Radu Preda: Un gest precum cel al mitropolitului Nicolae Corneanu este la rigoare anti-ecumenic

Unii au văzut în gestul mitropolitului Nicolae Corneanu „o minune”, alţii s-au limitat la a spune că este un act de mare deschidere ecumenică. În dezacord cu toţi aceştia, teologul clujean Radu Preda este de părere că un astfel de gest îl plasează pe mitropolit între ortodoxie şi catolicism, acesta nemaifiind acum în comuniune deplină nici cu una şi nici cu cealaltă Biserică şi credinţa lui fiind, din punct de vedere canonic şi dogmatic, „incertă pentru ambele părţi”.

– În 26 mai, presa a aflat, dintr-un e-mail difuzat de pr. greco-catolic Cristian Terheş, despre Radu-Preda„minunea” petrecută în 25 mai la Timişoara, cînd mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, s-a împărtăşit din potirul greco-catolic. La trei săptămîni de la eveniment, după discuţii şi dezbateri interminabile atît în presă scrisă, profană, cît mai ales pe internet, s-a ajuns la organizarea unui „miting de susţinere” la Timişoara pentru mitropolitul ameninţat cu caterisirea.

Cum se poate explica, după părerea dvs., amploarea pe care a luat-o acest – numit de presă – caz? Sau, altfel spus: merită fapta mitropolitului Nicolae Corneanu atîta „atenţie” din partea presei, inclusiv internaţionale?

– Ecoul mediatic al gestului mitropolitului Banatului se datorează în primul rînd puternicei reacţii polarizate pe care a produs-o. Acest gest are un caracter provocator pentru unii şi profetic pentru alţii. Evident, trebuie să ne întrebăm de ce un astfel de gest a avut ecouri atît de diferite? Altfel spus, cum este posibil că mitropolitul Nicolae să fie un trădător al ortodoxiei şi un (potenţial) martir al unităţii în Hristos deopotrivă? Ei bine, caracterul paradoxal provine tocmai din suprapunerea nefericită a doua logici: a celei teologice propriu-zise şi a celei mediatice pe care deja aţi menţionat-o. Nedeclarat, argumentul canonic a intrat în conflict cu argumentul emoţional, sobrietatea responsabilităţii eclesiale fiind înlocuită cu populismul entuziast. De aici şi reacţiile. În timp ce unii (cu precădere ortodocşi) văd consecinţele canonice, alţii (cu precădere greco-catolici, dar şi ortodocşi mai puţin sau chiar deloc catehizaţi) percep adierea unui suflu nou. În timp ce unii văd în pericol identitatea confesională, alţii o pun între paranteze. În timp ce unii invocă rînduiala liturgică şi disciplina eclesiologică, alţii aplaudă rebeliunea sacramentală şi o citesc în cheie ecumenică. Pe această confuzie fundamentală îşi bazează la urma urmei şi mitropolitul Nicolae apologia gestului său: a făcut pasul (emoţional) către fraţii despărţiţi, fără ca prin aceasta să îşi părăsească (teologic) propria biserica. Or, tocmai acest tip de gîndire, surprinzător la un teolog precum mitropolitul Banatului, este cel mai discutabil şi, la rigoare, condamnabil pentru o înaltă faţă bisericească indiferent de confesiune. În plus, o astfel de amestecare de planuri este cea mai periculoasă şi mai contraproductivă pentru dialogul inter-confesional.

– Înainte de a vă ruga să comentaţi gestul mitropolitului Nicolae Corneanu, trebuie să vă întreb: Cum defineşte şi cum priveşte Biserica Ortodoxă ecumenismul? Dar Biserica Catolică?

