Repere necesare pentru o conduită etică rezonabilă

A. Moralitatea

        După ce am lămurit cele două limite între care se înscriu investigaţiile gândirii etice, limita de jos (profanul) şi limita de sus (sacrul) este necesar să clarificăm câteva repere pe care le folosim pentru a expune şi aborda orice problemă ce ne solicită în mod acut atenţia şi înţelegerea. Primul termen care este necesar să-l examinăm logic este termenul de moralitate. După cum limbajul este o operă comună, spontană şi raţională, la fel moralitatea se constituie în acelaşi stil sau format de viaţă. Ea este un fapt care nu poate fi nici dedus, nici demonstrat. Ea caracterizează experienţa trăită, substratul său afectiv originar şi original la fel ca şi relaţiile interpersonale de recunoaştere reciprocă.

        După cum relevă G. Bastide „construcţia moralităţii nu poate fi decât o operă comună care implică prezenţa tuturor pentru fiecare şi a fiecăruia pentru toţi”1. Prereflexivul precede în mod genetic luarea materiei ca priză a conştiinţei. Acţiunea morală nu poate fi dedusă nici din ontologie, nici din axiologie, nici din mersul istoriei. Ea ţâşneşte din centrul intimităţii noastre personale şi capătă conştienţa de valoare prin ţesutul relaţiilor interpersonale. Experienţa care zămisleşte starea de moralitate nu se reduce nici la experienţa trăită sau experimentată, ci ea reprezintă efortul de realizare a unui ideal.

        Acest efort solicită condiţiile interne ale moralităţii: voinţa şi conştiinţa în primul rând şi capacitatea de realizare a idealului prin lupta pentru libertate şi demnitate, în al doilea rând. Lupta pentru libertate parcurge mai multe faze, de la spontaneitatea vieţii psihice sau raţionale, până la cunoaştere, identificare şi stăpânire de sine. În cazul voinţei distingem între cel care voieşte, voitor şi voit. Acela care voieşte este fiinţa umană concretă cu toate calităţile şi slăbiciunile; voitorul este interpătrunderea intimă în creuzetul fiinţei umane a pulsiunilor, impulsurilor, a mobilelor şi motivelor; voitul se raportează la scopurile pe care le urmează, scopuri care solicită implicarea conştientă în calitate de martor şi judecător.

        Moralitatea se constituie în acelaşi timp în perimetrul existenţei sociale şi individuale prin subordonarea involuntarului voluntarului, a spontanului conştientului, a ceea ce este convenabil, oportun, ilegitim legitimului, a ceea ce se consideră rezonabil. În acest sens J. Habermas precizează: „moralitatea nu decurge în mod nemijlocit din raţionalitatea teleologică”2.

        Morala antică nu a reuşit să înţeleagă conceptul de moralitate deoarece fie a voit să o explice în funcţie de un naturalism cosmic, fie a plecat de la exigenţele intrinseci ale naturii umane în general. Morala creştină, prin exponentul său cel mai demn, Iisus Christos, a descoperit dimensiunea interioară a moralităţii (elanul afectiv bazat pe iubire) şi prin substituirea lui Abraham prin tatăl celest a făcut ca moralitatea să capete un caracter universal. Prezenţa şi activitatea lui Iisus Christos a asigurat o culme încă neegalată a manifestării moralităţii: absenţa oricărui resentiment şi a oricărui spirit de răzbunare; revelaţia regatului lui Dumnezeu în această lume în calitate de stare sufletească; acceptarea morţii pentru această credinţă face din viaţă un moment de referinţă.

        Cu morala modernă moralitatea devine problematică. Eudemonismul aristotelic e pus sub semnul întrebării: e important să învăţăm nu cum să fim fericiţi, ci cum să merităm fericirea. Perspectiva asupra moralităţii devine una structural inteligibilă, subordonându-i-se spontanul şi sensibilul, adică ceea ce este prereflexiv. Abordările din numeroase unghiuri de vedere (biologizant, psihologizant, sociologizant, axiologizant) se dovedesc reducţioniste prin contextualismul lor, prin îndepărtarea de universal, punându-se în prim plan particularul. Conform contextualismului, nu există raţionalitate la singular, nu există decât raţionalităţi care impregnează diferitele culturi, imagini ale lumii, tradiţii şi forme ale vieţii. Ca atare, din pricina policromiei raţionalităţilor, tendinţa de abstractizare şi idealizare nu trebuie să fie împlinită în vederea constituirii unei morale general umane.

        Or, termenul de moralitate nu se reduce la înclinaţiile de ordin intelectual, la impulsurile elementare comune tuturor oamenilor, la ceea ce este în mod psihic trăit, la obiceiuri, nici la o stare ideală de ordin atemporal. Conceptul de moralitate ocupă un rol aparte în lumea socială, iar el se manifestă prin trei ipostaze distincte care funcţionează în mod unitar: moralitatea comunitară, personală şi ideală. Nu individul este „generatorul” preceptelor morale, climatul lor de ecloziune este constituit prin relaţiile interpersonale şi instituţionalizate, care se stabilesc între cetăţenii asociaţi, întrucât preceptele morale sunt expresia organizării şi funcţionării societăţii umane.

