Scriitori în vremea pandemiei

p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; color: rgb(0, 0, 10); line-height: 120%; text-align: left; }p.western { font-family: „Liberation Serif”,serif; font-size: 12pt; }p.cjk { font-family: „Droid Sans Fallback”; font-size: 12pt; }p.ctl { font-family: „FreeSans”; font-size: 12pt; }

Horia Bădescu: “Se jură şi, mai ales, se înjură temeinic, îndesat, cu năduf, cu fudulie, cu bonton şi cu parapon…”

D.Ş.: Dacă ar fi să transpuneţi timpul prezent prin care trecem, în ce roman l-aţi regăsi, în ce scrieri?

Horia Bădescu: Neîndoielnic în Ciuma lui Albert Camus şi în Dragostea în vremea holerei a lui Gabriel Garcia Marchez. Mai aproape de Camus pentru spaimele şi psihoza care însoţesc totdeauna asemenea momente cumplite, pentru presiunea insuportabilă exercitată asupra oamenilor, cărora le modifică, le alterează sau le fortifică modul de existenţă, comportamentul faţă de ceilalţi dar şi faţă de sine, angoasa claustrului, a izolării, a lipsei de control asupra propriei vieţii pe care o impune un inamic nevăzut, pentru toate interdicţiile frustrante pe care le practică mecanismelor sociale. Dar şi de Marchez, pentru speranţa pe care o induce romanul lui, pentru elogiul puterii irenice a iubirii în vindecarea căderilor şi rănilor sufletești pe care îl face. Dacă ar fi însă să iau în seamă şi aspectele rizibile cu care „civilizaţia spectacolului” – cum numeşte, pe bună dreptate, marele prozator Mario Vargas Llosa lumea în care trăim – aruncă deseori în ridicol aspectele şi momentele ei tragice, nu pot să nu mă duc cu gândul la Boccacio. Cum să înţeleg faptul că, în pandemia teribilă care încearcă umanitatea în aceste zile, crainicele televiziunilor anunţau hecatombele cotidiene de morţi europeni, şi nu numai, cu surâsuri şarmante, „vedetele” sportive ne încurajau jonglând cu suluri de hârtie igienică, bravii noştri „italieni” repatriaţi făceau nunţi de sute de persoane, atunci când nu practicau, prin minciună, filosofia zvânturaticului Rică Venturiano : „ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm”, iar nemţii îşi exprimau solidaritatea cu mult prea încercaţii italieni veritabili cântând „Bella ciao”, imnul partizanilor italici lupând împotriva trupelor naziste?

D.Ş.: Ce învăţături putem trage din aceste 3 luni de izolare?

Horia Bădescu: De învăţat sunt multe nu doar din izolarea care ne-a fost impusă, ci, mai ales, din cauzele care ne-au adus aici. Ar trebui să înţelegem că lumea aceasta atât de minunat alcătuită de către Creator, atât de perfectă şi atât de fragilă în această perfecţiune, nu mai e dispusă să tolereze intruziunea ucenicului vrăjitor, agresiunea la care orgoliul lui nemăsurat şi dezmăţul unei societăţi hedoniste, pragmatice, libertine, robită banului şi consumerismului, îl împinge şi că, precum putem vedea, răspunde cu arme cărora nu suntem capabili să le facem faţă. Să înţelegem că din „trestie gânditoare” ne transformăm tot mai mult în ciuline de bărăgan. Să pricepem că suntem obligaţi să ieşim din retorica şi ipocrizia cu care folosim concepte golite de sens prin care ne construim propria cădere. Că adevărata solidaritate nu e a acelora care o clamează caragialesc de la tribunele puterii. Poate că vremurile pe care le trăim sunt un teribil avertisment, pentru dezmăţul, nu doar imagistic, în care se scaldă umanitatea, pentru incapacitatea omului de a se mai întâlni cu el însuşi, pentru confuzia axiologică şi morală. Poate că panaceul recluziunii pe care ni-l impune, ne va întoarce spre pierdutul tărâm al bucuriei de a fi împreună în taina vieţuirii cu noi înşine, a tăcerii plină de rod, a cuvintelor adevărate şi a cugetării. Poate! Deşi Hanibal e mereu dinaintea porţii iar gâştele, sacrele palmipede ale Capitoliului, au devenit recuzită de Hollywood.

D.Ş.: Suntem prin excelenţă, oameni activi. Cât de grea este inacitivtatea, izolarea?

Horia Bădescu: Pentru oamenii care au o viaţă activă în profesiunii sau chiar arte precum teatrul, opera, muzica, în latura ei concertistică, care se practică în colectiv, izolarea trebuie să fi fost teribil de frustrantă. Pentru cei cărora, solitudinea le este lichidul amniotic al creaţiei, presiunea n-a fost atât de mare. Deşi ne-a lipsit viaţa, dinamică, a confreriei, schimbul de idei faţă către faţă, comunicarea directă, apropierea celuilalt, tot ceea ce cândva reprezenta şi era numit metaforic cafeneaua literară. Ne-au rămas însă neştirbite lucrurile care fac esenţa vieţii noastre: scrisul, cititul, libertatea de a cugeta despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi de a da seamă despre asta.

