Prof. univ. dr. Ioana MICLUŢIA: Bolnavul psihic este, încă, stigmatizat de societate

Ca să poţi fi un bun psihiatru trebuie, în primul rînd, să-ţi alegi „meseria” din pasiune, iar ulterior să îndrăgeşti pacientul şi chiar mediul în care lucrezi, în pofida faptului că uneori este ostil – spune prof. univ. dr. Ioana Micluţia, medic primar psihiatru, şef Secţie clinică Psihiatrie II a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca.

În opinia sa, uneori este mult mai traumatizantă viaţa din afara psihiatriei, „în care oameni aparent normali sînt mult mai jignitori, mult mai agresivi”. „Aici (la psihiatrie – n.n.) este un mediu în care pacientul are voie şi este autorizat să se comporte oricît de ciudat. Poate că este mult mai duios sau îşi cere scuze dacă a avut un comportament nelalocul lui, deci nu este întotdeauna într-o permanentă stare de agitaţie. Sînt şi pacienţi care sînt foarte drăguţi şi plăcuţi” – spune prof. dr. Ioana Micluţia.

– Cu ce afecţiuni ajung pacienţii în Secţia clinică Psihiatrie II a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj?

– Aşa cum arată şi numele, Spitalul Clinic Judeţean este un spital de urgenţă; ca atare, şi la Psihiatrie II vin, în general, pacienţii aflaţi într-o urgenţă psihiatrică, de tipul tulburărilor psihotice acute, schizofrenie, tulburări anxioase, tulburări afective bipolare în episod maniacal sau depresiv. Sînt tulburări grave de comportament.

Avem, deci, acest specific, al serviciului de urgenţă, şi, ca interes particular, pe lîngă ceea ce am amintit deja, este diagnosticarea precoce şi asistarea primului episod de schizofrenie, care necesită o atenţie deosebită. Adică, pacienţii tineri, fie ei studenţi sau angajaţi, beneficiază de o asistenţă de calitate, în sensul unui diagnostic de mare fineţe, cu o evaluare psihologică complexă, atît congnitivă, cît şi pe linie afectivă, şi aceste persoane, după primul contact cu psihiatria, sînt monitorizate timp de un an în ceea ce priveşte evoluţia bolii, astfel ca aceasta să nu le afecteze ulterior, major, viaţa.

– Dintre cazurile care ajung în secţia dvs, care sînt cele mai frecvente?

– Ca frecvenţă a internărilor, sînt cazurile de schizofrenie care se exacerbează sau pacienţi care nu au luat tratament şi boala îşi face cursul obişnuit şi atrage atenţia familiei şi anturajului; şi, de asemenea, diversele accidente date de consumul de alcool, care devine şi la femei o problemă tot mai frecventă.

– Comparativ cu anii anteriori, sînt mai frecvente sau mai puţin frecvente cazurile de alcoolism şi dependenţă de diverse substanţe?

– Faţă de anii anteriori, putem spune că ne confruntăm cu problema consumului de substanţe psihoactive şi alcool într-o mai mare măsură. Patologia dată de consumul de etnobotanice este greu de manageriat datorită felului de manifestare extrem de turbulent, astfel că adresarea către Psihiatrie este tot mai intensă, în ultima vreme.

– Cîte cazuri de toxicomani ajung într-un an la Psihiatrie?

– Nu vă pot spune cu exactitate numărul de internări de la secţia de toxicomani, pentru că acea secţie este la Psihiatrie III. Vă pot spune, însă, că într-o gardă sînt cam trei prezentări pe zi.

– Media de vîrstă?

– Cam 22 de ani.

– Băieţi, fete…?

– Mai mult băieţi.

– Şi, în ceea ce priveşte consumul de alcool…?

– La consumul de alcool, predomină bărbaţii, dar alcoolismul la femei începe să devină şi el o problemă de sănătate publică.

– Se poate vorbi, în psihiatrie, de boli sau de afecţiuni la modă? În ce măsură „modele” influenţează anumite manifestări ale bolilor psihice?