        Moralitatea comunitară face sociale actele personale, le califică prin aprobare sau dezaprobare. Moralitatea personală depăşeşte pragul conservării şi al supravieţuirii fiinţei umane prin maturizarea psiho-intelectuală şi procesele perfecţonării. Condiţionarea dintre ele are loc sub supravegherea moralităţii ideale. Ea arată direcţiile de convergenţă, de încrucişare a autonomiei şi afirmarea unui comportament demn şi responsabil. Reversul moralităţii este imoralitatea. Comportamentul uman iscat de slăbiciuni, de tentaţii, de păcate şi greşeli, de precarităţile şi, uneori, de iureşul vieţii, circumscriu ceea ce numim imoralitate.

        Suferinţa provocată de boli, de moartea persoanelor apropiate, de războaie şi catastrofe naturale produce dezordine, decăderea şi degradarea fiinţei umane. Ceea ce nu se sesizează pe nedrept sunt culoarele de tranziţie între moralitate şi imoralitate sau invers, culoare în care se dosesc, de cele mai multe ori, situaţiile conflictuale. Această zonă de tranziţie într-o direcţie sau alta, fie dinspre bine înspre rău fie invers, o putem numi amoralitate, un fel de ţară a nimănui «no man’s land». Indiferenţa, pasivismul, pierderea sentimentului identităţii, uneori chiar a valorii, este una din maladiile grave ale înstrăinării pe care o putem numi «dezţărare». Moralitatea sub cele trei ipostaze ale sale (comunitară, personală, ideală) rămâne în stare letargică, lacunară dacă nu reacţionează la interogaţiile morale.

        Ea nu este realmente valorizată dacă reflecţia conştiinţei morale de ordin personal nu are loc. Trecerea de la acceptat, de la suportat şi convenabil la o atitudinea trează, asumată şi vigilentă, care ştie să separe binele de rău în planul existenţei individuale şi sociale este o necesitate de prim ordin în contextul civilizaţiei şi culturii actuale.

        B. Morală

        Trecerea de la moralitate la morală rezultă din nevoia de repere şi de responsabilitate. Morala aparţine sferei acţiunii, dar în acelaşi timp ea analizează, critică şi orientează. Ea este în acelaşi timp produs şi proiect: produs din pricina interpătrunderii şi înlănţuirii dintre moralitate, amoralitate şi imoralitate; proiect întrucât moralei îi este imposibil să se sustragă devenirii sociale, schimbărilor care în parte ni se impun, iar pe de altă parte le alegem. În calitate de produs, morala aşteaptă, câteodată, de la propriul curs al acţiunii anumite clarificări. În calitate de proiect vizând schimbări ale stărilor de lucruri, ea nu poate elimina anumite incertitudini şi o anumită opacitate.

        Paradoxul moralei este acela de a oscila între necesităţile acţiunii de orientare, în virtutea unui cumul de presupoziţii, şi de a fi un demers al convingerii, adică de a practica adeziunea şi de a lua parte la acţiune. Ea intră în contradicţie cu moralitatea printr-o reflecţie trează de factură critică. Dacă moralitatea este simţită şi trăită în fluxurile şi refluxurile experienţei vieţii, morala ocupă o poziţie în interiorul culturii. Ea depăşeşte orizontul moralităţii deoarece ea răspunde în faţa conştiinţei, instanţa pe care nici teama, nici legea nu o pot înlocui: Morala nu se întreabă care este adevărul în sine, ci care este valoarea adevărului pentru viaţă. Pe bună dreptate, observă acelaşi G. Bastide că «spiritualul înţelege empiricul, dar empiricul nu înţelege spiritualul»3 . Comunicarea socializează trecerea de la moralitate la morală, recunoscând identitatea personală. Prin cooperarea între motiv şi norme se trece de la întemeierea afectivă a moralităţii la afirmarea şi recunoaşterea raţională a moralei. Afectivitatea animă, deschide şi aprofundează raţionalul şi raţionalul, la rândul său, clarifică şi îmbogăţeşte afectivitatea. Morala, spre deosebire de moralitate, se caracterizează prin funcţionarea unitară a celor trei ipostaze (moralitatea comunitară, personală şi ideală) prin intermediul preceptelor, idealurilor şi valorilor. Morala antică a propus ca model uman înţeleptul, morala creştină a propus sfântul, morala modernă a propus cetăţeanul, pe când morala actuală nu dispune încă de o identitate, nici de un model uman ca punct de sprijin.

        C. Etica

        Pentru a putea să evităm masa confuziilor, care s-a înmulţit alarmant în ultima vreme prin clişee reutilizate îndeosebi de mijloacele mass-media, care au un impact puternic asupra maselor, pentru a încerca să definim cel puţin aproximativ identitatea moralei actuale este necesar să clarificăm deosebirile dintre morală şi etică. Comparativ cu morala (de la cuvântul latin mos mores = moravuri), etica este o cercetare sistematică de ordin secund dar nu secundar asupra judecăţilor de existenţă şi valoare, asupra intricaţiei lor în ce priveşte conduita umană. În cultura elenă termenul de etică provine de la termenul «ethos» care circumscrie simţămintele adânci şi profunde ale unui popor. De aici suprapunerea nefericită dintre cei doi termeni morală şi etică.

