Să lucrăm înțelept!

Capitolul 16 al Evangheliei Sfântului Apostol și Evanghelist Luca include și parabola  despre iconomul necredincios. Este un text mai lung, dar nespus de semnificativ. Am să îndrăznesc să îl rezum și să lămuresc unele dintre detaliile privind timpul istoric.

Se spune: „…era un om bogat care avea un iconom, și acesta a fost pârât lui că-i risipește avuțiile”. În acele vremuri oamenii avuți, bogații, nu își administrau direct posesiunile. Ei aveau administratori care se ocupau de aceasta și erau numiți iconomi. Acești iconomi aveau legătură directă cu cei subordonați, și tot ei erau cei care le puteau face viața foarte amară. Oricum, iconomul cu pricina a fost pârât stăpânului său că nu este corect, și în consecință stăpânul îi cere socoteală și îl înștiințează că nu va mai avea acel iconomat.

Iconomul cu pricina era înspăimântat. El era conștient că doar din asta putea trăi și era le fel de conștient că altceva nu știe și nu poate să facă. Zice el: „Ce voi face, că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap nu pot; să cerșesc, mi-e rușine”.

Iconomul, incorect în esență, își vine în fire și privește în sinea lui critic. Își dă seama și ce poate, și ce nu poate, și mai ales își da seama că răul făcut de el trebuie îndreptat. Că doar în acest chip va putea avea ajutor și înțelegere de la semenii săi. În consecință, el cheamă pe datornicii stăpânului său, unul câte unul, și din răvașele de datorie le scade drastic. Pentru acțiunea lui, stăpânul său îl laudă. Ce înseamnă aceasta? Oare înșelătoria să fie  justificare? În niciun caz. Realitatea este alta.

La vremea respectivă, când secta fariseilor domina și controla aproape totul, falsitatea și prefăcătoria erau mod de viață. În chip concret, cămătăria nu era îngăduită, dar era practicată. Pentru a înșela și „salva” aparențele, practica era următoarea: Cel care era nevoit să se împrumute peste ceea ce lua împrumut și peste ce ar fi fost o rezonabilă adăugire, trebuia să semneze mult mai mult. Nu era camătă pe față, dar era în spirit și formă. Nu trebuie uitat că această camătă intra în buzunarul „iconomului”, căci stăpânul lua doar ce-i era cuvenit lui. Dar, cum ziceam, iconomul cu pricina și-a venit în fire. El a tăiat toată camăta și adausul necuvenit, s-a pocăit în fața celor pe care îi împilase, și acest lucru l-a aflat stăpânul lui, care îl laudă. Nu este greu de înțeles că această parabolă se referă la relația cu Dumnezeu.

„Stăpânul” este Dumnezeu, iar iconomul este fiecare dintre noi. Fiecăruia ni se încredințează daruri, bunuri care aparțin  lui Dumnezeu. Pentru modul în care le vom folosi, vom fi judecați. Fiind oameni și fiind într-o stare căzută, de cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, greșim, folosim rău darurile primite. Dar „Stăpânul” este milostiv și este gata să ne ierte dacă vom cauta să renunțăm la greșeală și la repetarea ei. Iar aici trebuie să înțelegem ce este starea de păcat și câtă vreme este ea îngăduită.

Păcatul este îngăduit doar până își împlinește rostul pentru care a fost îngăduit; până ce demonstrează cum s-a decis „omul”, toți și fiecare, pentru sau împotriva lui Dumnezeu. Păcatul este îngăduit numai ca demonstrație liberă a omului că nu vrea să asculte de Dumnezeu. Dar el nu este îngăduit să crească la nesfârșit și să năruie creația lui Dumnezeu. Cu liberă voie este comis păcatul, dar tot cu liberă voie este pocăința și rugăciunea de iertare. Iar la acestea din urmă Dumnezeu ne lasă deschisă calea spre „casă”: ieri, azi, întotdeauna.

Alexandru NEMOIANU