– Ambele biserici au viziuni mai mult sau mai puţin clare asupra ecumenismului, adică asupra efortului de refacere prin dialog inter-confesional a unităţii creştine. Catolicismul a considerat multă vreme după despărţirea de ortodoxie, în 1054, că refacerea unităţii trebuie să se petreacă prin „întoarcerea” ortodocşilor la Roma. În sprijinul acestei viziuni au fost aduse nu de puţine ori, din păcate, şi argumente de forţă. Însuşi fenomenul uniatismului este rezultatul acestei mentalităţi: a fost promisă emanciparea socială în schimbul trecerii la altă autoritate eclesială. În paranteză fie spus, efectele evident benefice ale re-orientării spre Roma şi, implicit, spre sursa latinităţii noastre nu s-au datorat unei politici consecvente nici a Romei şi nici a ierarhiei greco-catolice locale. Să nu uităm rezistenţa pe care a întîmpinat-o episcopul martir Inochentie Micu Klein atît în rîndul clerului său, cît şi la Roma, sau ostilitatea de care s-au „bucurat” mai toţi corifeii Şcolii Ardelene, certaţi cu propria lor ierarhie care uitase de dorinţa transilvănenilor de a duce o viaţă mai bună şi mai demnă.

Revenind la chestiunea teologică a ecumenismului, între timp, mai ales după Conciliul Vatican II (1959-1965), Biserica Romano-Catolică şi-a nuanţat exclusivismul eclesiologic, adică a renunţat (măcar şi parţial) la pretenţia de a fi unica Biserică a lui Hristos şi a recunoscut ortodoxia ca fiind cea mai veche şi mai apropiată de tradiţia apostolică biserică a lumii creştine. În plus, legat de existenţa bisericilor greco-catolice sau catolice orientale, acelaşi Conciliu preciza statutul provizoriu al acestora (adică acestea au un rost doar pînă la refacerea unităţii), fapt reconfirmat de către Documentul de la Balamand (1993) prin respingerea comună a uniatismului ca metodă de refacere a unităţii. Pentru a nu exista nicio confuzie, stabilirea caracterului tranzitoriu al bisericilor catolice orientale nu este sinonimă cu desfiinţarea lor. Vatican II operează doar o primă şi importantă ajustare a sensului dat acestor comunităţi rupte din trupul ortodoxiei prin metode nu mereu adecvate, adică le pune într-un context eclesiologic marcat de data aceasta nu de concurenţă, ci de dorinţa comuniunii. Este motivul pentru care, mai ales după 1990, Roma tot insistă pe necesitatea ca bisericile greco-catolice renăscute după perioada persecuţiei comuniste, în România sau Ucraina de pildă, să îşi asume datele Conciliului, să îşi revizuiască atitudinea teologică şi pastorală faţă de ortodocşi.

Cît priveşte viziunea ortodoxă asupra ecumenismului, aceasta este oarecum simplă. Biserica Ortodoxă este loială moştenirii evanghelice şi apostolice, neadăugînd nimic la tezaurul de credinţă formulat de cele şapte Sinoade Ecumenice din primul mileniu creştin. Aşadar, ortodoxia nu caută ceva anume prin dialogul inter-confesional, ci oferă şansa ca cei care s-au desprins de credinţa genuină să o redescopere. Sigur, acest lucru nu înseamnă că ortodocşii ca persoane sînt în posesia unui „noroc teologic”. Ei trebuie să merite nobleţea de a se fi născut ortodocşi, să facă efortul de a întrupa dreapta credinţă prin dreapta vieţuire, orto-doxia cu orto-praxia. Din acest punct de vedere, Biserica Ortodoxă participă la mişcarea ecumenică pentru a da mărturie, ceea ce nu exclude să primească la rîndul ei impulsuri şi sugestii consistente, cum este de pildă dimensiunea asistenţei sociale, mai dezvoltată la alte biserici şi confesiuni.

– De curînd, la Mînăstirea Neamţ, patriarhul Daniel afirma, referindu-se la gestul mitropolitului Nicolae Corneanu: Există gesturi ecumenice „potrivite” şi gesturi ecumenice „nepotrivite”. Ce şi cît este acceptat de Biserica Ortodoxă din ecumenism? Pînă unde poate merge ecumenismul? Care sînt „hotarele” acceptate şi de ortodocşi şi de catolici?

