Prof. univ. dr. Şerban RĂDULESCU: Cred că, după 55 de ani, menirea unui chirurg, profesor, este de a forma tineri chirurgi, care să îi urmeze

Pentru un chirurg, bucuria deplină este atunci când aceia pe care el i-a format ajung mai buni şi mai performanţi decât el, cel care le-a fost „dascăl”. Şi, pentru că „timpul trece peste noi, de vrem, de nu vrem”, orice chirurg trebuie să ştie să se şi retragă, „atunci când vine vremea”. Să „lase locul celor tineri, să le dea ocazia să se împlinească”, bucurându-se că, formaţi de el, fiind, vor ajunge să îl şi depăşească.

Cu acest gând, renumitul chirurg prof. univ. dr. Şerban Rădulescu pune punct unei strălucite cariere de 41 de ani în chirurgia vasculară.  

– Mi-aţi spus, cu seninătatea care, de altfel, vă caracterizează, că mai aveţi o săptămână de stat în clinica pe care aţi servit-o, cu cinste, câteva (totuşi, câteva!) zeci de ani. Se pot compara emoţiile de acum cu emoţiile începutului de drum?

– Sincer, nu m-am gândit la asta, deşi emoţii trăiesc, fără discuţie, pentru că momentul este important prin aceea că marchează un final de drum, e finalul unei activităţi.

– E momentul în care se pune „arma jos”?

– Da, se pune arma jos după 41 de ani de activitate „cu acte în regulă”. Sigur că sunt emoţii, dar emoţiile nu pot fi comparate, pentru că una este emoţia pe care o ai în momentul în care te încadrezi într-un sistem în care ştii că vei lucra multă vreme…

– … dar pe care încă nu-l cunoşti?

– … pe care nu-l cunoşti, evident, şi alta e emoţia pe care o încerci acum, când ajungi la finalul unui drum pe care l-ai parcurs în mult, mult timp. Cred că emoţiile acestea, de la final de drum, sunt emoţii cauzate mai mult de faptul că… a trecut timpul. A trecut timpul şi ai ajuns să-ţi faci un bilanţ. E un pic… straniu, sentimentul acesta, mai ales că nu mi-am pregătit sub nici o formă acest finish şi nici nu m-am gândit la el. Zilele au trecut în continuare la fel şi trec în continuare la fel şi… mai am o săptămână până când mă pensionez. Poate că nici nu realizez dimensiunea evenimentului…

– Aveţi, după cum spuneaţi, 41 de ani de carieră. Cum a fost începutul? De ce aţi ales medicina?

– Am ales medicina fără ca aceasta să fie o pasiune în momentul alegerii, deşi provin dintr-o familie de generaţii de medici şi cunoşteam, cred, destul de bine, ce înseamnă viaţa de medic. În primii ani de facultate s-au acumulat nişte informaţii, nişte cunoştinţe care, în cele din urmă, prin anul IV, mi-au arătat că viitorul meu este cel de chirurg. Atunci am realizat, de fapt, şi pasiunea, şi faptul că n-aş fi putut să urmez altă specialitate decât aceasta.

– Vorbiţi de pasiune. Concret, dacă se poate spune „concret”: când devine, medicina, pasiune?

– După ce înveţi ce înseamnă, de fapt, medicina. Şi, cred, în momentul în care iei contactul cu omul bolnav. Acest lucru, în cazul meu, s-a întâmplat din anul III, cu maximă intensitate începând din anul IV de facultate. Atunci m-am înscris în Cercul Ştiinţific Studenţesc al Clinicii Chirurgie I şi în anul următor am devenit chiar preşedintele acestuia. Am activat cu multă pasiune. Intram deja în operaţii, îmi amintesc, apoi, foarte bine gărzile la care participam, deşi eram un student cu noţiuni foarte firave în ceea ce înseamnă chirurgia, dar pasiunea o aveam. Mi-amintesc foarte bine momentele acelea, eram cu prietenul meu, actualul profesor Traian Scridon de la Institutul Inimii, cu care făceam împreună gărzi, în sensul că ne „învârteam” şi noi printre medicii de acolo şi încercam să ajutăm cum puteam, uneori mai mult, chiar, decât era nevoie. Tot în acele momente am avut norocul să îl cunosc pe doctorul Edmond Neumann, care conducea Laboratorul experimental din cadrul Clinicii Chirurgie I. Era un om de ştiinţă în adevăratul înţeles al cuvântului şi un om deosebit. Cu el am început să facem chirurgie experimentală şi îmi amintesc operaţiile pe animale, pe care le făceam, şi toate experienţele care s-au concretizat până la urmă într-o lucrare de diplomă, apreciată, la vremea aceea, şi în cadrul sesiunilor ştiinţifice studenţeşti la care participam. Am lucrat, totodată, cu profesorul Crişan Mircioiu, care am avut onoare să-mi conducă atât teza de diplomă, cât şi teza de doctorat. Au fost doi oameni care mi-au marcat drumul profesional, dar cel care şi-a lăsat amprenta cel mai puternic asupra activităţii şi asupra personalităţii mele a fost profesorul Eugen Cosma, căruia îi port recunoştinţă foarte mare pentru tot ce a făcut şi a însemnat pentru mine, pentru că, de fapt, domnia sa mi-a pus bisturiul în mână.

