Rostul Postului Maicii Domnului: ușurarea sufletului și îndreptarea vieții

De la o vreme, fără să vrei, ai nostalgia anilor tinereții. Ți se perindă prin minte fapte și oameni, stări de lucruri și trăiri sufletești care te-au marcat. În mod deosebit slujbele din Postul Maicii Domnului, cu toate preocupările spirituale ce le declanșau, îmi umplu sufletul de minunate amintiri care-mi aduc mângâiere.

Când eram la liceu și la facultate, și n-oi fi fost singurul, așteptam cu mult drag Postul Sfintei Marii. Acest Post, în vremurile în care nu se putea face o catehizare sistematică, era el însuși un mijloc de formare duhovnicească. Realizam cum – cu fiecare post – preocupările religioase îmi deveneau tot mai serioase și hotărârea de a sluji Bisericii tot mai puternică.

Seară de seară, timp de două săptămâni, la bisericuța din satul nostru, situat în „Țara Codrului”, participam activ la oficierea Paraclisului Maicii Domnului, iar la sfârșitul slujbei, înconjurând biserica, o lăudam pe Maica Sfântă prin cântări și versuri de factură populară. Era în plin comunism și cântările noastre constituiau un nevinovat protest nedeclarat împotriva propagandei ateiste: „Ajută-ne Măicuță,/ Să ne rugăm mereu,/ Să credem totdeauna,/ Că este Dumnezeu”. Părintele Ioan Mihali, care oficia Paraclisul, la urmă ne catehiza. Profita de faptul că toți tinerii, liceeni și studenți, erau în vacanță. Iar cântările cereau entuziasm și comuniune sfântă.

Nu voi uita niciodată că într-o seară, o bunicuță credincioasă, dintr-o batistă în care-și ținea legate „odoarele” ei de mare preț, mi-a oferit o cărticică cu versuri în cinstea Maicii Domnului și cu istorisiri ale icoanei ei făcătoare de minuni. Era Marișca Gozoaiei. Analizând gestul acesta gingaș, raționaliștii noștri titrați ar putea spune: „Uite, din ce și-a hrănit credința Vlădica Andrei!” Replica mea este aceasta: credința lor genuină și rugăciunile lor ne-au ținut și ne țin. Nu în zadar Petre Țuțea spunea: „Să vină un laureat al Premiului Nobel ateu pe care să-l scuip în ochi. Ce-o să-mi spună el? O babă care cade în fața icoanei Maicii Domnului străbătută de Absolut e un om, și acela e un dihor laureat”.

Urma apoi sărbătoarea. Mai în fiecare an făceam pelerinaj la Bixad, pe jos, la Rohia cu autobuzul și la Nicula cu trenul. Cu trăistuța-n spate înconjuram biserica și, binecuvântați de părintele paroh, în sunetul clopotelor porneam spre mănăstire cu crucea-n frunte. Pe jos făceam două zile, în cântări și rugăciuni, asociindu-ne cu alte „noroade” din alte sate. Nu i-aș mai recunoaște acum pe toți. Unii s-au mutat la Domnul. Dar pe unii tot i-aș mai recunoaște. Cei mai mulți erau oameni cuminți din „Țara Codrului”, fie de la noi din Oarța, din Băița, din Săliște, din Pribilești, fie de aiurea… ne mâna același dor și ajungeam împreună în „Țara Oașului”, în „Țara Lăpușului” sau în „Țara Someșului”. Noaptea dormeam improvizat, dacă dormeam, în unul din sate. Pe unde treceam înconjuram biserica și clopotele băteau. Iar la capătul drumului ne aștepta Maica Domnului: „Am venit Măicuță,/ Să ne mai vedem,/ Să-ți spunem necazul,/ Care-l mai avem!”.

Acum lumea s-a modernizat. Dar iubitorii Maicii Domnului, chiar dacă vin cu mașina sau cu autobuzul, tot vin. Câtă vreme încă vin nu suntem pierduți și ne înghite valul vremelniciei.

Am mers la mânăstire și în calitate de preot, cu credincioșii mei. Apoi, douăzeci de ani, cât am fost arhipăstor Arhiepiscopiei Alba Iuliei, an de an am fost prezent, de „Adormirea Maicii Domnului”, la Mânăstirea Sânmartinul de Câmpie. Chipurile închinătorilor de acolo mi-au rămas în suflet.

Anul acesta, dacă Dumnezeu va îngădui, împreună cu mulțimea nenumărată de iubitori ai Maicii Domnului vom fi la Nicula. Această lavră mănăstirească din inima Transilvaniei, străjuită de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, aduce multă mângâiere tuturor celor necajiți și întristați. Plecând de la mânăstire, atunci și acum, cântăm după tradiție: „Ne-am ușurat sufletul,/ Ne-am îndreptat umbletul”. De fapt acesta este și rostul Postului Maicii și a pelerinajului la mânăstire: ușurarea sufletului și îndreptarea vieții. Căci trebuie să recunoaștem o realitate: sufletele ne sunt pline de mizerie și păcate grele. Îi putem spune lui Dumnezeu dimpreună cu imnograful: „Sărac și lipsit sunt de fapte bune și inima mea s-a tulburat întru mine, iar Tu, Doamne, Prea Înalte Împărate al cerului și al pământului, știi că toate tinerețile mele le-am cheltuit în păcate și umblând după poftele trupului meu, m-am făcut bucurie demonilor.”

Maicii Domnului nu-i place starea în care ne aflăm. Ea ne iubește, dar o doare starea noastră de păcătoșenie. Sfântul Siluan Athonitul exclamă: „Ah, dacă am ști cum iubește Preasfânta pe toți cei ce păzesc poruncile lui Hristos și cum compătimește pe toți cei care nu se căiesc! … Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea și iubirea pentru noi. Fără îndurarea ei aș fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze și să mă îndemne să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: «Nu-mi place să văd ceea ce faci!»”.

Nici ce facem noi nu-i place și așteaptă să ne căim, să ne spovedim, să ne curățim, să ne îndreptăm. Sfântul Macarie cel Mare ne spune: „Pocăința este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligența, nici noblețea, nici frumusețea nu-l reînnoiesc pe om, ci numai pocăința adevărată, rușinea și regretul pentru tot păcatul săvârșit în trecut. Și, bineînțeles, schimbarea totală a felului de viețuire, de gândire.”

Și, ca să încheiem tot în spiritul tradiției noastre sfinte, cu nădejdea că Postul Maicii Domnului și pelerinajul ne vor fi de folos, vom cânta cu toată ființa: „În suflet ducem credință,/ Dragoste și pocăință./ Niciodată n-om uita,/ Marie, dragostea ta,/ Ci ne vom ruga mereu/ La Maica lui Dumnezeu”.

† Arhiepiscop și Mitropolit ANDREI