Sensei Adrian GHERMAN, ctitorul “fabricii de campioni Hayashi”, Floreşti: Am investit doar în copii şi nu-mi pare rău. Visez să facem o mică Săftica la Cetatea Fetei

Kata, lupta cu un adversar imaginar, şi kumite, lupta cu adversar,  sînt cuvinte banale pentru mulţi copii din Floreşti, acolo unde sute de juniori, cadeţi şi tineri au practicat shotokan, cea mai răspîndită formă de karate din lume, dar mai puţin obişnuită, totuşi, pentru o localitate rurală.

Adrian Gherman,  profesorul de educatie fizică responsabil de contaminarea copiilor  cu virusul shotokanului, care cuprinde şi kata, şi kumite, este director sportiv în Primăria Floreşti. Om al locului, Adrian Gherman a vrut să fac box, şi-a dat seama că nu i se potriveşte şi a ales karate. N-a stălucit ca sportiv, pentru că a început prea tîrziu, în schimb, ca antrenor şi-a luat revanşa, pregătind sute de copii din care aproape 50 au ajuns campioni, întrecîndu-l pe “sensei”.

În 1981 eram vicecampion la box. Am renunţat pentru că nu mi se potrivea

– Cum  şi cînd v-aţi întîlnit cu  karatele?

– Povestea  este lungă. Am vrut să fac sport şi, în tinereţe, am optat pentru box. Eram vicecampion naţional la categoria semi-uşoară, cînd mi-am dat seama, în 1981, că este un sport prea dur şi nu mi se potriveşte. Cîţiva ani nu am stat liniştit, pînă ce m-am întîlnit cu profesorul Liviu Crişan, care conducea clubul Poli Karate. M-am dus să-i cer împrumut un sac de box, simţeam nevoia să fac mişcare,  şi m-a invitat la sală.  După cîteva vizite, am renunţat la sacul de box şi m-am apucat de kumite. Pînă în 89 practicam karate pe ascuns, prin Făget, în sala de  la Şcoala Generală 21,  pentru că la acea vreme era un sport interzis. Abia din anii 90 sotokanul a  devenit competiţional. Deoarece m-am apucat tîrziu de karate, cariera mea de sportiv nu a fost una spectaculoasă şi de durată. Am participat la stagii de pregătire şi la competiţii internaţionale; am luat un loc doi în Olanda, la o competiţie interstiluri şi am cîştigat în competiţii uşoare locale, dar nu mă pot compara cu elevii mei.

– Clubul Hayashi, o poveste  de succes internaţional, a devenit brand al comunei Floreşti. Care ar fi, pe scurt, istoria clubului?

– CS Hayashi Activ Floreşti, acesta este numele său complet, a fost înfiinţat în anul 2002, după ce timp de cîţiva ani am organizat  activităţi sportive de arte marţiale sub un alt nume de club,  de fapt o filială  a clubului Politehnica din Cluj-Napoca, se numea Poli Karate, în perioada 1997-2001.

– Vă mai aduceţi aminte de copiii cu care aţi început munca de antrenor?

– Da, însă s-a întîmplat demult, în anii 95-96. Juniorii de atunci sînt acum plecaţi prin lume şi prin ţară. În Statele Unite am un sportiv care mai activează şi acum. Mi-aduc aminte ca am început la Şcoala Generală din Floresti, într-o sală mică. Eram speriat, pentru că s-au încris 50 de copii. Pe parcursul antrenamentelor s-au mai pierdut, pentru că nu toţi  au calităţile motrice necesare. La prima competiţie Mikey Mouse, în 2003,  au participat 60 de copii,  iar la ultima, cea  de anul trecut,  320. Anul acesta vor fi şi mai mulţi, pentru că Mikey Mouse este inclusă în calendarul Federaţiei Naţionale de Karate WKC.

– Cîţi sportivi aţi pregatit şi cîţi dintre ei şi-au depăşit profesorul?

– Nu am ţinut o evidenţă strictă, dar în mod sigur  au trecut prin clubul nostru  cîteva sute de copii şi tineri, care au practicat acest sport mai mult sau mai puţin timp.

– Puteţi să-i nominalizaţi pe cei mai buni din ultimii ani?