– Pentru că aţi adus vorba de studenţie: cum era studenţia în vremea în care dvs aţi urmat cursurile Facultăţii de Medicină?

– Studenţia, pentru mine cred că a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. Venisem din liceu, unde erau alte reguli, altă atitudine, şi aici, la facultate, am avut senzaţia unei libertăţi adevărate, a unei vieţi frumoase, mai ales într-un oraş ca şi Clujul.

– Totuşi, relaţia dintre studenţi şi profesori era, cred, un pic altfel decât astăzi…

– Ce să vă spun? Când eram eu student şi intra profesorul în sala de curs, ne ridicam în picioare. Toţi. Lucrul acesta nu se mai întâmplă astăzi, deja este desuet. Respectul faţă de profesor era maxim. Profesorul era magister, era… personalitatea supremă. Făcând abstracţie de examene, unde el hotăra viitorul tău, profesorul era magister, iar respectul pentru el provenea din activitatea lui profesională.

Lumea s-a schimbat, însă, şi eu nu vorbesc în termeni negativi despre ceea ce se întâmplă astăzi. Şi comparaţiile, ştiţi cum sunt: facem comparaţie între momente diferite în timp. Este vorba, în cazul meu, de anii ′70, şi acum suntem în 2016. Cred că lucrurile s-au schimbat în general, lumea s-a schimbat peste tot şi probabil şi apropierea între profesor şi student este mai mare decât atunci. Distanţa care exista atunci nu era însă, la majoritatea profesorilor, una impusă, ci provenea dintr-un respect al studenţilor pentru ei.

Mi-l amintesc pe profesorul Cosma când era la curs. Venea întotdeauna într-un halat scrobit. Alb. Impunea prin prezenţă. Ţinea o pledoarie de două ore, care însemna cursul. Noi nu aveam atunci alte surse şi posibilităţi de informare. Aveam, desigur, bibliografii, dar de învăţat, învăţam în primul rând din cursurile care ni se predau şi eram cu toţii atenţi, notam tot. Dar era o plăcere, pentru că erau profesori la ale căror cursuri te duceai cu mare drag, fiindcă aveau darul acesta de a povesti frumos, şi lucruri importante.

– Când se poate vorbi de începutul carierei doctorului Şerban Rădulescu?

– Eu mi-am început drumul chiar în această clinică, în anul 1975, ca intern. Pe vremea aceea erau concursurile de internat, la care erau locuri foarte puţine. În urma acestui concurs, cei mai buni dintre candidaţi rămâneau pe o perioadă de trei ani în cadrul universităţii, lucrând fie în domeniul chirurgical, fie de interne, fie de laborator, fie de igienă, fără a avea, însă, un viitor foarte clar definit la încheierea acestei perioade. Eu am devenit intern prin acest concurs şi trei ani am lucrat în Clinica Chirurgie II, sub conducerea profesorului Cosma. Aici m-am format. După terminarea perioadei de internat am fost repartizat la Borşa-Maramureş. Era o situaţie destul de… ciudată, atunci, în sensul că internii care terminam stagiul – şi care se presupunea că eram cei mai buni! – eram repartizaţi după ce se repartiza promoţia de absolvenţi din anul respectiv. Deci, noi, internii, am mai avut posibilitatea să alegem nişte posturi care rămăseseră de la promoţia acelui an şi care, majoritatea, erau în Delta Dunării sau în judeţele de margine – Botoşani, Vaslui etc.