– Există boli care nu sînt influenţate de „mode”, care apar independent de factorii sociali, cum ar fi tulburarea afectivă bipolară, depresia, schizofrenia. Putem vorbi însă şi de o „împrumutare” a unor elemente din tot felul de tehnologii, şi nu numai,  la modă. De exemplu, în delirul paranoid, o persoană nu se mai simte acum urmărită prin telefon, ci pe facebook sau prin cine ştie ce cip implantat. Sînt elemente împrumutate din ceea ce se discută mai… intens în societate, într-o perioadă, sau din temele „calde”, din media. Dar, ca „modă” a patologiei, putem să spunem că sînt mai frecvente cazurile fetelor sau femeilor tinere care ajung la noi cu tulburări de alimentaţie, cazurile de anorexie mintală. La fel, devine tot mai frecventă tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenţie – ADHD, la adulţi, pentru că avem, simultan, tot mai mulţi stimuli care ne cotropesc, şi noi nu putem să facem o selecţie a lor sau să ne ecranăm. Adultul cu ADHD se concentrează mai greu, are o atenţie scăzută pentru activităţile de zi cu zi, îi este greu să se organizeze şi de aici, fireşte, apar probleme la locul de muncă sau la şcoală.

Deci, acestea ar fi două probleme „de modă”, pe lîngă, sigur, alinierea la consumul de substanţe psihoactive.

– Continuă să fie frecvente depresiile?

– Depresiile au rămas frecvente şi vor fi frecvente. Se estimează că în anul 2020 depresia va fi a doua cauză de morbiditate globală, după bolile cardiovasculare.

– Cum se manifestă depresia?

– Depresia se manifestă ca o tristeţe pe care o trăim cu toţii, dar care este mult mai intensă şi mai de durată. Dacă noi avem, să zic, două-trei zile de supărare, ca reacţie la un eveniment psihotraumatizant, depresivul trăieşte în această supărare mai mult de două săptămîni. Este lent,  are un randament scăzut, nu mai este interesat de nimic şi are o suferinţă patologică deosebită, o durere în suflet. Sigur, pe lîngă insomnii, tulburări de alimentaţie, fobii ş.a.m.d.

– Ajung la dvs şi cazuri false de bolnavi psihic?

– Da, sînt şi astfel de cazuri, destul de frecvent, mai ales în sistemul penitenciar, cînd deţinutul simulează o boală psihică avînd un interes secundar, de a i se „îndulci” pedeapsa. La fel, persoane care au săvîrşit o faptă penală. Dar şi în viaţa de zi cu zi sînt persoane care simulează diverse boli pentru un beneficiu secundar, pentru a obţine ceva mai uşor sau pentru a avea un „statut” mai confortabil, în familie.

– Cum îi depistaţi pe cei falşi de cei autentici?

– O boală psihică este uşor să o simulezi dacă citeşti un manual de psihiatrie, şi spui că eşti trist, ai insomnii etc. Dar noi avem instrumentele noastre psihometrice care ne dezvăluie că pacientul nu este autentic; plus observaţia clinică, aceasta ajutîndu-ne să vedem că nu concordă ceea ce spune pacientul, cu ceea ce exprimă.

– Ştiu că unii pacienţi sînt extrem de agresivi. Cum le faceţi faţă?

– Agresivitatea face parte din specificul unor boli psihice în perioada de exacerbare. Personalul nostru însă, este pregătit să facă faţă acestor agresivităţi, dar să le şi domolească, înainte de a se acţiona psiho-farmacologic. Este în specificul profesiei.

– S-a schimbat ceva, în ultimii ani, în modul în care bolnavul psihic este perceput de societate?

– Bolnavul psihic este, încă, stigmatizat de societate, de angajatori, dar este stigmatizat chiar şi în mediul medical. Dacă a avut cîndva o internare la psihiatrie, este mai puţin tratat sau există rezerve în a fi tratat somatic de teamă că boala psihică ar putea pune probleme de agresivitate în acea secţie. Dar este un stigmat şi între medici, psihiatrii fiind văzuţi ca o categorie, să zic aşa, reziduală, comparativ cu chirurgii sau alţi confraţi de-ai noştri.