– Cred că pentru ambele biserici hotarul ecumenismului este confuzia. Nu poţi reface prin confuzie, voită sau nu, o unitate păstrată cu greu timp de un mileniu, absentă apoi timp de un alt mileniu, prin confuzii. Duhul Sfînt lucrează în lume nu prin amnezie, ci prin convertirea memoriei în sursă de iubire şi comuniune. Altfel spus, ecumenismul responsabil presupune asumarea deplină a propriei identităţi şi deschiderea către identitatea celuilalt.

Pentru a da un exemplu concret de limită a ecumenismului din perspectiva catolică, îmi amintesc cum acum cîţiva ani, în Germania, a fost excomunicat de Vatican un preot care a oferit împărtăşania unor protestanţi lutherani. Îmi aduc aminte cît de revoltaţi erau unii colegi ai mei de studii. Am încercat, din perspectiva mea de ortodox, să le explic că nu este un vot de blam la adresa ecumenismului, ci a confuziei. Unii au înţeles, alţii nu.

– Mitingul din 14 iunie de la Timişoara a fost anunţat că „un gest de susţinere pentru cel care a fost acuzat în mod nedemn în legătură cu actul sau de deschidere ecumenică înspre credincioşii greco-catolici”. Este, actul mitropolitului Nicolae Corneanu, cu adevărat un „act de deschidere ecumenică”? A devenit între timp societatea noastră civilă „ecumenică”? Pot scanda la unison, creştini şi necreştini, „O singură turma, un singur pastor”?

– Ceea ce s-a petrecut la Timişoara şi s-a reeditat în mai multe articole de presă reprezintă un foarte interesant ecumenism corect politic. Faţă de acesta eu am cîteva rezerve fundamentale. Am să menţionez doar două. În primul rînd, conţinuturile de credinţă nu pot fi negociate public. Adică nu se supun sufragiului universal şi cu atît mai puţin unor „anonimi” organizatori de mitinguri. Pornirea aceasta de a ieşi în stradă în sprijinul mitropolitului Nicolae ar trebui să treacă printr-un examen de conştiinţă. „Militantul” ecumenic ar trebui să îşi pună cîteva întrebări esenţiale:

Înţeleg cu adevărat despre ce este vorba? Am toate datele problemei său risc să preiau necritic ce spun unii şi alţii? Adică este într-adevăr convingerea mea? Am căderea să mă exprim într-o chestiune care nu ţine de confesiunea mea? Am fost pînă acum în stradă la toate momentele care ar fi reclamat prezenţa mea, astfel încît nu pot să absentez acum? Cum le răspund celor care contestă implicarea mea?

În al doilea rînd, societatea noastră civilă demonstrează o crasă incoerenţă cu sine. Aproape aceleaşi voci care îl susţin pe mitropolitul Banatului sînt cele care s-au exprimat împotriva prezenţei icoanelor în şcoli, a orei de religie în învăţămîntul public, a rezistenţei Bisericii în faţa propagandei deşănţate a minorităţilor sexuale etc. Prin ce decupaj mental este posibil ca aceşti reprezentanţi ai societăţii civile să vadă în figura unui mitropolit numai ceea ce le place lor? Nu este mitropolitul Banatului, prin însuşi locul său în ierarhia eclesială, garantul prezenţei icoanelor în şcoli, a orei de religie în învăţămîntul public, a rezistenţei Bisericii în faţa propagandei deşănţate a minorităţilor sexuale etc.?

Cît priveşte chestiunea dacă pot scanda la unison, creştini şi necreştini, „O singură turma, un singur păstor!”, nu mă pot abţine să nu asociez această imagine cu cea caragialescă „pupat piaţa endependenţei!”… Ce confuzie mai mare poate exista decît o mînă de oameni uniţi nu prin credinţă, nici măcar prin lectura aceloraşi texte religioase fondatoare, coagulaţi doar de impresia pe care o au ei despre cum ar trebui să arate o biserică din care fac parte sau nu? Repet: actul credinţei nu este negociabil, nici sindicalizabil şi cu atît mai puţin modificabil prin presiunea maselor. Adevărata presiune a maselor este cea din interiorul lăcaşului de cult, atunci cînd, după ce s-au spovedit, credincioşii vin la întîlnirea euharistică propusă de Hristos. Asta este valabil la ortodocşi şi catolici deopotrivă. Înnoirea personală şi instituţională este un demers lăuntric. Credeţi că am rezolva problema corupţiei din România prin mitinguri?