– Repartiţiile se făceau atunci la nivel naţional?

– Da, se făceau la nivel naţional, conform mediei. Eu am ajuns la Borşa-Maramureş, unde am lucrat un an. Medic de dispensar, cum se spunea pe vremea aceea, dar majoritatea timpului am lucrat în spitalul din Borşa, care avea şi o secţie de chirurgie. Urgenţele pe care le-am văzut la Borşa mi-au îmbogăţit experienţa profesională extraordinar de mult. Borşa era de linia întâi, veneau urgenţe „la prima mână” – traumatisme, politraumatisme, accidente diverse. A fost foarte profitabil, pentru mine, acel an, din punct de vedere al experienţei – şi profesionale şi de viaţă.

– Prima operaţie…?

– Mi-o amintesc foarte bine. Eram extern, atunci, la Chirurgie I, şi am intrat într-o operaţie, o ocluzie intestinală printr-un cancer de colon perforat. Bolnavul n-a supravieţuit decât câteva ore, operaţiei. Ţin minte că doctorul cu care am operat, de fapt doctorul pe care l-am ajutat şi eu, acolo, să opereze, că eram ultima mână, dr. Popescu, m-a întrebat dacă am mai fost în vreo operaţie până atunci. Când i-am mărturisit că nu, mi-a spus: „Să ştii că-mi pare rău că te-am luat în operaţie, pentru că operaţia asta s-ar putea să-ţi taie pofta să mai intri şi la altele!”. N-a fost, însă, aşa.

– Şi prima operaţie în care aţi fost „prima mână”…?

– Prima operaţie pe care am făcut-o eu a fost una de apendicită. Eram de gardă, intern fiind, a venit pacientul, am pus diagnosticul, iar profesorul Cosma a confirmat acest diagnostic şi mi-a spus să mă pregătesc, pentru a doua zi, de operaţie. Nu pot să uit această operaţie, prima, a mea. Deşi, teoretic, ştiam perfect timpii operatori, deşi ajutasem de foarte multe ori în operaţii, în momentul în care am luat bisturiul în mână parcă… am uitat tot. Totul ce ştiusem mi se părea… film. Dar am dus operaţia la bun sfârşit, bineînţeles, ajutat fiind şi de profesorul Cosma. Ţin minte şi acum pacientul, un băiat de 20 de ani.

– Cât timp îi trebuie unui chirurg să se formeze şi care este perioada de lui de maximă împlinire profesională?

– E părerea mea şi cred că am dreptul să o spun după 41 de ani de practică: un chirurg care începe să se formeze ca şi chirurg de la 25-26 de ani, între 35 şi 50-55 de ani dă tot ce are mai bun şi atunci este în plenitudinea forţelor sale. Când spun lucrul acesta, mă gândesc la experienţa pe care chirurgul a acumulat-o şi care creşte cu fiecare operaţie pe care o face, dar şi la forţa fizică de care el dispune. În această perioadă chirurgul este la apogeu. Până pe la 35 de ani acumulează, acumulează, după care începe să fie stăpân pe profesiunea lui. Şi zic 50-55 de ani, când deja a acumulat, a trecut deja de 20 de ani de activitate, forţele fizice nu mai sunt cele de la 35 de ani, dar experienţa a ajuns la maximum, şi este vremea ca el să împărtăşească această experienţă celor mai tineri, să stea lângă ei, să-i ajute şi să-i formeze. Cred că după 55 de ani, menirea unui chirurg, profesor, este de a forma tineri chirurgi, care îi vor urma. Vrând, nevrând, timpul trece şi cineva trebuie să vină să te înlocuiască.

– Numai că nu toţi acceptă asta, şi nu doar în medicină.

