Provocări

RADU VIDA

Bănuiesc că toată lumea urmăreşte situaţia din Ucraina şi, nu mă îndoiesc, ştiţi ce şi cum în cestiune. Chiar dacă agenţiile de presă şi ziarele se situează de o parte sau alta a beligeranţilor, de o parte sau alta a celor direct interesaţi de consecinţele geopolitice ale situaţiei create în regiune, comentariile, analizele şi luările de poziţie ale unor importanţi politicieni pot alcătui un tablou veridic al conflictului. Dincolo de aspectele punctuale, există însă o realitate ce îngrijorează, deopotrivă, pe iubitorii de pace şi pe cei care nu înţeleg de ce trebuie să fie implicaţi în „războiul altora”.

Dăunăzi, d-ul Rasmunssen, secretarul general al NATO a anunţat că Organizaţia pe care o conduce este dispusă să întărească bazele militare din Europa, ca răspuns la provocările Rusiei, ba, mai mult, se vor disloca soldaţi şi armament în noi baze militare. Daţi-mi voie să precizeze că, în acest caz, prin NATO trebuie să înţelegem „trupe americane”, eventual „engleze”. Spun asta pentru că, imediat după declaraţie, Germania, prin vocea cancelarului Angela Merkel, a ţinut să precizeze că punerea în aplicare a acestui plan contravine tratatului din 1997, în care Rusia şi NATO au stipulat să nu mai creeze baze militare în Europa. Dealtfel, deschiderea de noi baze militare (NATO, pentru că cele ruseşti sînt de-a dreptul inexistente) nu încîntă nici celelalte ţări membre, obligate, în plină criză, să mărească contribuţiile bugetare ale „apărării”.

Evident că reacţiile ruşilor nu s-au lăsat aşteptate. Într-un comunicat de presă al Armatei se precizează că Rusia are în vedere reconsiderarea amplasamentelor sale militare, comunicatul subliniind că vor exista contramăsuri speciale la tentativele NATO de a schimba regulile „jocului”. Iar acest… joc este o provocare care, care se situează pe linia de demarcaţie, din ce în ce mai subţire, ce delimitează pacea de război.

Pe lîngă vechile provocări ale Coreei de Nord împotriva „fraţilor” din Sud şi a presiunilor internaţionale (considerate de Coreea de Nord tot provocări), ale Filipinelor şi Japoniei împotriva Chinei, ale Rusiei împotriva Japoniei, ale Argentinei împotriva Marii Britanii (sau invers!), ale fărîmiţatelor state africane unele împotriva celorlalte, ale statelor islamice împotriva celor creştine ş.a.m.d., mai trebuie să consemnăm o provocare. Una care a produs în 19 august a.c. o mare îngrijorare, cel puţin în spaţiul asiatic. Avioane americane au survolat un spaţiu din imediata vecinătate a graniţei, supravegheat de către RP Chineză. Imediat, avioanele de luptă ale acestei ţări au interceptat aparatele de zbor. Purtătorul de cuvînt al Pentagonului a protestat. Asta pentru că avioanele chinezeşti au zburat la o distanţă mai mică de 15 metri de avioanele americane (care, între noi fie vorba, nu aveau ce căuta în spaţiul aerian al altora). Purtătorul de cuvînt al Armatei chineze a recunoscut încălcarea convenţiilor internaţionale de interceptare a avioanelor ce survolează spaţiul aerian al altor ţări. Dar, în acelaşi timp, a scos în evidenţă că avioanele de recunoaştere americane ar fi putut crea un adevărat incident cu consecinţe imprevizibile. Restu-i poveste: că armata chineză ţine la oameni şi logistică, că este adeptul păcii şi bunei înţelegeri şi a clarificării situaţiilor limită, contribuind la creşterea încrederii , bla, bla, bla şi etc.

Constatăm că nu mai sînt reguli. Sau, şi mai grav, acestea nu se respectă. Iar „pretextul” a început să devină subiect. Riscul este să devină substantiv propriu. Atunci va trebui să-l scriem cu literă mare. Deloc convenabil, dacă ne gîndim că, în Istorie, pretextele au condus la cassus belli – motiv, de război. Adevărate dezastre, ce mai!