Școala Postliceală Sanitară „Sf. Nectarie”: doar pentru cei care vor să învețe!

Dacă dialogul cu pr. Bogdan CHIOREAN, inițiatorul Școlii Postliceale Sanitare „Sf. Nectarie” din Cluj-Napoca, ar fi avut loc după scandalul cu „fabrica de diplome” de la cea mai mare universitate privată din țară, m-aș fi gândit că, poate, acesta s-a „inspirat”, în judecarea unei situații cu care s-a confruntat școala în primul an, din ceea ce va fi citit, din presă, despre practicile din instituții de învățământ din România și despre pretențiile cursanților de a primi o diplomă doar pentru că „au plătit-o”, și nu pentru că au învățat pentru ea. Dar, la momentul la care am realizat acest interviu, încă Poliția nu anunțase perchezițiile la respectiva universitate și nici modul în care operau cei implicați.

În context, interviul cu pr. Bogdan Chiorean scoate în evidență nu doar „practici” și „pretenții” cu care s-au obișnuit sau pe care le au cei care vor neapărat o diplomă, ci și faptul că, într-o lume în care este tot mai mult acreditată ideea că poți, cu bani, cumpăra orice, unii mai vor să-și „cumpere”, totuși, știința și priceperea doar prin râvnă și cu muncă cinstită. Astfel că Școlii „Sf. Nectarie” de la Cluj i-a cam mers vestea că e una la care să te duci… numai dacă dorești să și înveți!   

Înainte de dialogul propriu-zis cu pr. Bogdan Chiorean mai trebuie doar să amintesc că Școala Postliceală Sanitară „Sf. Nectarie”, care pregătește asistenți medicali generaliști, și-a deschis porțile la 10 septembrie 2018 și funcționează în aceeași clădire în care funcționează și Centrul de Îngrijiri Paliative.

– Ce a însemnat anul 2019 pentru Școala Postliceală Sanitară „Sf. Nectarie”, pe care ați deschis-o în urmă cu doi ani?

– În cadrul școlii au fost și bucurii și momente surprinzătoare, în sensul de mai puțin plăcute. Să încep cu acestea din urmă:

Acum doi ani, când am început, în anul I am avut 32 de înscriși. Am fi luat și mai mulți, căci erau doritori, dar asta a fost limita maximă acceptată. După câteva săptămâni de la începerea școlii, o parte dintre ei, alții după un semestru, au renunțat pentru un motiv incredibil pentru noi: acela că li s-a cerut să fie prezenți la cursuri! Și nu vorbim de a nu înțelege o situație punctuală, un moment în care cineva avea nevoie de o învoire. Oamenii sunt foarte diferiți la clasele școlii postliceale, nu-s numai elevi care au terminat acum liceul, ci sunt oameni maturi, sunt oameni care lucrează. Mi s-a părut incredibilă această abordare, ca oamenii să plece, chiar revoltați, și revoltați de faptul că li s-a cerut să vină la școală, să fie prezenți. Parcă ni s-a imputat că… trebuia să le spunem de la bun început că școala este cu frecvență, deși lucrul acesta era evident.

– Să înțeleg că ei ar fi vrut să primească, la final, o diplomă, fără să fie prezenți la cursuri?

– Da, sau să vină așa, o dată pe an, de două ori pe an și să-și plătească taxele. Problema e cu atât mai gravă cu cât n-a fost doar o persoană, n-au fost două, ci vorbim de 11 persoane! Deci, din 32, mai avem 21, în anul II. Vorbim de 11 persoane, ceea ce trădează un aspect, mai ales în contextul acestei eterogenități a grupului: oameni veniți din zone diferite, dar cu aceeași concepție. Înseamnă că undeva, la un oarecare nivel, se știe, se încurajează o astfel de practică, prin care plata unei taxe îți asigură absolvirea unei școli.

– Cred că nu plecarea lor v-a supărat atât de tare cât faptul că cele 11 persoane care au plecat au „furat” locul altora, care probabil chiar ar fi vrut să facă școală.

–  Asta e cel mai trist. Unii dintre ei, dintre cei care au rămas pe dinafară, atunci, s-au înscris în 2019, dar au pierdut un an din cauza faptului că alții, care nu erau doritori să învețe, s-au înscris înaintea lor.

– Cum și-au au motivat cei 11 cererea de părăsire a școlii?

– Cel mai supărător a fost modul în care au pus problema. Am fost de-a dreptul acuzați că ne permitem să îi chemăm la cursuri când, totuși, ei plătesc o taxă! Adică, „școala asta nu-i gratuită”! „Dacă ar fi gratuită, înțelegem, dar noi plătim o taxă!”. Adică, dumneavoastră sunteți obligați să faceți cum vrem noi!

Din nefericire, direcția astea o întâlnim foarte des în învățământul românesc, începând de la grădiniță. „Tu ești plătită de mine, acolo, tu ești educatoare și trebuie să faci cum îți spun eu, că e copilul meu!”. Vedeți, aceeași poveste și e un laitmotiv deja de 2.000 de ani, încă de la Iuda. Banii mei, din banii mei se face, din banii mei se făcea, dacă nu erau banii mei…  Rămâne peste veacuri chestia asta.

– Așadar, au plecat 11 persoane din 32 înscrise, inițial.

– Au plecat 11. Nu au plecat toți 11 odată. Unii au încercat așa, mai la nivel de avarie, au încercat, da’ de, da’ de se va putea, dar eu am avut grijă ca la fiecare curs pe care l-am predat să îi asigur că nu îmi doresc să termine toți, dacă nu vin toți. Mi-aș dori să termine toți și să fie foarte buni, dar dacă termină 5, nu e nici o problemă pentru că, oricum, gândul înființării acestei școli nu a fost de a aduce profit undeva; taxa pe care am impus-o a fost strict o taxă mică și care să ne ajute cât de cât să ne susținem activitatea măcar în ceea ce înseamnă consumabilele.

– Cei care au rămas, cum sunt?

– Vedeți, în toată această tristețe a mea am și o bucurie, că aceia care au rămas au fost și mai responsabilizați de povestea asta, și-au dat seama că nu poți să fie asistenți medicali oricum.

Am rămas foarte impresionat de câteva întâlniri pe care le-am avut în 2019 cu unii asistenți medicali care lucrează în anumite domenii și pe care i-am văzut pregătiți, aproape, dacă nu chiar ca medicii, cu foarte multe cunoștințe, cu foarte multe abilități practice, cu o înțelegere exactă a actului medical, dublată de o înțelegere și mai complexă a relației dintre cadrul medical și pacient și m-a bucurat foarte tare lucrul ăsta. Și atunci am mizat pe cei 21 pe care îi avem și care, chiar dacă au servici zi de zi și pierd un curs, și-l recuperează, vin în altă zi, își iau temele de la colegi. Sunt foarte, foarte interesați, sunt oameni foarte responsabili.

Până la urmă decantarea asta a fost cumva firească și îi mulțumesc lui Dumnezeu că s-a întâmplat în primul an și în primul semestru și nu s-a întâmplat în anul doi sau trei. Și cumva, în felul ăsta, să știți că se duce și vorba: „Auzi, nu te duce acolo la școală, dacă nu ai chef să chiar înveți ceva. Nu te duce, că nu merge”.

Dacă voiam să fie așa, ca o afacere, care se aducă profit, cu siguranță făceam cinci clase, nu una, cu 150 de oameni, și din 150 de oameni poate 100 plăteau taxa și veneau câți veneau.

– Cum sunt cursanții care au venit în al doilea an de la înființarea școlii?

– Cum spuneam, cred că deja s-a dus vorba, adică din cei 27 care au venit, au rămas 27. Până la finalul primului semestru nimeni nu și-a exprimat dorința să plece și toți au venit la cursuri, au fost prezenți. Iar dacă au fost situații punctuale, în care cineva a fost nevoit să lipsească de la un curs, a avut grijă să îl recupereze. Toți colegii mei care predau aici au înțelegere față de oamenii care vor să învețe și care la sfârșitul acestei școli vor să fie oameni de cinste.

– Cine predă la Școala Postliceală Sanitară „Sf. Nectarie”?

– În mare parte, angajați ai Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”. În principal, medicii de la Centru predau. Am și eu câteva materii și mai avem și persoane din afară, care sunt pe specialități, pe psihologie, pe comunicare ș.a.m.d. Am căutat să fie oameni calificați pentru fiecare materie.

–  Unde fac practică cursanții Școlii „Sf. Nectarie”?

– Deocamdată, în cadrul Centrului de Îngrijiri Paliative.

Eu, practica aș înțelege-o sub două forme. Întâi, o formă care e oficială și care e obligatoriu de a fi efectuată într-un anumit interval pe care îl presupune structura anului școlar pentru școlile postliceale (câteva săptămâni de practică pe care cursanții sunt obligați să le facă, deocamdată la noi, în 2020 sau în semestrul doi vor avea și la Institutul Oncologic, cu care avem un contract de colaborare). Asta e o parte a practicii. Apoi, cealaltă parte, care chiar surclasează practica asta clasică, e aceea că după fiecare curs, sau aproape după fiecare curs, ei vin la pacienți și văd, concret, în salon, la patul pacientului, ce s-a discutat la cursul respectiv. De exemplu, au semiologie, această știință a semnelor și simptomelor, esențială în medicină. În momentul în care vin  și văd și pun ei, mâna, văd niște semne sau aud de la pacienți cum relatează niște simptome ale unei boli, înțelegerea e cu totul alta.

– Cum relaționează acești cursanți cu bolnavii și bolnavi cu ei, mai cu seamă?

– În primă fază – mai ales că majoritatea n-au avut contact cu un spital decât așa, forțat, poate, de anumite evenimente -, pentru că pacienții de la noi sunt într-o stare avansată de boală, cei mai mulți au avut reacții oarecum paradoxale: „Oare e pentru mine profesia asta? Oare pot să fac față la așa ceva?”. Într-un fel a fost foarte util șocul acesta de început. Le-am spus: „Dacă aici faceți față și puteți să relaționați cu pacienții, când veți merge într-un centru de recuperare va fi floare la ureche”. Și s-au obișnuit foarte bine.

– Altfel spus, aceia care fac practică aici se vor putea descurca, apoi, oriunde.

– Da. Ei poate o să facă practică la cardiologie, la oncologie, la interne, dar nicăieri  nu văd o paletă foarte, foarte largă de boli, ca aici. Plus  că pacienții vin la noi cu o gamă foarte complexă de analize, și de laborator și imagistice, gata făcute. Cursanții pot să ia foaia și să vadă ce s-a făcut, de ce s-a făcut, ce s-a aflat, ce atitudine, ce conduită terapeutică s-a adoptat în urma acestor analize. Adică, pot să aibă o vedere de ansamblu.

– Ce vârste au cursanții Școlii Postliceale Sanitare „Sfântul Nectarie”?

– Între 18 și 55 de ani.

– Cei de 55 sunt la fel de serioși ca aceia de 18 ani?

– Ba chiar mai serioși și mai responsabili. Doar că, sigur, pauza dintre liceu și școala postliceală, la vârsta asta, își spune cuvântul și puțin adaptarea e mai greoaie, dar experiența vieții și avântul pe care încă îl au, compensează.

– Câți dintre cursanți au deja un servici și dintre cei care au servici, câți lucrează în sistemul de sănătate?

– Peste 80% lucrează, dintre cei care vin la școală. Știu că avem vreo trei sau patru cursante care lucrează pe post de infirmiere și vor să facă și această școală postliceală din dorința de a se perfecționa și de a avea și o altă specializare, care să le aducă un alt statut și o altă mulțumire.

– Ce e cel mai greu în munca cu elevii?

– Abilitățile practice, asta a fost cel mai greu să-i responsabilizăm, să-i conștientizăm că nu au venit la o școală în care trei ani de zile învață doar să facă injecții, să ia o tensiune, să panseze, căci lucrurile astea se pot învăța și într-o lună de zile dacă ai râvnă și talent, ci, ceea ce trebuie să învețe este faptul că ei lucrează cu un om viu, un om care simte, care are o personalitate, care are o unicitate, și nu există o rețetă pentru toți oamenii; că ei trebuie să capete, în timpul acesta de studii, o experiență care să le fie de folos la patul oricărui bolnav și că nu avem o rețetă tipizată, deși medicina actuală cam acolo se îndreaptă, spre procedură și protocol.

Spunea cineva că profesia medicală presupune halate albe, pereți albi, paturi albe,  doar că în ele oamenii sunt diferiți. La noi nu e așa, nici halatele nu sunt albe și nici pereții nu sunt albi și nici paturile nu sunt albe, iar lenjeria de pat e chiar colorată și oamenii, cu atât mai diferiți. De lucrul acesta trebuie să ținem seamă, pentru că abordarea asta, așa, seacă, fără să ții cont de particularitățile fiecărui om, de vârsta lui, de pregătirea lui, de înțelegerea lui, de modul în care își asumă boala, nu poate să aducă rezultate bune și nu poate să aducă nici calitate în medicină.

M. TRIPON