– E adevărat, şi pot da şi exemple. Însă eu sunt convins că aşa este bine. Cred că bucurie mai mare nu poate să existe ca atunci când vezi că aceia care te urmează ajung şi mai buni ca tine! Pentru că sunt, într-un fel, produsul muncii tale! Şi atunci, ce poate fi mai frumos? Dar pentru asta trebuie să ai înţelepciunea şi să-ţi dai seama că menirea ta nu este de a opera tot ce este de operat în clinică şi de a hotărî că numai tu eşti cel mai bun şi că tu eşti cel care, având puterea deciziei, hotărăşti că operaţiile le faci, toate, tu, ceilalţi participând doar ca ajutoare. Trebuie să le dai şi celor tineri drumul să lucreze. Sigur, sub îndrumarea ta. Şi foarte repede ei îşi vor lua zborul şi vor putea să te depăşească, iar acest lucru este, cred, cea mai mare bucurie.

– Uneori – şi se întâmplă nu doar în domeniul dvs! – oamenii vor să rămână stăpâni pe viaţă, pe o funcţie sau pe un domeniu. Monopolizează…

– Da, dar nu se poate! Timpul trece peste noi, de vrem, de nu vrem. Şi trebuie să acceptăm acest lucru! N-avem cum să oprim timpul sau să ne agăţăm de el şi atunci, fireşte, trebuie să ne retragem, când este cazul. Cei care vin, mai ales când sunt formaţi de tine, pot să te depăşească şi acest lucru e bine şi e normal să se întâmple. Acesta este progresul!

– După părerea dvs, în ce se „măsoară” cariera unui chirurg?

– Mărturisesc că nu m-am gândit. Cred că viaţa mea de chirurg se măsoară, de fapt, în cei 41 de ani pe care i-am petrecut între bolnavi. Nu vreau să se înţeleagă, însă, că un chirurg este un om care nu are o viaţă personală, un om care trăieşte doar între pereţii clinicii. Fiecare dintre noi avem şi familie, iar înţelegerea familiei este extrem de importantă. Soţia mea m-a înţeles întotdeauna şi, credeţi-mă, nu este uşor să fii soţie de chirurg! Soţia unui chirurg este într-adevăr o femeie deosebită!

– Au existat şi rivalităţi în cei 41 de ani de carieră?

– Rivalităţile între doctori există dintotdeauna, pentru că există orgolii. Şi orgoliile acestea, de multe, ori nu fac bine. Au existat, le-am simţit şi le simt şi cred că fiecare dintre medici le simte.

– Regrete…?

–  Regret, de exemplu, că n-am putut face mai mult pentru ceea ce înseamnă chirurgia vasculară, dar nu-mi reproşez mie. Un alt lucru pe care îl regret, şi aici poate că şi eu aş fi putut face mai mult, este că n-am reuşit, încă, la Cluj, să avem un Spital Regional de Urgenţă.

– Cum caracterizaţi munca cu studenţii, profesor fiind?

– Munca cu studenţii este foarte frumoasă, dacă o faci cu pasiune. Şi au am făcut-o cu pasiune!

– După săptămâna pe care o mai aveţi de petrecut în clinică, ce veţi face? Veţi lucra în privat?

– Nu! Nu voi lucra în privat şi n-am lucrat nici până acum. Eu am fost un lefegiu toată viaţa, dar am lucrat cu onestitate şi pot să mă privesc în oglindă fără nici o reţinere. Nu voi mai activa. Pe linie universitară nici nu este posibil, pentru că la 65 de ani se pensionează toată lumea. În ceea ce priveşte activitatea spitalicească, aşa cum spuneam, este momentul să vină şi alţii, să se împlinească şi ei. Nu trebuie să forţăm o vârstă. Trebuie să o acceptăm şi să ne ducem traiul mai departe, cu demnitate.

– Ce aşteptări aveţi de la cel care va prelua conducerea Secţiei Clinice Chirurgie Vasculară a SCJU Cluj?

– Să facă mai mult decât am făcut eu, şi probabil va face. E obligatoriu, pentru că această secţie de chirurgie vasculară va trebui să se dezvolte, va trebui să se facă, în sfârşit, şi operaţii endovasculare în clinica noastră. De asemenea, sper din tot sufletul ca la nivel de conducere a UMF să se înţeleagă că este nevoie de o disciplină aparte, care să se numească Chirurgie vasculară. Este absolut necesară pentru studenţi. Şi nu mai vorbesc, în continuare, de pregătirea rezidenţilor. Îmi doresc foarte mult ca, nu peste mult timp, să aud că persoana care mi-a urmat poate să se laude cu astfel de realizări.

M. TRIPON