– Strict teologic vorbind: a încălcat sau nu a încălcat mitropolitul Nicolae Corneanu canoanele? Este permisă împărtăşirea în „cealaltă biserică”? Poate fi considerată şi acceptată aceasta împărtăşire ca un gest de „frăţietate”, aşa cum o explicau mitropolitul şi susţinătorii săi, sau este un păcat? Cum se argumentează, teologic, acest mod de a privi lucrurile?

– În ceea ce priveşte communicatio în sacris, adică recunoaşterea reciprocă a Sfintelor Taine şi împărtăşirea între biserici, atît partea catolică, cît şi cea ortodoxă sînt rezervate. Vatican II recomanda atenţie sporită, astfel încît datele Tradiţiei să nu fie ignorate şi nici dorinţa de unitate să nu se manifeste în detrimentul respectului faţă de tezaurul de credinţă şi viaţă al celorlalte biserici (Unitatis redintegratio 15-16). Administrarea sacramentelor altor creştini decît catolici se face doar în cazuri extreme, de boală sau iminentă moarte, sau doar dacă aceştia o cer în mod spontan şi au o dispoziţie bună, definiţia acestei „dispoziţii” fiind încă ambiguă (Codex Iuris Canonici 844, 3; Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium 671, 3). Ortodoxia este şi mai limpede la acest capitol. Cum dimensiunea liturgică este expresia nemijlocită a credinţei, participarea la comuniunea sacramentală nu poate fi reală şi cu adevărat ziditoare de unitate decît ca rezultat al comuniunii dogmatice. Cu alte cuvinte, comuniunea liturgică este încununarea comuniunii de credinţă, elementul vizibil al unităţii profunde. Altminteri, avem de-a face nu cu un gest de unitate, ci cu unul de sincretism. Acesta este sensul canoanelor Sinoadelor Ecumenice şi Locale care interzic inter-comuniunea cu schismaticii şi/ sau ereticii şi care reglementează atitudinea faţă de cei căzuţi din credinţa şi reveniţi ulterior în sînul bisericii (can. 45 apostolic; can. 62 apostolic; can. 8, 10 şi 11 Niceea I; can. 4 şi 5 Constantinopol I; can. 1-5 Efes; can. 1 Cartagina; can. 4 şi 5 Antiohia etc.).

Aceste prevederi arată un singur lucru: nici ortodoxia şi nici catolicismul nu sînt dornice de o unitate doar la suprafaţă, de ochii lumii. Tocmai pentru că unitatea bisericii nu este sinonimă cu fuziunea corporaţiilor economice, dar nici cu alianţele dintre state, ci reprezintă aducerea diversităţilor culturale naturale la cel mai înalt numitor spiritual comun posibil, Iisus Hristos, orice altă formă de concordie minoră este în fapt o caricatură a unităţii. Este motivul pentru care un gest precum cel al mitropolitului Nicolae este la rigoare anti-ecumenic, adică în dezacord fundamental cu ceea ce cele două emisfere ale creştinismului apostolic înţeleg prin unitate. Mai mult, prin astfel de acţiuni unilaterale, rupte de voinţa sinodală, se alimentează imaginea şi ideea vedetismului eclesial în detrimentul conştiinţei soborniceşti, cea care, în ultimă instanţă, este temelia şi garanţia unităţii de credinţă, atît în Răsărit cît şi în Apus. Plasîndu-se între ortodoxie şi catolicism, mitropolitul Banatului nu este acum în comuniune deplină nici cu una şi nici cu cealaltă biserică, credinţa lui fiind din punct de vedere canonic şi dogmatic incertă pentru ambele părţi.

