ROMA CAPUT MUNDI

Roma. Capitala lumii.

Aşa a fost de milenii. Şi orice trecere prin aceste locuri sonorizează dalele a cîteva veacuri. Cetatea Eternă…. Cele şapte coline, cu paşi uşori, de felină, coboară în metropolă, iar istoria te urmăreşte obsesivă, chemîndu-te. Dacă i te supui, e pentru că, şi acum, personalitatea oraşului e copleşitoare. O mare capitală a Europei!

De ce cred că şi acum e ca acu’ 2000 de ani? Pentru că aici se află, la un loc, toate seminţiile lumii. Mai vizibili sînt africanii, asiaticii… Iar cei din Orientul Apropiat fac ca istoria să se repete. Spirala e nesfîrşită şi, din acest motiv, imaginile se răsucesc pe sub poduri, trecînd, cu dezinvoltură, în eternitatea marmorei. Un Moise gîndind la soarta mapamondului, un David cîrlionţat sau un Hercule din piatra care a sfidat mileniile se plimbă alături de tine. Să te ia Michelangelo de mînă şi să te poarte prin rumoarea mulţimii de la Villa Borghese, ignorînd pe amărîţii care vînd te-miri-ce, să tăinuieşti în inimă şipotul de la Forum. Da: tentaţia te poartă prin cele mai depărtate locuri, istoria îşi face loc cu coatele. Trastevere, Piazza Navona, oriunde în altă parte – turişti. Încă n-a venit Săptămîna Paştelui catolic, sezonul vacanţelor este încă departe. Şi, cu toate acestea, e forfotă peste tot. Da. În restaurante găseşti locuri. În pizzerii – aşijderea. Ca şi în cluburi de noapte. Dar zonele istorice, acolo unde Roma pulsează într-un anume fel, oricum altfel decît în orice altă parte a Europei, aceste zone sînt furnicare.

Roma nu este o simplă expresie geografică. Fiecare are senzaţia că, trecînd pe aici, găseşte ceea ce căuta demult, că descoperă ceea ce alţii n-au descoperit. Clasificările intime domină, iar sintezele există într-un număr tot atît de mare ca şi pelerinii care-i calcă hotarele.

Consuli şi papi, centurioni şi novici, cetăţeni onorabili şi sărmani – toţi sînt interesaţi şi, totodată, nepăsători, faţă de copleşitoarea forţă a Timpului. Dar poate nicăieri pe Bătrînul Continent nu există atîta goană după imagine. Aparatele de fotografiat, de filmat, mai nou, tabletele fac concurenţă celor care, mai conservatori, vor să surprindă clipa cu creionul, peniţa sau penelul. Culorile cochetează cu cenuşiul, haşurările strivesc lumini şi umbre. Doar metropola asta mare, nepăsătoare la tot şi toate, alunecă dintr-o ipostază în altă, fără să piardă nimic din farmecul plăsmuirii omeneşti. Şi, astfel, pare că Roma e locuită doar de poeţi şi arhitecţi latini, de papi cu gărzile lor elveţiene, de ambasadori, împăraţi şi patricieni.

Falsă iluzie…

La Vatican*

De pe Ponte Sisto – cupola. Aici e Bazilica Sfîntului Petru, aici e tavanul cel mai privit din lumea asta – Capela Sixtină: un imn adus voluptăţii. „Ce mă frămîntă?”, mă-ntreb, în timp ce apa Tibrului (Tevere-Tiberis) lunecă spre întîmpinarea destinului. „Ce nu-i în regulă?”

Ajung între timp în Marea Piaţă, San Pietro. Slujbă. Papa Francisc are audienţă publică şi, după frumuseţea cuvintelor înşiruite despre nevoia de a ocroti copiii şi femeile, primeşte omagiile cardinalilor oaspeţi. Ecrane mari, suspendate în timp reamintesc turiştilor că secolele s-au scurs în calendar şi, astăzi, chiar şi de la un kilometru, pot să „atingi” mîna Papei. Rînd pe rînd, columbieni, francezi, japonezi şi locuitori din Mianmar aduc omagiul Sfîntului Părinte. Care, jovial, găseşte pentru fiecare un cuvînt de alinare.

