PS Florentin Crihalmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, despre gestul mitropolitului Nicolae Corneanu: Dacă ar fi fost un ierarh catolic, gestul sau ar fi fost imputabil

Pentru prima oară de la împărtăşania ierarhului ortodox Nicolae Corneanu într-o biserică greco-catolică, un ierarh greco-catolic, PS Florentin Crihalmeanu, vorbeşte într-un interviu – acordat ziarului Făclia – despre semnificaţia sau, poate, consecinţele unui asemenea gest:

 – Desi a trecut aproape o lună de cînd mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, s-a împărtăşit într-o biserică greco-catolică, gestul său stîrneşte în continuare reacţii şi dă loc la interminabile discuţii şi dezbateri atît în mediul ortodox, cît şi în cel greco-catolic. După părerea dvs., acest gest, acum controversat, al mitropolitului Corneanu, a contribuit, contribuie la apropierea dintre cele două biserici – Ortodoxă şi Greco-Catolică -, sau dimpotrivă?

 – Eu cred că este prea devreme pentru a răspunde la această întrebare, pentru că de multe ori un gest care ne scandalizează pe moment generează apoi o… reflexie, generează o motivaţie de căutare, generează o meditaţie asupra propriei identităţi, care poate avea un efect în timp. E greu de spus acum. Pe moment, ceea ce putem spune este doar legat de ceea ce vedem: aceste articole incisive, chiar dure, împotriva înaltului ierarh al Bisericii Ortodoxe şi, sigur, oarecum împărţirea: de o parte opiniile Bisericii Catolice, Greco-Catolice, de cealaltă – opinii ale Bisericii Ortodoxe. E greu de spus, după părerea mea, acum, exact, care va fi influenţa acestui gest. Unii vorbeau de un „gest profetic”, alţii spun „trebuie caterisit”. Eu nu m-aş pronunţa acum. V-aş invita, însă, să reluăm discuţia aceasta cam peste 5 – 10 ani.

 – Într-o intervenţie recentă spuneaţi, referindu-vă la ziarişti, dar nu numai: „Cei cu o anumită deschidere ecumenică şi teologică au văzut în gestul de la Timişoara un semn al apropierii pe calea spre unitatea deplină dintre Biserici dorită de Hristos; «zeloşii» credinţei ortodoxe, adică cei cu anumite atitudini fundamentaliste, nu au ezitat nicio clipă să readucă în atenţia cititorilor trecutul colaboraţionist al ÎPS Nicolae”.

Ce înţelegeti dvs. prin „zeloşi ai credinţei ortodoxe” şi în ce măsura zelul în credinţă este neapărat fundamentalism?

 – Am subliniat această sintagmă pentru că, vedeţi, este foarte interesant: s-a plecat de la gestul unui înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, membru al Sfîntului Sinod, care a făcut un act în deplină responsabilitate şi conştiinţă (deci nu un act inconştient!) şi pe care şi l-a asumat. A avut, deci, o reacţie de asumare a acestui gest, a avut şi un motiv pe care, de altfel, l-a aratat într-o expunere care mie mi s-a părut foarte echilibrată, şi a spus limpede: „Nu doresc să devin catolic. Doresc să rămîn ortodox”.

 Biserica Ortodoxă Română, la nivel oficial, nu s-a exprimat încă definitiv asupra acestui gest. În schimb, anumite persoane – şi cred că aici este, oarecum, problema – şi-au permis deja să dea verdicte: „trebuie caterisit!”, „să dispară… problema!” şi alte asemenea formulări care, dacă stau şi mă gîndesc că este vorba de un ierarh, mie mi se par nepotrivite din partea unui mirean. De aceea, personal nu consider că aceste opinii care au fost intens mediatizate reprezintă punctul de vedere oficial al Bisericii Ortodoxe Române, ci reprezintă, oarecum, un curent de opinie (al unora – n. n.) care au puterea de a publica ideile lor în anumite publicaţii naţionale pe care le conduc sau le influenţează, ştiu eu, la nivel, să zicem aşa, financiar. Pentru că, din nefericire, în lumea noastră domină puterea banului, a beneficiului şi a interesului. De aceea mă refeream la aceşti oameni care nu îşi dau seama de răul pe care îl fac şi de tulburarea pe care o pot crea în popor prin răspîndirea acestor idei.

