveranul care a știut că doar printr-o teologie politică bine gândită și articulată va putea să dea statului pe care îl visa soliditatea și trăinicia în istorie, și nu s-a înșelat.

Cu timpul, imaginea pe care istoriografia pozitivistă i-a consacrat-o lui Constantin cel Mare s-a estompat, locul suveranului dur și intransigent religios fiind luat de un om de stat prudent, calculat, nu lipsit de curaj, care a încercat ca, alături de creștinism, să-i apropie pe monoteiștii eleniști, o majoritatea reală în societatea secolului al IV-lea și să nu bruscheze lumea în care trăia și care mai păstra evidente atașamente păgâne. Cu toate acestea, istoriografia a reținut importanța gestului său de convertire personală din anul 312 și pe care l-a considerat actul cel mai îndrăzneț comis vreodată de un suveran autocrat, în sfidarea și disprețul marii majorități a supușilor săi.

Constantin nu a fost doar omul de stat abil, dispus să acționeze exclusiv din calcule politice și strategice, ci a fost mai presus de toate un vizionar care și-a înțeles și asumat domnia în termenii unei misiuni încredințate din mandat divin pentru mântuirea sa și a supușilor săi, într-o nouă eră a istoriei pe care dorea să o inaugreze. Imaginea lui se compune din conexiuni cu istoria sacră în care locul și rolul său este unul foarte bine articulat. De altfel, întreaga argumentare a locului său în istorie, pe care au construit-o biografii săi, în special Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu, nu este altceva decât o încadrare perfectă a lui Constantin în marea epopee a istoriei mântuirii, într-un prim punct de convergență între Historia sacra și Historia Romana. Doar în această cheie a rearticulării istoriei profane, prin racordarea ei la istoria mântuirii, se poate înțelege corect expresia „întoarcerea constantiniană”, deja consacrată de marea istoriografie.

Constantin a venit și a plinit vremea, deschizând o epocă nouă, care, în viziunea lui Lactanțiu, leagă întreagul parcurs al istoriei romane de până la ultima persecuție de semnele celei de-a doua veniri anunțată de Sfânta Scriptură. Întrucât lumea creștină trăia intens această așteptare a plinirii finale, orice schimbare fundamentală din istorie era privită prin prisma acestor ultime realități eshatologice. Astfel, încheierea persecuțiilor, printr-un gest firesc al lui Constantin, i-a oferit lui Lactanțiu prilejul de a-l compara cu un nou Moise, care a scos poporul creștin din întunericul persecuțiilor, așa cum prototipul său veterotestamentar a scos poporul evreu din robia lui faraon. Toate aceste schimbări majore veneau să împlinească mai presus de toate un act de dreptate divină și să pună capăt degradării tot mai mari produse de „răul incurabil”, dar și să ducă la nașterea unei noi paradigme istorice, „în care numele Romei conducătoare va fi șters, iar puterea se va întoarce în Asia și încă odată Rasăritul va fi stăpânul, iar Occidentul va fi supusul”. Constantin stă așadar la un punct evident de cotitură al istoriei, marcând și o translație inspirată spre o politică instrumentată din Răsărit.

Despre mandatul împăratului Constantin, Lactanțiu vorbește în termenii chemării lui Dumnezeu de a „restaura justiția și de a proteja omenirea” împotriva barbariei. Toate acestea se datorau atât providenței divine, dar și unor reale calități ale suveranului, dar și virtuților și sfințeniei de care Constantin s-a învrednicit. Prin aceasta împăratul întrecea gloria „bunilor” împărați de dinaintea lui, care puteau fi considerați în rândul bunilor conducători, ca de pildă Alexandru cel Mare. În această logică istorică, împăratul Constantin întrupează o sumă a virtuților politice de până la el, întrupate de suverani și oameni de stat care, într-un fel sau altul, se ridicau la nivelul binelui comun, dar pe care el le-a depășit în primul rând prin cunoașterea adevărului și a lui Dumnezeu, dar și prin comportamentul său virtuos.

Acestea sunt elementele care îl plasează pe Constantin într-o postură unică în lista suveranilor de până la el, pe care i-a depășit, prin mandatul divin primit, dar și prin faptul că locul și rolul lui istoric se integrează în viziunea mai largă a istoriei mântuirii.

Pr. Bogdan IVANOV