        Petru Creţia, marele filolog clasic clujean, precizează „Ştiinţa sau disciplina pe care o numim etică este, de bună seamă, dintre cele mai vechi, şi totodată, încă nu tocmai pe deplin născută, dacă prin naştere înţelegem autonomia funcţiunilor şi implicit un loc diferit în structura cunoaşterii”4. Etica, am specificat, este o cercetare de ordin secund dau nu secundar, întrucât intricaţia dintre judecăţile de existenţă şi valoare a dus la punerea judecăţilor etice, care pot acţiona antefactum (înainte de acţiune în mod preventiv) in-factum, adică în mod efectiv şi post-factum, după săvârşirea acţiunilor, ţinând seama de consecinţe.

        De aici interogaţia fundamentală: Suntem noi capabili să ne folosim în cunoştinţă de cauză de judecăţile etice? sau suntem marcaţi iremediabil de în determinarea existenţială a tipurilor de moralitate? Situaţia este tragică dacă ne gândim la Antigona, persoană care ilustrează ciocnirea dintre ordinea civilă şi cea divină sau dacă ne gândim la Iov (victima nevinovată) el a fost pedepsit fără să facă nici o abatere de la credinţă. Concluzia este una singură şi fără fisură: trebuie să avem grijă de creşterea discernământului etic. Etica porneşte de la o ipoteză sau alta, în funcţie de prudenţa zămislită de crezul moral. Etica convingerii drămuite se impune faţă de aceea mânată de interes şi calcul. Etica este rezultatul investiţiei şi cercetării pe termen lung a direcţiilor şi finalităţilor diferitelor activităţi umane, orientate de specia  «valorilor veşnice» şi nicidecum de cele care acţionează în mod fragmentar, relativ şi contingent. Există o teamă de a fi moral de unul singur. Necinstea şi reaua voinţă nu se plătesc de fiecare dată. De aici oportunismul şi laşitatea pe care o etică sau alta pot să le ascundă din diverse motive.

        Morala face parte din sfera acţiunii şi culturii, pe când etica este un garant al justificării şi reuşitei. Prin argumente diverse, unele de sorginte politică, pot influenţa în mod pozitiv sau negativ starea de moralitate.

        Etica având un câmp deschis de analiză şi sinteză poate să prelucreze informaţia furnizată de ştiinţele limitrofe (etnologie, etologie, drept, antropologie, axiologie etc.). Analiza limbajului moral, îndeosebi cel de factură conceptuală deschide etica înspre metaetică sau filosofia moralei. Este evident că fără formarea unei voinţe publice nu se poate realiza niciun act major în istorie. Este evident că fără o scară de valori care corespunde noilor cerinţe ale mileniului trei nu avem prea multe şanse. Respectul cuvântului dat, coeziunea între intenţii şi acţiuni, comunicarea şi comuniunea care conduc la încredere şi iubire se anunţă să fie orizontul de aşteptare al mileniului trei.

        Omul nu are nimic altceva de ales din multitudinea posibilităţilor decât evoluţia conştientă de ea însăşi. Problema esenţială a omului este înţelegerea, valorizarea şi reconsiderarea poziţiei sale în lume, valoarea morală ne furnizează sentimentul libertăţii în finitudine. Ea nu este o simplă revelaţie a absolutului în relativ. Ea nu se reduce la o simplă ipostază a modelului (Vorbild), ci el  reprezintă o exigenţă a creaţiei umane. Omul înţelege universul valorilor în măsura în care creează. Valorile morale se prezintă ca o expresie a relaţiilor interpersonale ce tind să instituie şi să respecte diferitele norme. Mai mult decât orice specie de valori ele au nevoie de oxigenarea certitudinilor.

        Trecerea de la resemnare, de la împăcarea cu soarta la valorificarea vocaţiei ethosului românesc prin eliberare de supunere, manipulare şi dezbinare reprezintă noii zori ai afirmării «omului de omenie» ca variantă a meleagurilor româneşti.

        În concluzie, în debutul celui de la treilea mileniu avem nevoie de o etică deschisă, întemeiată pe o existenţă autonomă, pe un sistem de valori bine etalat ale cărui vase comunicante să ne permită trecerea la conduita etică activă, demnă şi responsabilă. Căci cultivarea generării generoase poate să asigure patul germinativ pentru o viaţă demnă a românilor în această parte de lume.

         1.  G. Bastide, Traité de l’axiome morale, P.V.F., Paris, 1961, p. 171

         2.  J. Habermas, De l’étique de la discussion, L’Éditions du Cerf, Paris, 1992, p. 42

         3.  Ibidem, p. 323

         4.  P. Creţia, Epos şi logos, Editura Univers Bucureşti, 1981, p. 229