D.Ş.: Ne-a rămas comunicarea online. Are şi ea beneficiile ei. Care sunt lipsurile?

Horia Bădescu: Este adevărat, onlinul este o posibilitate de a ne ţine unii de alţii, de a ne asculta unii pe alții, de a nu ne pierde în marea rezervaţie „oferită” ca panaceu al pandemiei. Numai că viciile lumii virtuale sunt multe. Marea trăncăneală, glosolalia internetului, vorbitul de dragul vorbitului, meliţatul şi vorbitul la gard au luat locul adevăratei comunicări. Se comunică şi se excomunică, se minte şi se dezminte, se informează şi se deformează, se maipulează, se notează şi se conotează, se judecă şi se adjudecă, se încontrează, se-ncondeiază şi se blamează, se alba-neagra cu ochi şi cu sprâncene şi cu jumuliri de pene. Se jură şi, mai ales, se înjură temeinic, îndesat, cu năduf, cu fudulie –cine-i cel mai gros la limbă şi mai spălat pe creier ?!– cu bonton şi cu parapon, fiindcă „nicio lege nu-i interzice cuiva să fie idiot!”, vorba regretatului Grigore Moisil. La adăpostul întunericului din hăul internautic, care ascunde identităţi şi interese , vinovăţii şi „inocenţe” – ca hoţii”, vorba politicianismului ambidextru ori centrist de la noi – haidamacii reţelelor de socializare îşi asmut hoardele de „prieteni” către ţeluri mai mult sau mai puţin oculte, speculând mai ales temerile şi anxietăţile din fragila lume a imberbilor adolescenţi şi a tinerilor, a celor care simt nevoia de a fi acceptaţi de cineva, într-o lume ostilă în care ocrotirea cuibului familial, asediat şi el de ideologii subversive, e tot mai iluzorie, înstrăinaţi şi înfricoşaţi de singurătatea funciară în care îi aruncă existenţa virtuală, căutându-şi identitatea pierdută în identitatea şi sprijinul unui grup, gang, haită, turmă, în care responsabilitatea pare a nu mai exista, unde impunitatea creată de anonimat, iluzorie sau chiar reală, induce ideea că totul este posibil iar ilegalităţile declinate numărului până la disiparea lor totală. De aici şi setea de „prieteni”, fudulia cu sute sau mii de prieteni, oripilantele formulări „a cere sau a acorda/ oferi prietenia” cuiva, ca şi cum acest sublim sentiment ar fi un fel de marfă negociabilă pe tarabele virtuale. În lumea internautică nu există viaţă intimă, ci doar o „familiaritate lăbărţată”, după expresia lui Mircea Iorgulescu, care îngăduie orice şi oricui, o proletarizare a relaţiilor sociale care amestecă totul în sosul celui mai de jos egalitarism, în care abundă insanităţile şi diatribele umorale, un Hyde Park de mahala cu milioane de accesări. Așa încât….

D.Ş.: Ce cărţi a citit omul Horia Bădescu în aceste 3 luni? Ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut din ceea ce a citit?

Horia Bădescu: Cîteva cărți minunate de azi și de ieri, cele de ieri vorbind, aprent surprinzător, și despre lumea de azi, precum cărțile lui Simion Mehedinți, Politica de vorbe, și Nicolae Iorga, Sfaturi pe întuneric, dar și memoriile unui participant la Marele Război, sergentul Nicolae M. Balotă, Războiul văzut de soldați (1916-1919), o cutremurătoare frescă a suferințelor, eroismului și jertfei celor care au făcut posibile Marea Unire și Tratatul de la Trianon, o imagine crudă a marii încleștări, fără idilism și accente patriotarde, un document mai adevărat în umanitatea sa decât impersonalele pagini ale tratatelor istorice. Timpul mi-a îngăduit să citesc, cu creionul în mână, poate cea mai profundă analiză a lumii în care trăim, semnată de laureatul Premiului Nobel Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, în contapunct cu splendidele glose la înțelepciunea Dao-ismului, Dao, calea ca o curgere de apă a englezului Alan Watts. Cât despre păcere și neplăcere…Nu mai citesc de mult decât cărțile care îmi plac. Mi-au displăcut, însă, adevărurile, deloc comode despre omul contemporan și modul său de viețuire, pe care aceste cărți le dezvăluie direct sau subiacent.

D.Ş.: Dincolo de citit stă scrisul. A fost să fie poezie? A fost eseu? Ce a scris Horia Bădescu în aceste luni?

Horia Bădescu: Un pic de poezie și mai multă reflecție eseistică fiindcă vremurile și prostirea lumii o cer.

D.Ş.: Ce a pierdut arta scrisului prin aceste 3 luni de inactivitate editoriala?

Horia Bădescu: Dacă mă gândesc la cât se mai citește la ora asta, nu mare lucru. Dacă iau în considerare grafomania care ne copleșește, a fost un oarece câștig. Vorba lui Păstorel: “Băieți mai stați cu scrisul/ Și mai citiți puțin!”

Demostene ŞOFRON

OLYMPUS DIGITAL CAMERA