 Vorbind despre istorie, eu cred că este foarte important să avem în vedere anumite principii pe care orice istoric sau, hai să zicem, scriitor de istorie, ar trebui să le cunoască: în primul rînd, că istoria se face pe baza unor documente şi nu a unor poveşti şi povestioare pioase, inventate uneori chiar pe moment, pentru a putea rescrie nişte fapte în mod favorabil unui curent de opinie. Istoria cere, în mod necesar, respectul faţă de adevăr şi echilibrul, echidistanţa; nu permite manipularea sau inventarea, rescrierea, oricînd şi oricum. Un adevărat istoric niciodată nu neagă umbrele sau elementele potrivnice ideii pe care doreşte să o afirme, ci le poate menţiona ca posibile alternative, ipoteze sau opinii, dar care apar, chiar dacă personal nu le împărtăşeşte. În plus, istoria consider că trebuie citită prin două puncte de vedere importante: în contextul vremii şi în funcţie de roadele pe care le aduce în timp. Adică, nu putem să citim istoria veacului al XVIII-lea cu mentalitatea de astăzi sau încercînd să găsim argumente pentru idei de astăzi. De aceea, este foarte important a avea răbdare şi a pătrunde în mentalitatea vremii, în acel mecanism complex de idei care a avut puterea să influenţeze anumite acte, decizii luate atunci. Mi se pare însă foarte periculos a judeca forul intern al unei persoane şi a o judeca fără a şti cu exactitate ce intenţii a avut sau ce a gîndit; cel puţin din punct de vedere spiritual este un act imputabil, pentru că nici un om nu poate pătrunde în forul interior al unui alt om. Indiferent de ce a făcut, eu nu pot spune exact ce a gîndit cineva de acum 300 de ani. De aceea, consider că a judeca istoria de acum cu criterii de atunci, dar şi istoria de acum sute de ani după criteriile de astazi, transpunînd probleme actuale ca fiind valabile atunci, înseamnă ignoranţă. Un istoric adevărat, după părerea mea, nu face aşa ceva, fiindcă asta ţine de respectul faţă de adevăr, faţă de istorie, dar şi de deontologia profesională.

 De asemeni, eu nu consider că argumentul numeric sau al forţei politice pot justifica rescrierea istoriei după bunul plac al celor care se consideră stăpîni chiar şi ai istoriei şi doresc să „orienteze” gîndirea şi calea unor suflete care au dreptul la adevăr şi care s-au săturat de manipulările comuniste. Consider că România europeană are dreptul să primească, din partea istoricilor, tot ceea ce este necesar pentru ca acest popor să poată face un bun discernămînt asupra trecutului său.

– Spuneaţi că nu putem aprecia acum dacă gestul mitropolitului Corneanu a contribuit sau nu la apropierea dintre bisericile Greco-Catolică şi Ortodoxă. Vă întreb însă: din punct de vedere canonic şi ecleziologic poate fi considerat, acum, benefic gestul ÎPS Nicolae?

 – Eu nu vă pot răspunde obiectiv pentru că, implicit, fac parte dintr-o biserică ce are o anumită doctrină şi un anumit drept canonic. De aceea, de la bun început consider că voi fi subiectiv în ceea ce voi spune. Biserica Ortodoxă, sigur, are alte canoane şi alte criterii de a judeca acest act.

 Discutam, în Comisia Teologică mixtă – constituită la nivel ierarhic, între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică, şi care a funcţionat în perioada octombrie 1998 – februarie 2004 – despre momente în care au existat preoţi dintr-o confesiune, care, cu ocazia unor ceremonii semnificative, liturgice, deci Sfînta Liturghie, au cerut şi li s-a permis să se cuminece la cealaltă confesiune. S-a întîmplat la un moment dat ca un preot, pe care eu nu îl cunoşteam şi despre care credeam că este din altă eparhie, să fie alături de noi întreaga Liturghie, iar apoi să se cuminece exact ca şi noi toţi, ceilalţi. Abia după aceea am aflat că acesta era un preot din Biserica Ortodoxă. Un astfel de exemplu a fost oferit şi in comisie chiar de către vicepreşedintele acesteia, unul dintre înalţii ierarhi ai BOR. Acesta ne-a relatat cum, în timp ce era la Sfînta Liturghie, la cuminecare, a venit un preot unit care i-a spus: „Eu sînt preot greco-catolic şi doresc să mă împărtăşesc”. „Ce era sa fac?” – ne-a întrebat, în comisie, pe noi. „Trebuia să-l dau afară? Sigur că nu. L-am cuminecat şi am continuat celebrarea liturgică”.