Cineva şopteşte iubitei ceva despre Romanelli. E clar că e un cuplu care a venit tocmai de la Iaşi, pentru a căuta urma celui care, acolo, acasă, a făcut monumentul lui Cuza Vodă.

Evlavie, cucernicie, bunătate…

Speranţa se înfiripă tot atît de repede precum se uită şi bunele intenţii. Oamenii par mai buni şi, doar pentru o clipă, Piaţa respiră aerul normalităţii. Papa se retrage, episcopii la fel, iar garda elveţiană face spectacol.

Frumos…

Oamenii îşi recapătă suflul, devin ei înşişi şi se îndreaptă spre imensele cozi. Acolo, în partea de nord a Cetăţii-Stat, se intră în celebrele muzee ale Vaticanului. Trebuie probabil să treci prin Infern, ca să ajungi în Rai, îşi spune fieşce călător. Şi, cu inima îndoită, apelează la zecile de agenţi de turism ambulanţi (autorizaţi sau nu). Se promite marea cu sarea, mai exact trecerea peste rînd, ghid profesionist, avantaje… Omul plăteşte (35 de euro) şi, încrezător, se aşează la un alt rînd. E drept mai mic, mai elastic şi mai dispus să acceseze lumea genialităţii şi suficienţei artistice. Al perfecţiunii. Ghidul înalţă un „catarg” cu steag cu tot (fiecare grup cu eşarfa lui colorată) şi urmează o cursă ameţitoare printre minunăţii. Picturi pline de temperament, sculpturi în succesiuni greceşti şi romane. Zei şi muritori, toţi într-o perfectă înţelegere a veacurilor care au zburat, precum clipa cea repede trecătoare.

Merită toţi banii!

De la via della Conciliazione la Castelul San’ Angelo – o aruncătură de băţ. Întorc privirea şi-mi dau seama: Vaticanul nu-i ca orice biserică catolică. Nu are turnul înfipt în cerul de deasupra noastră. Vrînd parcă să ajungă la Dumnezeu. Sfidînd. E cupola care a făcut istorie în Imperiul roman de Răsărit. Cupola care apasă. Copleşeşte, chiar. N-am putut însă răspunde la întrebarea „de ce?” pentru că, pur şi simplu

Roma te fură

Cu toată concentrarea ei de monumente, cu oamenii ei, cu sufletul chiar, ataşat de fiecare zid, fiecare piatră. De la Colosseum, privirile pot urca pe cea de a 7-a colină, Campidoglio. Colina Capitoliului povesteşte despre Romulus şi Remus. Şi, mai apoi, tot Michelangelo cu Piazza lui cu tot. Te poţi duce cu gîndul sau cu… piciorul spre Forumul Roman sau spre Vittoriano. La alegere. Treaba e subiectivă şi, oricum, sejurul nu ajunge să cuprinzi tot. Aşa că l’Altare della patria (Monumentul lui Vittorio Emanuele) e un prilej pentru a te scălda în alb, privind culorile steagului italian. Alb de Brescia pentru unificarea culorilor roşu şi verde. De aici, parcă se simte şi briza Mării Tireniene şi valul înspumat al Mediteranei…

Un bănuţ în Fontana di Trevi vă va face , cu siguranţă să reveniţi, asta după ce admiraţi forţa sculpturilor ce înconjoară locul. Şi, pas alert spre Panteon. Coloane şi… cupolă. O întîlnire în templu, dincolo de vremi, pentru un rege unificator (Emanuele) şi un rege al picturii (Raphael). De sub lespezi, ţintesc spre treptele din Piaţa Spaniei.

