Profesorul Ion Irimie, la 80 de ani: Nu preţuiesc lucrurile, ci „valorile veşnice”, cum spunea D.D. Roşca

Copilul cel mare al unei familii de ţărani mijlocaşi din Buia, judeţul Sibiu, Ion Irimie a  avut o carieră  universitară exemplară. A fost trimis la şcoală la sfatul bunicului matern, deoarece nu era destul de vrednic în muncile din gospodărie. S-a ţinut de carte, citind tot ce se putea găsi la vremea respectivă şi, după ce a absolvit Şcoala Normală de la Blaj, datorită notelor bune a putut să se înscrie la concurs la Universitate.

Instaurarea regimului stalinist în România l-a prins în ultimii ani de liceu. N-a ştiut bine ce facultate vrea să urmeze, dar îi plăceau filosofia şi psihologia, aşa că s-a înscris la această secţie, la Universitatea din Cluj, unde a fost admis. A luat lucrurile ca atare, s-a adaptat, cu uşurinţă, cerinţelor noilor vremuri, detaşîndu-se de  ideologia marxist-leninistă doar după moartea lui I. V. Stalin. Şi-a luat doctoratul în filosofie la Universitatea Lomonosov, din Moscova, asemeni multor tineri universitari români de la acea vreme. A parcurs toate treptele universitare pînă la gradul de profesor universitar. A predat materialism dialectic şi istoric, teoria cunoaşterii,  dar  şi… cibernetica. Biografia sa pare a fi obişnuită, în contextul istoric dat.

La 80 de ani, Ion Irimie este, însă, un om interesant, care are multe lucruri de spus. Cum a renunţat la catedră încă din anii 90, ca să-l crească pe nepotul său, Sergiu, stabilit cu familia n Germania, profesorul Ion Irimie scrie cărţi despre viaţa sa, dar şi despre informaţie, înstrăinare, politică şi… poezie. A publicat deja cinci volume şi, aproape sigur, vor urma şi altele.

 – Cum şi de ce aţi devenit scriitor?

 – Scriitor? Poate-i prea mult. N-am pretenţii de scriitor, chiar dacă mulţi mi-au spus că „Aduceri-aminte” se citeşte ca un roman şi chiar dacă printre cele scrise se află şi „jocul de-a poezia”. Nici romanicer nu mă văd şi nici printre poeţi. Sînt un cadru universitar din domeniul filosofiei care a mai şi scris cîte ceva. Am scris şi înainte de 89 şi am scris şi după; am scris şi pe teme despre care înainte nu puteam scrie, cum a fost „înstrăinarea”.

– Cînd aţi început să scrieţi?

– În anul al doilea al activităţii universitare. Am debutat în „Făclia” cu o recenzie la  romanul „Moromeţii” al lui Marin Preda. Adeseori în figura lui Moromete îl vedeam pe tata,  tot un ţăran, dar transilvănean. Apoi am publicat în „Tribuna”, „Cercetări filosofice”, „Revista de filosofie”,”Culegeri de studii” ş.a. Dacă e vorba de cărţi, am debutat tîrziu, poate prea tîrziu. Puteam scrie mai devreme. Conţinutul cărţii „Scrisori despre informaţie” era bine aşezat în capul meu de mult, de vreo 40 de ani. Doream, însă, să fiu sigur că în literatura străină nu s-a gîndit altcineva la „joaca” de-a informaţia în teremenii în care mă jucam eu. Cînd am văzut că nimănui nu i-a trăznit prin minte ceea ce mi-a trăznit mie, mi-am zis că trebuie să-mi pun ideile într-un mod cît mai ordonat, pe sub condei.

– Cum de nu aţi transformat în carte teza de doctorat?

– Nu m-am gîndit să-mi public teza în primul rînd pentru că nu o aveam în limba română.  Mi-am scris-o în limba rusă.  Publicarea ei ar fi însemnat să o scriu din nou. Nu am publicat-o, dar i-am publicat „miezul”, ceea ce consideram că, din punct de vedere filosofic era mai important, am publicat acest „miez” sub tub titlul „Hegel şi problema reflectării”.  Şi am publicat acest text după ce a trecut prin mîinile lui D. D.  Roşca şi după ce l-am primit înapoi cu multe menţiuni Nota Bene pe margine. Profesorul m-a  asigurat că l-am înţeles bine pe Hegel.

– Care a fost şansa copilului din Buia să ajungă mare profesor la Cluj?

– Şansa? Nu cred că a fost o singură şansă, ci mai multe. Unele legate de mine, altele de împrejurări. Poate că un fel de şansă a fost chiar la începuturi, vorba moşului meu către tata: „Măi, Ioane, copilul ăsta nu-i bun de nimic, trebuie dat la şcoală”.  Poate că dacă aş fi fost ceva mai harnic prin curte, pe la şură, pe la grajd, moşul ar fi zis altceva. Celelalte şanse, aş zice eu, ţin de unele jocuri ale necesităţii şi întîmplării, cum a fost repartizarea pentru Universitate. Mare profesor?! Prea mare nu sînt şi nu mă văd.  Un profesor universitar ca mulţi alţii pe coridoarele Universităţii şi pe uliţele Clujului!

