Scriptura

Geneza Scripturii, modul în care a ajuns la noi, reprezintă o istorie lungă și cu o importanță fără egal.

În înțelesul dat Scripturii de către cei care cred, ea este alcătuită din revelațiile succesive făcute prin Duhul Sfânt unor „aleși”, cunoscuți mai ales sub numele de profeți, sau direct de către Hristos-Dumnezeu uceniciilor săi, adică Apostolilor. În același timp Scriptura a încorporat și acele evenimente istorice care au contribuit la arătarea către lume a lui Dumnezeu.

Textele care alcătuiesc „Vechiul Testament” au fost puse la un loc de către învățații poporului evreu încă în veacul al III-lea î.H. sub numele de „Tora” (Pentateuhul, primele cinci cărți ale Bibliei) și a textelor considerate sacre și alcătuind împreună ceea ce ei numesc „Tanakh”. Este de subliniat că, încă în această fază, în cuprinsul Tanakh-ului au intrat doar textele considerate sacre, o seamă de texte referitoare la aceleași evenimente au rămas în afară. Iar Tradiția a fost la rândul ei codificată în „Mishna”. În veacul al II-lea î.H., regele Egiptului, Ptolemeu „Filadelful”, a hotărât ca Biblioteca din Alexandria, întemeiată de el, să cuprindă și o traducere a textelor sacre evreiești. În acest scop el a adunat șaptezeci de învățați, cunoscători ai limbii ebraice și grecești (koine) și i-a delegat să traducă textele amintite, Totah și Tanakh-ul. Ei au sfârșit această muncă gigantică în anul 132 î.H., și astfel a apărut „Septuaginta”, ceea ce în „Biblie” este desemnat drept „Vechiul Testament”. Cea mai veche traducere în limba latină s-a săvârșit, prin Fericitul Ieronim, în veacul al IV-lea d.H., „Vulgata”. Dar acea traducere nu a atins perfecțiunea „Septuagintei”.

În sfârșit, în veacul al X-lea d.H. s-a alcătuit și varianta în limba ebraică, așa numitul text „Masoretic”, care la rândul său conține diferențe față de textul „Septuagintei”. În jurul acestor diferențe s-au purtat îndelungate discuții și nu puțini au fost cei care ziceau că textul ebraic, „masoretic”, trebuie urmat, căci, ziceau ei, a fost alcătuit de evrei. Dar iată că descoperiri începute prin 1947 au arătat altceva.

Este vorba de pergamentele descoperite în jurul așezării de la Qumran, „documentele de la Marea Moartă”. Aceste documente au fost scrise de către o sectă evreiască din veacurile dinainte de Hristos și secolul I d.H. Secta și obiceiurile ei au fost în detaliu descrise de istoricul evreu Josephus Flavius, în lucrările sale, Războaiele Iudaice și Antichități Iudaice, scrise în veacul I d.H., din porunca Împăratului de la Roma, Domițian. Acești esenieni așteptau venirea lui Mesia și, între altele, se ocupau cu copierea textelor sacre și păstrarea lor în vase ceramice sigilate. Descoperite, cum ziceam, după 1947, aceste documente cuprind aproape întregul „Vechi Testament”. Citirea lor a făcut posibilă stabilirea exactității textelor cuprinse în „Septuagina”, „Vulgata” și textul masoretic. Fără putință de tăgadă, s-a putut stabilit că textul „Septuagintei” este cel corect. Mai apoi Creștinii au adăugat la „Vechiul Testament” textele, considerate semnificative și reale, referitoare la viață, activitatea și învierea lui Hristos, adică cele trei Evanghelii „sinoptice” și Evanghelia Sfântului Ioan, „Bogoslovul”, „Cuvântătorul de Dumnezeu” sau „Teologul”, Faptele Apostolilor, Epistolele și Apocalipsa. Din nou trebuie subliniat că, în acea vreme, au circulat sumedenie de alte „evanghelii” și texte apocrife, care nu au fost incluse în Noul Testament. Incluse au fost doar textele considerate, de către Biserică, semnificative și de folos poporului credincios. Din anul 232 a început să fie folosit termenul de „Biblia”. Ulterior Biblia a fost tradusă în mai toate limbile pământului și se poate spune că o „limbă” nu a devenit deplin literară și matură decât după traducerea Bibliei în limba respectivă. În românește Biblia a fost tradusă integral în 1688, în vremea domnitorului Șerban Cantacuzino.

Din toate cele arătate rezultă limpede că Biserica a creat Scripturile, și nu invers. Este iarăși limpede că, în paralel cu existența Scripturilor, existau interpretările ei, sistemul de rugăciune și de viață creștină, deci ceea ce, într-un cuvânt, se numește „Tradiția”. A susține că „sola scriptura”, doctrina conform căreia singure scripturile duc la slujirea dreaptă a lui Dumnezeu, că aceasta ar fi „calea”, reprezintă un dureros exemplu de punere a carului înaintea trăgătorilor. Încă mai mult, textele cuprinse în Sfânta Scriptură, fiind produsul Bisericii (trupul veșnic al lui Hristos), nu pot fi înțelese, tălmăcite, decât în cuprinsul Bisericii. Căci în Biserică, credincioșii încetează să mai fie „eu” sau „tu” sau „el”, ei devin „altceva” și acest „altceva” este Trupul mistic al lui Hristos.

Cu aceste adevăruri în gând, este atât de trist să vezi cum cei care utilizează doctrina „sola scriptură” efectiv nu știu ce fac. S-a ajuns ca azi să existe peste douăzeci și patru de mii de secte (unele au fost așa de înverșunate în folosirea doctrinei „sola scriptura”, că au sfârșit prin a nu mai fii creștine), și numărul lor crește. Rezultă, deci, că metodologia folosită, dezbaterea „individuală” și fără discernământ a Bibliei, duce la divizare, la dezbinare. Fără tradiție și fără dreapta înțelegere a Scripturilor, toate sectele, toate și fiecare în parte, nu fac decât să repete, din nou și din nou, erezii vechi și de mult deconspirate.

Pentru „noi” este suficient să fim parte a Bisericii Dreptmăritoare, să îi ascultăm învățăturile, să îi urmăm sfaturile, să îi admirăm frumusețea împărătească, să stăm uniți în jurul ierarhiilor și să ascultăm glasul clopotelor care bat spre lauda lui Dumnezeu.

Alexandru NEMOIANU