 De ce am dat aceste exemple? Fiindcă eu cred că regula trebuie să o facă şi practica. Sigur că există reguli care trebuie respectate, dar mi se pare că există şi anumite excepţii care confirmă regula, nu o infirmă, nu o distrug. Nu înseamnă că de acum înainte (şi ar fi absurd!) toţi cei care sînt, în asistenţă, preoţi ortodocşi ar trebui să se cuminece la Sfintele Liturghii greco-catolice la care asistă. Nicidecum! Fiecare îşi păstrează identitatea. Dar eu cred că, atunci cînd clericii de o altă confesiune simt această dorinţă de comuniune, nu trebuie să li se… taie imediat capul. Nu vorbesc nici de gesturi profetice, nu vorbesc nici de punţi spre unitate, vorbesc doar despre momente în care poate harul dă această tărie a unei excepţii pe care nu ştiu dacă noi sîntem în măsură să o judecăm după canoanele pe care le-am făcut tot noi.

 – Dvs., Preasfinţite, aţi simţit vreodată impulsul unui astfel de gest, ca acela al mitropolitului Nicolae Corneanu? Sau, aţi fi dispus să faceţi un asemenea gest? Din funcţia pe care o aveţi, evident.

– Nu m-am gîndit la aşa ceva. Nu m-am gîndit la aşa ceva şi pentru că, sincer, nu am avut… ocazia nici să particip atît de des la astfel de evenimente şi poate şi datorită contextului ecumenic de la noi, care este sensibil diferit. Dar cunosc contextul ecumenic din zona Banatului şi vă pot spune ca mitropolitul Corneanu a participat la toate marile manifestări ale Bisericii Greco-Catolice, începînd de la predarea Catedralei din Lugoj, conferinţele episcopale care s-au ţinut, înmormîntarea Preasfinţitului Ploscaru etc. El a fost prezent la toate aceste ceremonii, stînd în strană şi luînd cuvîntul în momentul în care i s-a permis să o facă, dar de-o manieră atît de deschisă şi de frăţească, încît, nu o dată, întreaga asistenţă l-a aplaudat. După părerea mea, există un context care poate favoriza acest gest. Este un moment haric, este un moment în care poate e greu de justificat un asemenea gest. În acel context – aşa cum spuneam despre istorie – trebuie citit şi înţeles; dar, atenţie!, rămîne şi principiul forului intern. Cei care judecă şi care spun: „Să fie caterisit!” să-şi aducă aminte că şi ei vor apărea în faţa aceluiaşi judecător. Să nu ne grăbim să judecăm fără a înţelege şi fără a cunoaşte.

 – Credeţi ca este nejustificată teama celor care văd în gestul lui Corneanu un gest în măsură să ducă la periciclitarea identităţii confesionale?

 – Ca să te temi de ceva înseamnă că există un pericol. De multe ori se spune că frica nu este în hoţ, ci în cel care are averea şi se gîndeşte să nu-i fie furată. Hoţul este de obicei cel curajos. De aceea, privind lucid această problemă, dincolo de aspectele ei canonice sau ecleziologice care, sigur, pot fi judecate după criteriile celor două biserici, sau în primul rînd ale Bisericii Ortodoxe, nu înţeleg de ce ar trebui să existe o frică şi de cine să existe o frică, pentru că nu un asemenea gest riscă, după părerea mea, să fure ceva, cuiva. Sîntem de aceeaşi naţie, sîntem de aceeaşi credinta. Există dogme diferite. Sîntem de acelaşi rit. Nu sîntem… negri, deşi nici acesta nu ar trebui să fie un criteriu, într-o societate europeană.