– Cum s-a făcut reforma, într-o şcoală a bisericii greco-catolice, după război?

–  Reforma învăţămîntului la Blaj s-a făcut dramatic. De fapt, şcolile Blajului au fost demolate, e de mirare că n-au fost dărîmate şi clădirile. La un început de vară am plecat în vacanţă dintr-o şcoală şi ne-am trezit toamna în altă şcoală. Toţi profesorii ne-au fost schimbaţi.

– Cum era să fii student la Cluj, în anii 50?

– Era frumos. A fi student la Cluj nu poate fi decît frumos, indiferent de condiţiile din anumite perioade. Era şi greu. Dar tocmai pentru că era mai greu decît astăzi poate că era şi mai frumos. Erau şi greutăţi pe care cei de azi nici nu vor să le creadă. Cum? Nu era carne? Nu erau bani? Erau studenţi care flămînzeau? Care dormeau în gară? Noi mîncam carne doar o dată pe săptămînă. Dimineaţa  mîncam doar marmeladă din cutie, cu o felie de pîine. Cînd ni se dădea unsoare, era sărbătoare.

– Ce mentori aţi avut în liceu şi în facultate?

– În şcoala normală am avut doi mentori, unul de dinaintea reformei şi unul după.  Primul a fost profesorul de română, Dionisie Popa Mărgineni. Al doilea a fost  G. Săndulescu, venit la Blaj din Cernăuţi. Era un social-democrat care a refuzat să treacă la comunism, lucru pentru care a plătit cu viaţa, murind la Canal. Lui îi datorez primii paşi pe cărările filosofiei. Din peridoada facultăţii m-au marcat trei nume:  D. D. Roşca, Al. Roşca şi D. Todoran. Lui D. D. Roşca îi datorez mult în orientarea preocupărilor mele spre filosofie. Al. Roşca mi-a fost un fel de părinte al studenţiei mele. D. Todoran m-a fascinat prin ţinuta lui academică, ţinută exterioară şi interioară deopotrivă.

– Aţi crezut sincer în ideile noului regim?

– A fost o vreme în care am crezut sincer. N-am fost comunist din motive de oportunism. Cum să nu fii prins în anii tinereţii de  perspectiva unei societăţi mai bune, mai drepte, fără exploatare sau cu cît mai puţină exploatare? Cum să nu te prindă utopia: fiecăruia după nevoile sale? Am înţeles notele utopice ale acestei promisiuni, dar mă gîndeam că, în timp, poate tot se va realiza cîte ceva din toate cele promise. Utopia şi/sau utopiile  lui Marx nu sînt mai prejos de  multe alte frumoase  utopii. Omul lui Moise, omul celor zece porunci, nu  este o mare utopie?  Pe acest om îl căutăm de peste 2.000 de  ani şi…  Dar omul lui Isus, omul care, dacă primeşte o palmă,  este pus să întoarcă şi celălalt obraz, nu e o altă mare utopie? Dar imperativul categoric kantian nu-i tot o utopie? Trebuie Kant criticat şi ignorat pentru că a gîndit un lucru prea frunos  ca să poată deveni şi adevărat?

– Cînd anume aţi realizat minciunile propagandei sovietice?

– Le-am realizat mai de mult şi mai pe îndelete. În parte le-am realizat în anii petrecuţi la Moscova. Era doar în perioada lui Hruşciov. Momentul despărţirii definitive l-a constituit însă citirea cărţii lui Hruşciov „Souvenirs”. Din ea am desprins mai multe decît din  alte părţi,  că toate spusele tătucului Stalin au devenit în cele din urmă crime şi crime. La noi, pe Ceauşescu, dincolo de perioada cu Cehoslovacia, nu l-am aplaudat deloc sau aproape deloc. Uneori l-am mai citat, dar osanale  nu i-am cîntat niciodată.

– Cum se luau doctoratele la Lomonosov? Era greu?

– Destul de greu. Trebuia să susţii în faţa colegilor de doctorat două referate, să dai trei examene şi să-ţi scrii teza. Rezumatele tezei, în formă tipărită, trebuiau trimise la 20-30 de specialişti. De la ei trebuia să primeşti cel puţin 5-6 aprecieri. Susţinerea propriu-zisă se făcea în faţa unui public de 80-100 de persoane.

– Aţi fost vreodată tentat să părăsiţi lagărul socialist?