– Încerc. Este vorba despre Sonia Creţ, kumite, dublă vicecampioană mondială în 2010 – Brazilia, campioană mondială – Italia 2011, campioană naţională din 2008 pînă în 2011; Tania Hinteuar, kata, vicecampioană mondială cu echipa – Constanţa 2009, campioană modială cu echipa – Italia 2011, vicecampioană mondială cu echipa – Ucraina 2008; Adela Bodea, kata, vicecampionă mondială cu echipa – Constanţa 2009, campioană mondială cu echipa – Italia 2011, vicecampioană mondială cu echipa – Ucraina 2008, campioană naţională, 2009; Cătălin Mariş, kumite, campion mondial cu echipa – Ucraina 2008, Vasile Munteanu, kumite, vicecampion mondial cu echipa – Ucraina 2008, Pop Flaviu, kumite,  campion mondial – Cluj 2006, campion naţional, între 2004 şi 2007; Flavia Selejan, kata, campioană naţională, 2005-2009, vicecampioană europeană – Constanţa 2009, vicecampioană mondială cu echipa – Spania 2007; Alexandra Ilea, kata, vicecampioană cu echipa – Spania 2007. La juniori şi cadeţi: Nicoleta Cristea, kata, campioană naţională 2009-2010, campioană mondială cu echipa – Italia 2011, vicecampioană europeană – Constanţa 2009; Robert G. Trai, kata, campion naţional 2011, Lavinia Morar, kata, campioană naţională cu echipa, Diana Ghic, kumite, Andreea Vanea, kumite, Raluca Vanea, kumite, campioane naţionale 2009-2011, Lucian Popa, kumite, Claudiu Mariş, kumite. De la copii, îi amintesc pe Ervin Trai, vicecampion european – 2009, Constanţa, Maria Militaru, campioană mondială – Cluj 2006, Călina Antal, campioană naţională 2010-2011, Diana Coc, vicecampioană naţională 2008-2009.

Ne mutăm din spaţiu pentru a patra oară

– Creşterea exponenţială a numărului de practicanţi de karate a creat probleme? Mă gîndesc la spaţiul pentru antrenamente.

– Nu am avut probleme, mai bine zis am încercat şi am reuşit să  găsesc soluţii de fiecare dată cînd am avut dificultăţi. Chiar în această vară am schimbat locaţia sălii de antrenament. Este  pentru a patra oară cînd facem acest lucru, de  la înfiinţare.

– Vă este utilă  sala de sport de la Cetatea Fetei?

– Este folositoare, dar numai pentru sporturi de echipă: fotbal, volei, baschet, handbal. Pentru karate nu este potrivită pardoseala, deoarece este foarte tare. Or,  solicitările fizice din karate creează presiuni foarte mari pe încheieturi, gleznă, genunchi, şold. Deci,  pentru karate o folosim doar cu ocazia competiţiilor cu tatami, adică a suprafeţele de luptă speciale care amortizează din presiuni şi şocuri. Am avut  noroc că fostul primar a reuşit să convingă autorităţile judeţene să mute proiectul sălii din Huedin în Floreşti, dar acea sală este pentru activitaţile sportive ale unei şcoli, nu pentru performanţă.

Familia m-a sprijinit, dar nu m-a înţeles

– Care a fost cea mai bună performanţă a Clubului Hayashi?

– Pe lîngă numărul mare de campioni, începînd cu copii, cadeţi, juniori şi seniori, CS Hayashi Activ deţine în palmares de două ori  titlul de Campion Mondial, obţinut la Campionatul Mondial Intercluburi, Italia.

– Cît  şi ce aţi investit personal în fabrica de campioni din Floreşti?

– Timp, pasiune, sacrificii şi foarte mulţi bani. Am avut neşansa ca tatăl meu, Gligor Gherman,  să fie opt ani primar în Floreşti, poziţie din care m-a sprijinit mai puţin decît primarul care i-a urmat, pentru că se temea de gura lumii.  În rest, m-a sprijinit, dar nu m-a înţeles.  În anii 90 îmi era foarte greu, trebuia să fac şi agricultură, am crescut animale, conduceam tractorul, duceam laptele la centrul de colectare, mergeam la serviciu şi după-masă –  la antrenament, iar în week-end-uri aveam competiţii. Abia după 15 ani familia a început să se bucure de  ceea ce am făcut pentru copii. Ani în şir a trebuit să mă bazez pe mine însumi şi să rabd.

– V-a părut vreodată rău pentru calea aleasă?

– Niciodată. Dimpotrivă, sînt recompensat cu vîrf şi îndesat cînd văd copiii cum emană fericire cînd urcă pe  podium. Nu se vede, dar îmi plînge inima de bucurie ori de cîte ori copii din Floreşti fac să fie cîntat imnul României.

– Cum de nu v-aţi orientat spre un sport mult mai popular şi mai bănos, fotbalul?