 În general, din istorie vedem că românii se comportă foarte bine la rău şi foarte rău la bine. Eu aş vrea să nu dea Domnul momentul în care răul să ne unească! Să ne lăsăm uniţi în diversitate de bine şi nu de rău fiindcă, atenţie!, există deja secularismul acesta agresiv care pătrunde în societatea noastră şi ale cărui roade, şi mai dure, le vom vedea peste cîţiva ani.

 – După părerea dvs poate fi intercomuniunea dintre ortodocşi şi greco-catolici desprinsă din contextul mai larg al lipsei de comuniune dintre Biserica Catolică şi Ortodoxie?

 – Eu cred că România are o situaţie deosebită şi o situaţie, poate, favorabilă. Acest lucru l-am văzut şi l-am simţit la vizita Sfîntului Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea, în 1999, în România. Am avut impresia, pentru cîteva clipe, că poporul ne-o ia înainte atunci cînd am ascultat acea voce unită, fara deosebiri de… strane, strigînd: Unitate! Unitate!

 Poporul are nevoie de unitate. Poporul este sătul de atîtea dezbinări pe care le vede, poate, în primul rînd la nivel politic. Din toate aceste curente de idei, omul de rînd nu mai ştie cui să acorde încredere, în cine să-şi pună nădejdea şi în cine nu. Or garanţia încrederii ar trebui să o asigure tocmai această instituţie care, în fine, pretinde că păzeşte oarecum credinţa cea adevarată. De aceea, mi se pare important ca între confesiuni să existe această unitate în diversitate. Aceasta este lucrarea Sfîntului Spirit. Sîntem în timpul Rusaliilor, în timpul coborîrii Spiritului Sfînt, acela care reuşeşte să facă deplina comuniune păstrînd deplina diversitate. Între Tatăl şi Fiul, în Dumnezeu, este Spiritul Sfînt. De ce să nu permitem lucrarea Spiritului Sfînt dacă ne surprinde, uneori poate nepregătiţi, această lucrare? Ce trebuia făcut atunci, în 1999? Trebuia spus oamenilor să tacă, oare? Trebuia spus: „Cei care strigă Unitate! sînt eretici sau schismatici”? E clar că nu. De aceea mă întreb: oare acum trebuie să acuzăm de o parte sau de alta? Sîntem în măsură să înţelegem corect şi complet, acum, acest act?

 – Totuşi, care este viziunea Vaticanului asupra intercomuniunii, acel communicatio in sacris?

 – Există, sigur, normele de drept canonic şi Biserica noastră are un drept canonic; este Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene. Şi în acest drept canonic, la partea de Sacramente, există canonul foarte precis cu privire la comunicarea în cele sacre, cu  a-catolicii şi care, practic, nu este permisă în privinţa Sfintei Liturghii. Există clar această norma de drept canonic.

– Atunci, şi din perspectiva catolică mitropolitul Corneanu a greşit!

 – Dacă ar fi fost un ierarh catolic, gestul său ar fi fost imputabil. Atenţie!, însă, că Dreptul canonic, ca şi… Codul rutier, ca şi toate regulile noastre de comportament este nu pentru a acuza, ci pentru a salva. A fost prima lecţie pe care am învăţat-o la Drept canonic, cu un profesor român, docent la Universitatea Pontificală Urbariană din Roma. Acesta mi-a spus: „Învăţăm nişte norme care nu sînt pentru a da în cap cuiva, nu sînt pentru a… caterisi oameni, pentru a-i respinge de la Biserică, ci tocmai pentru a-i salva din situaţii dificile”. De aceea, există un alt principiu care zice: Fortiter in re, suaviter in modo, adica sa fim puternici în reguli, dar să fim domoli în aplicarea lor. Vedeţi, norma nu vorbeşte de context, norma vorbeşte despre un act pur. Priviţi la regulile de circulaţie, de exemplu. Ai depăşit viteza, sigur, primeşti amendă. Dar intervine şi cazuistica: „Am avut de dus un bolnav în stare foarte gravă la spital şi, dacă nu m-aş fi grăbit, ar fi putut muri”. Ce este mai important, aşadar: regula sau viaţa unui om?

 – Oare se pot… negocia canoanele?

 – Este o formulare destul de dură, să spui „a negocia canoanele”, o formulare care ne-ar duce cu gîndul la relativizarea canoanelor. Nu se pot negocia. Dar cazurile se pot judeca.

 – Mă gîndeam la această… societate civilă care vine, iată, ba în sprijinul unei „părţi”, ba în favoarea celeilalte, căutînd să influenţeze sau chiar să negocieze luarea unei decizii. Au fost şi politicieni care au crezut de cuviinţă să intervină, public, în favoarea mitropolitului Corneanu, aflînd că acesta ar putea fi caterisit. Vi se pare firească sau de dorit această intervenţie a celor din afara Bisericii în nişte chestiuni care ţin poate strict de forurile bisericeşti?

 – Francezii au un proverb care în traducere liberă sună cam aşa: „Fiecare cu meseria lui şi vacile vor fi mai bine păzite”. Deci: dacă politicienii se aşează pe scaunul Sfîntului Sinod şi sinodalii se aşează pe scaunele politicienilor, ne întrebăm atunci care este structura societăţii. După părerea mea, fiecare persoană trebuie să-şi cunoască limitele propriei incompetenţe, nu numai competenţe. Tocmai aceasta a fost greşeala „celui dintîi fiu al poporului”, în regimul trecut: oriunde mergea, era pe scaunul întîi şi peste tot era specialistul numărul unu. A nu avea curajul să spui: nu mă amestec pentru ca nu cunosc, înseamnă nu numai o lipsă de smerenie, ci şi un atentat, în materiile credinţei, la probleme spirituale.

 – O societate civilă pare sa intermedieze un conflict pe care, pînă la urmă, nu Bisericile l-au generat. Vi se pare firesc?

 – Acesta este, după părerea mea, un pericol şi mă întreb dacă nu există alte forţe care sînt împotriva Bisericii creştine. Aici ar putea fi o discuţie mai lungă, însă principiul este cunoscut din antichitate: Divide et impera! Adică, a menţine diviziunea între creştini pentru a putea manipula mai bine grupări de creştini, unii împotriva altora.

 – Peste puţin timp Sfîntul Sinod va trebui să ia o decizie în cazul mitropolitului Corneanu. Ca ierarh greco-catolic, care este mesajul dvs pentru creştinii greco-catolici, dar şi ortodocşi şi poate şi pentru ziariştii care susţin un verdict sau altul?

– Credincioşilor noştri aş dori să le spun să nu ne grăbim să interpretăm anumite gesturi care au o profunzime pe care o vom descoperi abia în timp. Să nu ne grăbim să răspundem unor atacuri din partea unor persoane care nu reprezintă de fapt Biserica Ortodoxă, ci reprezintă interesele unor curente, opinii restrînse. Să ne rugăm pentru mitropolitul Corneanu, să ne rugăm pentru ca bunul Dumnezeu să-i lumineze pe cei în drept să judece acest caz, în aşa fel încît voinţa lui Dumnezeu să se împlinească. Deci, o invitaţie la pace, la calm şi la a nu accentua diferenţe ne-necesare în acest moment.

 Referitor la Biserica Ortodoxă, nu îmi permit să dau sfaturi. Dînşii au păstorii lor. Am toată admiraţia faţă de ierarhia actuală a Bisericii Ortodoxe, faţă de înalţii prelaţi. Chiar dacă nu împărtăşesc întrutotul opiniile unora dintre Înalt Preasfinţiile lor, sînt în aceste scaune apostolice şi ca urmare, îl rog pe bunul Dumnezeu să-i lumineze ca la timpul potrivit să ia deciziile cele mai potrivite pentru Biserica Ortodoxă şi drumul ei în lume.

 Referitor la ziarişti, însă, mi-aş permite să-i invit să citească metodologie istorică, să nu primească orice spre publicare. Să înţeleagă că dincolo de o pagină de jurnal stau zeci, sute de mii de ochi care vor citi acea pagină, care vor lua de bune cele scrise şi nu vor avea nici timpul şi nici posibilitatea să verifice cele scrise; ca urmare ei, cei care scriu, sînt răspunzători de actele cugetate sau necugetate pe care aceşti credincioşi, aceşti cititori mai simpli, sau poate mai învăţaţi, le vor face în viaţa lor ca urmare a lecturării acelor articole.

 M. TRIPON