– Nu. N-aş fi putut suporta gîndul că ai mei – tată, mamă – ar trebui conduşi pe ultimul lor drum şi eu să nu pot veni în ţară. N-aş fi plecat pe vremea lui Ceauşescu, dar mă bate gîndul să plec astăzi, de tot, din cauza lui Băsescu.

– Cum ar fi fost viaţa lui Ion Irimie, dacă nu se instaura în România regimul comunist? Aţi fi fost marxist?

–  Nu ştiu. Sînt sigur că n-aş fi putut face facultate şi de aici o mie de alte consecinţe.  Nu cred că m-aş fi angajat la examene de  diferenţă pentru un liceu, examene care să-mi deschidă calea către Universitate. La Seminarul Teologic din Blaj la care m-aş fi putut duce fără diferenţe de liceu, nu m-aş fi dus în niciun caz. Probabil că aş fi ajuns învăţător prin vreunul din satele  transilvănene. Dacă aş fi ajuns la lectura unor cărţi ale lui Marx şi Engels, sînt mai mult ca sigur că unele din ideile acestora m-ar fi prins. Experienţe personale, de familie şi societate, m-au făcut ca, nu numai din punct de vedere biologic, dar şi social, inima să-mi bată la stînga.

– Cît de grav este ca filosofii să  devină ideologi  oficiali şi unici?

– Oriunde se instituie o ideologie unică e rău  pentru dezvoltarea ideologiei în cauză şi pentru starea de spirit a indivizilor. Dogmatismul este condamnabil oricînd şi oriunde. Că se vrea sau nu se vrea, ideologia unică conduce la anchilozarea gîndirii, la atitudine scolastică. Diversitatea de opinii rămîne fermentul oricărei mişcări de idei. Dacă aşa stăteau lucrurile în principiu, în fapt se mai putea face cîte ceva şi pe vremea ideologiei unice. Nu tot ce s-a scris în acele vremuri este de aruncat la gunoi. Cîteodată şi cîte un pic se putea scrie şi împotriva curentului.

– Care au fost cele mai mari erori ale socialismului de tip sovietic?

–  În opinia mea, este vorba despre două erori capitale. În plan economic, ignorarea legii  valorii şi înlocuirea ei cu „legea planificării”. De aici o mie de mici şi mari erori. Aceasta a făcut ca proprietatea socialistă să nu poate bate  proprietatea capitalistă la capitolul productivitatea muncii. În plan politic, instituirea partidului unic şi anularea democraţiei. A democraţiei reale şi efective. În vremea socialismului, democraţia era o caricatură. Aceste două erori de bază şi de sistem sînt, în opinia mea, rădăcinile obiective ale căderii socialismului.

– Care sînt cele mai mari geşeli ale „maselor”?

– Că merg aiurea după conducători. Dar aşa mers aiurea este şi astăzi. Poate chiar mai aiurea decît pe vremuri.

– Cum ar arăta societatea ideală?

– Nu cred în nicio „societate ideală”. Dacă oamenii n-au ascultat de Hristos, n-au ascultat de Kant, n-au ascultat de Marx, la ce să ne mai aşteptăm? Aş vrea totuşi o societate reală, în care chiar dacă se ciocnesc multe interese, să domine adevărul. Din adevăr să ţîşnească  aproape spontan mai mult bine, mai mult frumos şi, nu în ultimul rînd, mai multă echitate socială. Am înţeles că o societate fără exploatare nu se poate, dar una cu cît mai puţină exploatare poate fi posibilă şi ar fi de dorit. Aş vrea o societate în care să domine valorile general-umanului şi să rămînă cît mai puţin spaţiu de mişcare egoismelor individuale şi de grup.

– Care sînt lucrurile  pe care le preţuiţi cel mai mult?

– Nu prea preţuiesc „lucrurile”. Le preţuiesc numai atît cît să-mi asigure un trai  decent. Dacă mi-ar oferi cineva un palat, l-aş refuza. Preţuiesc lumea cunoaşterii şi aceea a „valorilor veşnice”, cum zicea D. D. Roşca.

– Ce anume aţi şterge din existenţa dvs?

– N-aş şterge decît cele cîteva sute de ceasuri pierdute în şedinţe de partid.

– Cînd v-aţi eliberat de „povara istoriei”?

– Niciodată. Dar se poate, oare, cineva elibera? Înainte am dus pe umeri o anume povară, astăzi ducem o alta. La modul general nu se pune problema eliberării de poveri ale istoriei, ci aceea de a face ca aceste poveri să fie cît mai suportabile. În vremurile de azi, poate că „povara” cea mai grea este că mergem spre nicăieri. Trăim timpuri tare debusolate.

– Există dragoste la 80 de ani?

–  Există şi trebuie să existe. Fiecare vîrstă cu iubirile ei. Trebuie să dăm crezare sintagmei cu care Marin Preda îşi încheie romanul „Cel mai iubit dintre pămînteni”: unde dragoste nu e, nimic nu e.

  Maria Sângeorzan