Pentru a fi profund, trebuie să urc sau să cobor?, mă-ntreb.

Mă ajută, de la poalele scărilor, marele poet englez, Keats, cel care, de tînăr, a murit aici, şi unde are o casă memorială. Aşa sună povestea în cea mai frumoasă limbă romanică:

Pe pieptul drag, în prag, aflîndu-mi tihna

Să-l simt săltînd şi coborînd uşor,

Apururi treaz în dulce neodihna,

Tăcuta răsuflare să-i ascult

În veci – astfel să mor aş vrea mai mult

(Ultimul sonet)

Luaţi o pauză! zice un ghid turistic. E nevoie, pentru că, aici, călătoria nu pare a fi o evadare, ci mereu o întoarcere spre sine. Cuprinzînd marele oraş, îmi dau seama că regret plecările. Şi gîndul zboară spre o viitoare revenire, de fapt. Popas, deci. Antica Roma, un restaurant mic, drăguţ, de felul lui, ţinut de un egiptean. O fată şi un băiat ademenesc trecătorii. E ora prînzului, pare-mi-se, şi simt că Roma trebuie decantată, uitînd de ghiduri şi poposind în inima ei. În colosalul angrenaj al marelui oraş descopăr că cei care mă ademenesc în italiana lui Petrarca sînt de fapt conaţionali: frate şi soră, Lucian şi Gianina (Cîmpina/Prahova). Ştiţi ce înseamnă un „bună ziua!” neaoş, cînd zile de-a rîndul ţi-ai rupt limba în toate graiurile pămîntului? Am servit cea mai bună lasagna şi cea mai bună pizza margherita din lumea asta mare. Aşa, cine spunea? – călătorind, ne creăm şansa de a regăsi veşnicul loc al plecării.

Drumul cel mai scurt, spun cei care aleg geometria ca mod de viaţă, e linia dreaptă. Aici, în Capitala Lumii, nu există linii drepte. Ci numai străzi întortochiate. Şerpuind prin milenii. Şi deodată

Columna!**

Uit de albul de Carrarra, verdele de Prato şi roşul de Maremma – imagine văzută, undeva, într-o Florenţă a visurilor copilăriei. Şi dintr-o dată, realizez cît sîntem de mici, şi cît de eternă este Roma. Şi noi, nu? Parte, în colţul nostru de peisaj, la facerea lumii. Învinşi, dar demni. Din această cauză, cred, împăratul Traian a lăsat testament să-i fie pusă cenuşa la baza Columnei. Acolo unde el, în plină glorie, a fost învingător. Şi acolo unde a vrut să rămînă posterităţii sub mîndra purpură a dacilor liberi. Cenuşa lui s-a risipit în zări. Columna a rămas. Şi pentru asta îl pot ierta şi pe Papa Sixtus (nu mai ştiu al cîtelea), care, cu voie sau făr’ de voie, a falsificat istoria. În loc de statuia originală din vîrful Columnei, Traian, l-a pus pe Sfîntul Petru. Şi? Columna nu s-a ruinat. Aici, lumea venită de peste tot stă faţă în faţă cu obîrşia unui mare neam; Dacii, de mai la nord de Italia. De 2000 de ani. Nu-i act de naştere, cred. Ci însemnul că am fost şi vom fi mereu şi noi. În marmora nepieirii.

Pagină realizată de

Radu VIDA

Grafică şi foto: Simona V.

* I Millenari sînt un grup de prelaţi de la Vatican, care, în 1999, au scris „Secretele Vaticanului”. O fi şi mizerie umană în Cetatea Divină. Dar nu se vede, nu se aude. Sau se arată sub forma plăsmuirilor lui Dan Brown.

** În fiecare din noi zace cîte un Decebal, Mircea, Ştefan cel Sfînt sau Badea Cîrţan. Aşezaţi-vă sub pinii seculari de aici şi veţi simţi asta. E o senzaţie…