– Am în faţă o declaraţie a mitropolitului Nicolae Corneanu: „Ar fi trebuit să calculez foarte bine gestul pe care l-am făcut atunci, dar a fost un gest spontan, o comuniune cu Cristos pe care am simţit-o alături de ceilalţi creştini, pentru că sînt cu adevărat creştini şi ei. Nu ne desparte în fond nimic decît pe plan jurisdicţional, acceptarea primatului papal, pe care noi o privim din alt punct de vedere, dar încolo nu există nici un fel de deosebire între noi. Ne asemănăm şi ne identificăm din toate punctele de vedere”.

Cum comentaţi aceste afirmaţii?

– Orice student teolog bine pregătit, ortodox sau catolic, ştie că din doctrina primatului papal, aşa cum aceasta a fost dogmatizată la Conciliul Vatican I (1877-1878), decurge întreaga structură a Bisericii Catolice. Nu este vorba însă doar de aspecte administrative, ci de consecinţe mult mai profunde. De pildă, o structură piramidală precum cea catolică pune între paranteze exerciţiul sinodal definitoriu pentru viaţa Bisericii Ortodoxe. Sinodalitatea sau împreună-sfătuirea pentru asumarea comună a responsabilităţii nu este la rîndul ei o simplă metodă de a conduce şedinţe, ci reprezintă traducerea în termeni umani a comuniunii care domneşte în sînul Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu este iubire, El este astfel pentru că face permanent experienţa comuniunii celor trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Aşa se face că drumul spiritual este unul personal în comuniune. Chiar şi pustnicii au o formă de comuniune: cu Sfinţii.

Aşadar, comuniunea este fundamentală şi ea defineşte parcursul duhovnicesc, organizarea şi conducerea bisericii, slujbele care se ţin în lăcaşul de cult. Totul. Cînd spui BISERICĂ, spui comuniune. De jos în sus, fără excepţie. În catolicism, există însă o excepţie: papa. El îşi este suficient sieşi, nu are nevoie să consulte episcopatul şi poate decreta orice formulă dogmatică doreşte. Acestea sînt drepturi acordate de construcţia canonică multiseculară şi tocmai aceste atribute sînt respinse de ortodoxie de la bun început, înainte chiar de schisma de la 1054. Este motivul pentru care însuşi Joseph Ratzinger, actualul papă Benedict XVI, afirma la finele deceniului şapte al secolului trecut că unirea cu ortodoxia va trebui să însemne renunţarea de către catolicism la tot ceea ce nu exista în primul mileniu al unităţii creştine. Adică refacerea unităţii se petrece prin redescoperirea credinţei genuine. Or, pînă acolo, aşa cum ne arată dialogul oficial dintre cele două biserici, mai este ceva drum, iar scurtături nu există. Cel mult căi greşite.

– S-a cerut caterisirea mitropolitului Nicolae Corneanu. Se întrunesc condiţiile pentru o astfel de sancţiune gravă, de fapt, cea mai gravă? Poate scuză emoţia un act necanonic?

– Decizia aceasta stă în mîinile Sinodului de la Bucureşti. Sigur, emoţia poate scuza multe. La emoţie, şi un general poate dezerta, ceea ce nu înseamnă că, revenindu-şi în fire şi regretînd gestul, mai poate fi pus în fruntea armatei. Riscul de a se emoţiona cînd nu trebuie pune viaţa soldaţilor în pericol.

– Ce şanse daţi dialogului inter-confesional după toate aceste discuţii şi „întîmplări” generate de gestul mitropolitului Nicolae Corneanu?

– Paguba cea mai serioasă pe care gestul mitropolitului o provoacă pe termen lung este polarizarea masivă între aşa-zişii ecumenişti şi aşa-zişii tradiţionalişti. Or, ce şanse mai poate avea dialogul inter-confesional într-un peisaj uman şi ideatic intolerant la abordarea echilibrată? Aceasta riscă să fie pentru unii prea ecumenică, iar pentru alţii prea tradiţionalistă. Iată motivul pentru care astfel de gesturi, precum cel al ierarhului de la Timişoara, nu pot deveni normative. Ca de cele mai multe ori, calea de mijloc este cea mai potrivită.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie