Salariu mic, impozit zero

Lansată pe piața politică cu o vreme în urmă de Victor Ponta (care, iată, mai spune, tot mai rar ce-i drept, și lucruri interesante) reintroducerea impozitării progresive a fost repusă recent pe tapet nu de un politician, ci de un profesionist: Valentin Lazea, economistul-șef al BNR. Domnia sa a publicat pe site-ul BNR de opinii personale un material în care prezenta trei motive pentru revenirea la acest tip de impozitare: economice, socio-politice și culturale. Nu voi relua argumentele sale, pe care le puteți găsi pe site-ul amintit, însă merită spus că opiniile sale au fost contestate de mai mulți economiști.
Printre argumentele ”contra” figureaza opinii de genul ”impozitul progresiv e pentru țările bogate, nu pentru cele care vor să se dezvolte”. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar ideea mi se pare absolut ridicolă. De ce un principiu care se aplică cu succes în țări mult mai dezvoltate nu poate fi utilizat și în unele aflate mereu ”în curs de dezvoltare”? De ce populația majoritară, cu venituri reduse, obținute preponderent din salarii, nu poate beneficia de un sistem de impozitare care să îi ofere o minimă protecție socială?

Ca să emigreze în alte state ”dezvoltate”, unde principiul se aplică? Așa vom ajunge o țară bogată, pierzându-ne mereu specialiștii – ingineri, zidari, medici sau electricieni?
Alt enunț – ”s-ar putea să inhibe mediul de business” – mi se pare, scuzat să fiu, grotesc de penibil. Păi, mediul cu pricina duce lipsă de forță de muncă, iar un sistem de impozitare corect i-ar permite să-și rețină personalul. De altfel, din câte se vede, impozitarea progresivă nu inhibă defel mediul de afaceri din alte țări, dimpotrivă. Inclusiv în Cehia și Slovacia, care au renunțat la cota unică.
”Avem nevoie de o infrastructură de IT foarte bună pentru așa ceva”, cu referire probabil la capacitatea ANAF-ului de a gestiona acest tip de impozitare, este un alt contra-argument aiuritor. Impozitarea progresivă a mai fost aplicată în Romînia (însă într-un mod idiot), iar ANAF-ul a putut face față la o grămadă de ”praguri” de impozitare chiar și atunci când existau semnificativ mai mulți angajați decât cele circa 4 milioane de suflete de astăzi. Și dacă o să așteptăm după ANAF ca să se informatizeze și să se reformeze, chestie pe care tot o face de când s-a înființat, tare mi-e teamă că o să așteptăm mult și bine. Și inutil.
Și, de fapt, despre ce cotă unică putem vorbi în România? Dacă bine țin minte, există cel puțin două categorii profesionale scutite de impozit – IT-iștii și ”constructorii”- cu mențiunea că în ultima intră o grămadă de ocupații, inclusiv cele aferente fabricării de geamuri, var sau vopsele. Ce fel de echitate este asta, ca unii să plătească impozit și alții nu?
Poate că nu ar strica să tragem bine cu ochiul la ce se întâmplă în alte state. Fie ele chiar ”bogate”. În Mare Britanie, de pildă, există următoarele niveluri de impozitare: 0% pentru venituri sub 12.500 lire pe an; 20% pentru venituri între 12.501 – 50.000 lire pe an; 40% pentru venituri între 50.001 – 150.000 lire pe an; 45% peste venituri peste 150.001 lire pe an. Și gata. Evident, o cotă sau alta se aplică doar la sumele care trec de ”pragul” respectiv. Spre exemplu, pentru un venit de 12.600 lire, se impozitează cu 20% doar cele 100 de lire care trec de pragul de 12.500. Iar nivelul de 12.500 de lire corespunde unui venit sub cel obținut de un angajat cu salariul minim pe economie, de 8 lire/oră, care lucrează un an întreg.
Cu sistemul ăsta, așa cum este, Marea Britanie își protejează persoanele cu venituri reduse. Pe cei mulți. Și chiar atrage o mulțime de emigranți din alte state, inclusiv de la noi, care preferă să muncească acolo sub nivelul calificării din țara de baștină, unde se aplică regula cotei unice.
Desigur că luarea unei asemenea decizii, a schimbării sistemului de impozitare, trebuie atent analizată. Însă, dacă o să continuăm cu sistemul actual, care îi protejează pe cei cu venituri mari și nu pe cei cu venituri mici, tare mi-e teamă că o să ajungem ca în bancul ăla cu calul țiganului (pardon, rromului) care a murit tocmai când se învățase să nu mănânce.