– Aţi remarcat dvs astfel de atitudini?

– Se întîmplă cîteodată, problemele psihiatrice bagatelizîndu-se, considerîndu-se că nu sînt o prioritate, pentru că sînt cazuri incurabile. Or, la ora actuală nu poţi vorbi de psihiatrie ca de un pavilion al canceroşilor, în care nu există rezultate! Rezultatele sînt chiar foarte bune, şi în psihoze şi în depresie, deci putem vorbi de o ameliorare considerabilă a majorităţii bolilor.

– În pofida acestor impedimente, ce îl determină pe un psihiatru să rămînă în sistem?

– Pasiunea. Pentru că, în primul rînd, trebuie să-ţi alegi meseria din pasiune, iar ulterior să îndrăgeşti pacientul şi chiar mediul în care lucrezi, chiar dacă uneori este ostil.

– Privind din afară, s-ar putea spune că a fi psihiatru este un fel de a-ţi petrece viaţa… printre „nebuni”.

– Da, dar cred că este mult mai traumatizantă viaţa din afară, în care oameni aparent normali sînt mult mai jignitori, mult mai agresivi. Aici este un mediu în care pacientul are voie şi este autorizat să se comporte oricît de ciudat. Poate că este mult mai duios sau îşi cere scuze dacă a avut un comportament nelalocul lui, deci nu este întotdeauna într-o permanentă stare de agitaţie. Sînt şi pacienţi care sînt foarte drăguţi şi plăcuţi.

– Îmi vine în minte un aforism al Henriettei Yvonne Stahl: „Fără nebunie nu se poate trăi. Depinde, însă, cine conduce: nebunia pe om sau omul nebunia”.

– Condiţia este ca şi pacientul să-şi recunoască semnele bolii şi să le stăpînească, astfel încît, cum spuneţi, nu „nebunia” să-l conducă, ci el să-şi managerieze boala, să ajungă să fie deasupra bolii.

– S-a schimbat ceva în modul cum este tratat bolnavul psihic, în ultimii ani?

– Da. Este Legea Sănătăţii Mintale, care stipulează foarte clar drepturile pacientului, şi sînt proceduri foarte stricte prin care se pot face internările, şi care ţin cont de drepturile şi libertăţile persoanei cu probleme psihice. Legea oferă din capul locului un confort potenţialului pacient, iar pe noi ne obligă să respectăm nişte proceduri care ţin cont de drepturile omului, mult mai riguroase. Se solicită foarte multe acorduri – din partea pacientului şi din partea aparţinătorilor, şi pentru fiecare tratament trebuie să ne consultăm şi să avem toate acordurile.

– Tratamentul bolnavului psihic, la ora actuală, presupune, în primul rînd, medicaţie sau psihoterapie?

– Eu aş vedea o cale de mijloc. Există probleme care pot fi exclusiv tratate sau abordate cu psihoterapie, cum sînt tulburările anxioase, reacţiile depresive, în care noi de la bun început îi recomandăm pacientului să apeleze la un psihoterapeut şi medicaţia nici nu intră în discuţie. Dar, la fel, există şi boli la care demersurile psihoterapeutice sînt fără un rezultat imediat şi atunci sîntem nevoiţi să apelăm la medicaţie. Chiar în această secţie există grupuri de psihoterapie, care îşi desfăşoară şedinţele de două ori pe săptămînă. Am avut un grup de terapie cu animale, în colaborare cu Asociaţia „Dog Assist”, activităţile realizate împreună fiind extraordinar de apreciate de pacienţi, şi chiar de personalul secţiei. Facem terapie ocupaţională, acţiuni de promovare a unui stil de viaţă sănătos ş.a.

– Care este perioada maximă de internare în secţie?

– Perioada medie este de 14 zile. Pentru unii pacienţi sînt necesare 3 – 4 zile de internare, în alte cazuri – 20 – 25 de zile. Dar perioada medie, stipulată prin contract, este de 14 zile.

