Sacrificii rituale în întîmpinarea sărbătorilor solstiţiale de iarnă

În ajunul solstiţiului de iarnă, în ziua de 20 decembrie, satele tradiţionale făceau ultimele pregătiri în vederea sărbătoririi Naşterii Domnului. Gospodăriile curate, casele văruite, familiile pregătite cu veşminte noi, pentru marea celebrare, trebuiau să mai trăiască încă un eveniment mult aşteptat, o răsplată a muncilor anevoioase de-a lungul întregului an, ca îndestulare a caselor, dar şi ca străvechi ritual solstiţial.

În zorii zilei de 20 decembrie se celebra IGNATUL, prin sacrificarea porcilor, în fapt, dar şi ritualic. „Nu-i casă de creştin aceea unde nu se taie codiţa de purcel în zi de Ignat”- spuneau bătrînii satelor, legînd această practică alimentară doar de pregătirea meselor îmbelşugate ale Crăciunului.

La origine, acest obicei avea o funcţie pur ritualică, ceremonială, căreia i s-a pierdut semnificaţia în miile de ani ce s-au scurs peste existenţele umane. Însuşi numele acestei sărbători vine de la latinescul „ignis” („foc”), sacrificarea porcilor fiind urmată de pîrjolirea lor la un rug imens, aprins din paie de grîu şi de secară, căutîndu-se ca flăcările lui şi fumul să se înalţe cît mai sus, spre cer.

Despre semnificaţia acestui obicei în legendele populare româneşti a relatat la începutul veacului XX Tudor Pamfile. El a reiterat o veche legendă populară din zona Doljului, despre ţăranul Ignat care, vrînd să taie porcul, l-a lovit din greşală pe tatăl său, omorîndu-l: „Ignat cu ta-său, s-au apucat să taie şi ei porcul. Cînd a vrut Ignat să dea cu securea în capul porcului, nimereşte pe ta-său şi-l omoară! El, ce să facă? L-a omorît, l-a omorît!… Începe a se văieta: că ce-a greşit de l-a omorît pe ta-său?” (Pamfile, 1997, p. 260)

„Logica interpretării trebuie inversată faţă de logica naraţiunii populare: nu tatăl a fost ucis în locul porcului, ci porcul va fi, de aici înainte, substitutul părintelui sacrificat în scopul resacralizării lumii”- relevă Corina Bistriceanu (Bistriceanu, 2006, p. 125), căci mitul prin rit readuce sacrul în lumea „periclitată de profan”- relevă Mircea Eliade (Eliade, 1992).

Pamfile aminteşte şi credinţa mult răspîndită la români că în ziua de Ignat, chiar dacă nu tai porc, e bine să tăi măcar o pasăre şi să te „mînjeşti” cu sînge pe mîini (Pamfile, 1997, p. 262), căci sîngele obţinut în urma sacrificiului la solstiţiu te vindecă de boli şi de multe necazuri de-a lungul anului. Sîngele porcului sacrificat nu era aruncat, ci se amesteca cu mei, ca să fie de leac pentru boli. Tot cu acelaşi scop, exista tradiţia în toate zonele carpatice ca din sîngele închegat, apoi fiert, amestecat cu mălai, ori mei, mai recent cu orez, cu condimente (plante aromatice, considerate magice, coriandru, piper, ienibahar, busuioc) să se prepare aşa-numitul „sîngerete”, care se servea în fruntea bucatelor din ziua de Crăciun.

Etnologii apropie mitul precreştin al lui Ignat de cel al lui Oreste şi Oedip, din mitologia greacă, avînd la bază, probabil, un fond comun străvechi, indo-european. În arealul carpatic a circulat mult legenda lui Ignat cel sărac, împovărat de griji şi de mulţi copii, care a făcut rămăşag cu satana, pentru a putea cîştiga un purcel de sacrificat în preajma Crăciunului. Conform rămăşagului, Ignat trebuia să dezlege o şaradă ce cuprindea semnificaţia magică a numerelor de la unu la zece. Altminteri, Satana i-a cerut în schimb „ce are în casă şi nu ştie ce are”, fiind vorba de pruncul nenăscut, din pîntecele nevestei lui Ignat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Ignat găseşte răspunsurile bune, diavolul fiind nevoit să-i aducă în ogradă porcul făgăduit.

Această legendă este încă vie în memoria satelor din Transilvania, iar în ţinutul Pădurenilor Hunedoarei se rosteşte şi acum în ajunul zilei de Ignat, pentru rolul ei pilduitor şi moralizator despre harurile date de Dumnezeu, despre înţelepciunea omului, despre bunătatea şi cinstea omului sărac.

Şarada lui Ignat, asemănătoare ca proba de înţelepciune cu cea din „Cîntecul lăcăţii”, oraţie rostită în cadrul ritualului nupţial în satele bihorene, este comparabilă cu întrebările Sfinxului, din mitul lui Oedip, dovedind străvechi influenţe mediteraneene sau unele mai recente, de origine livrescă. Răspunsurile la întrebări recompun modul de viaţă tradiţional, agro-pastoral, al satului românesc. Dumnezeu, care fusese găzduit în casa lui Ignat ca un trecător necunoscut, îl ajută, dînd răspunsurile la întrebările satanei. Iată o frumoasă variantă a legendei, publicată de cercetătorul Isfanoni, în monografia „Pădurenii Hunedoarei”:

Tăierea porcului la Sfîntul Ignat era în arealul carpato-balcanic o sărbătoare a familiei, tatăl fiind dator să săvîrşească sacrificarea, iar mama şi copiii străjuiau şi alimentau focul, rugul. Acesta, prin lumina şi căldura lui, constituia o evocare a soarelui. Se îndătina, de asemenea, ca după sacrificarea porcului să se facă o masă de pomană, ca ofrandă adusă morţilor, din bucatele jertfelnice. Fiind în postul Crăciunului, „gustarea de-dulcelui” era îngăduită doar după noaptea Crăciunului.

Iată, aşadar, ca Ignatul celebrat prin sacrificiu animalier şi prin aprinderea rugurilor era o străveche divinitate solară, precreştină. Fără a se cunoaşte… numele acestei divinităţi străvechi, după răspîndirea creştinismului în ţinuturile carpato-dunarene, a fost asimilat cu sărbătorirea mucenicului Ignatie Teoforul, în 20 decembrie, zi consemnată în calendarul religios ca „Înainteprăznuirea Naşterii Domnului”.

Dr. Maria BOCŞE