– Am ales karatele pentru ca mi se potriveşte. Dar la Floreşti ne ocupăm şi de fotbal. Am început, în 2008, cu o echipă de copii şi am am ajuns cu trei în campionatul judeţean, chiar dacă Floreştiul este  un centru mic de selecţie. Avem echipa mare de fotbal, “Unirea Floreşti”, în liga a III-a, pentru care jucăm.

   Un stadion cu pistă de atletism la Cetatea Fetei

– Karate, fotbal, baschet şi, am înţeles, volei… Sigur este nevoie de „infrastructură”.

– Sigur că da. Anul trecut am depus un proiect pe Ordonanţa 7, pentru o bază sportivă. Sîntem în căutare de finanţări nerambursabile sau parteneriate public-private. Visez la un stadion cu tribune şi pistă de atletism, construit la standarde europene. Nu chiar atît cît este cel de la Cluj, ne mulţumim cu unul de divizia B, de 10-15 mii de locuri în tribune.

– Unde anume ar fi realizat proiectul?

– În Cetatea Fetei, în spatele sălii de sport, se află singurul teren de 4 hectare al primăriei care ar fi disponibil pentru aşa ceva. Acolo trebuia să se construiască locuinţe cu credit  ipotecar,  dar proiectul a fost abandonat de autorităţi, iar noi am reuşit să-i schimbăm destinaţia.

– Patru hectare este o suprafaţă mare…

– Aşa este. Dar şi proiectul nostru este mare. Acolo se pot face terenuri de tenis, de baschet, un centru de recuperare pentru copii şi vîrstinci,  piscină. Eu aşa am visat, să facem la Cetatea Fetei o mică Săftica, cu centru de recuperare pentru sportivi,  pensiune, să asigurăm condiţii de antrenamente pentru propriii sportivi şi pentru alţii. Noi ne ducem în cantonament cu Unirea la Băile Felix.  De ce nu am putea să avem propriile spaţii, într-un circuit închis?

Relaţia cu fişetul şi sertarul trebuie controlată

– Este un secret al succesului în karate?

– Da, unul foarte banal.  Asta le spun copiilor: concentrarea asupra a ceea ce ai de făcut.  Imaginaţi-vă că aveţi în faţă un fişet cu 200 de sertare. Ei bine, nu este voie să fie deshise mai mult de două, iar acestea trebuie închise după ca s-a încheiat activitatea. Cu alte cuvinte, trebuie sa te rupi complet de ce-i afară, să te concentrezi şi să fixezi ce ai învăţat. Metoda este simplă şi este valabilă pentru viaţa de zi cu zi. Dacă  reuşeşti să controlezi relaţia cu fişetul, cu dulapul şi cu sertarul devii stăpîn pe tine. În viaţă te naşti, trăieşti şi mori singur, important este să fii propriul tău stăpîn. Eu aşa m-am autoeducat.

– Le-aţi transmis şi copiilor aceeaşi educaţie?

– Cred că da, cel putin după reuşita în viaţă a celor ce au făcut karate. I-am învăţat şi îi învăţ să fie luptători, să răzbată, chiar dacă sînt nevoiţi să plece din ţară. Am o antrenoare care are o rată de opt milioane de lei vechi. Mi-a spus că trebuie să plece şi am înţeles-o perfect.

– Nu aţi regretat că, fiu de primar fiind, nu aţi făcut afaceri, în construcţii, de pildă?

– Mi s-a reproşat de apropiaţi, implicaţi în afaceri, în anii 2000, că nu făceam nimic. Eu eram cu sportul, cu clubul nonprofit unde duceam bani de-acasă. Cred că puteam să fac orice, dar nu am vrut şi  nu-mi pare rău. Sînt mulţumit că am putut să fac ceva pentru copii, cred că acesta este destinul meu, scris pe frunte la naştere. Din 1990 încoace am investit în copii, este singura investiţie care se întoarce. Iar  investiţia în sport înseamnă disciplină, educaţie, sănătate. Sportul  completează educaţia de acasă, fiind singurul loc unde se poate învăţa fair-play-ul.

  Sponsori: Consiliul Local şi familia

– Cine vă sponsorizează, ce investitori aveţi?

– Avem doi sponsori, Consiliul Local Floreşti şi  propria mea familie.

– Aţi ajuns la maximum de performanţă sau mai aveţi potenţial de creştere?

– Niciodată nu voi putea spune că am atins maximum. Sîntem în competiţie pînă la ultima picătură. Pînă  la sfîrşitul vieţii voi demonstra învăţîndu-i  pe alţii că lupta te duce la victorie sigură.

Maria Sângeorzan