– Cîte cazuri ajung la dvs într-un an?

– O mie şi ceva de cazuri.

– Este mult?

– Este mult. Primim bolnavi nu doar din tot judeţul, ci din toată ţara.

– Pe lîngă bolnavii pe care îi aveţi deja în evidenţă, cam cîte cazuri noi apar într-un an?

– Cam 20-25% din totalul celor aflaţi deja în evidenţele noastre.

– Şi asta este mult sau este puţin?

– Este… o realitate. Acestor cazuri noi le acordăm o atenţie deosebită, deoarece pentru aceste persoane, pentru aceşti pacienţi se poate face mult mai mult în sensul evoluţiei lor. Dacă pacientul este diagnosticat corect şi tratat corect de la bun început, el poate fi ajutat foarte mult în evoluţia personală, să-şi păstreze familia, meseria, să poată „funcţiona” în societate.

– Majoritatea şefilor de clinici cu care am discutat în ultima vreme se plîng de lipsă de personal. Care este situaţia în secţia dvs?

– La nivel de asistente avem un uşor deficit. La nivel de infirmiere, am înţeles că se normalizează lucrurile. Sîntem, însă, în deficit mare de personal la nivelul medicilor. Dacă unul dintre noi se îmbolnăveşte sau merge în concediu, este deja o mare problemă.

– Aveţi rezidenţi? Mai aleg, absolvenţii de medicină, psihiatria?

– Aleg, şi încă pe primele locuri. Opţiunea pentru psihiatrie a cunoscut un boom, în ultima perioadă, şi asta din mai multe motive.

– Anume…?

– Unul dintre motive este că se caută în străinătate medici psihiatri, şi medicii noştri găsesc rapid un post, oriunde în Europa. În al doilea rînd, atractivitatea pentru această specialitate este dată şi de disponibilitatea posturilor, în ţară. Sînt spitale care îi caută şi îi atrag pe rezidenţi. În al treilea rînd, este şi partea materială, în sensul că există, pentru psihiatri, un spor salarial care poate să îi determine pe absolvenţi să aleagă această specialitate.

– V-am întrebat de toate, mai puţin despre dotarea secţiei, despre starea clădirii în care funcţionează…

– Dl manager al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj cunoaşte starea în care se află clădirea, pentru că a venit de nenumărate ori aici şi ne-a sprijinit pentru renovarea secţiei. Încă sîntem în mijlocul reparaţiilor şi funcţionăm reparînd. Sperăm să continuăm şi să finalizăm aceste acţiuni de reparare şi renovare, astfel încît fiecare salon, fiecare spaţiu din această clădire să corespundă exigenţelor unui spital demn de mileniul III.

– Cum se vede, din Psihiatrie, lipsa unui spital unic de urgenţă, la Cluj?

– Sistemul pavilionar, în care funcţionează în prezent Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă, este un sistem care corespundea nevoilor oraşului de acum 100 de ani. În acest moment, spaţiile au devenit neîncăpătoare, plus că nu respectă circuitele fireşti, cu toate facilităţile de igienă şi ale unor spaţii de zi. Pentru Psihiatrie, însă, are marele avantaj că are spaţiu verde destul, şi pentru pacienţii noştri oferă o mare libertate de mişcare.

– Se poate întîmpla, însă, ca un bolnav psihic să aibă şi o problemă gravă hepatică, pulmonară, cardiacă…

– Atunci, este mai greu. Din acest punct de vedere, al serviciilor interclinice, şi la noi se simte nevoia unui spital de urgenţă monobloc.

– Ce vă doriţi cel mai mult legat de secţie şi de pacienţi?

– Să putem funcţiona la capacitate maximă într-o secţie luminoasă şi elegantă, şi care să facă plăcere, într-un mediu recunoscut ca extrem de dificil. De asemenea, îmi doresc să putem convinge diverse instituţii – teatru, conservator etc. – să se aplece spre pacientul cu probleme psihice, oferind spectacole sau diverse servicii în beneficiul acestuia.

M. TRIPON