Prof. dr. Ioan PISO: Ce a adus anul 2010 pentru Sarmizegetusa romană

– De cînd cunoaşteţi Sarmizegetusa, domnule profesor?

– Ştiam de copil de Sarmizegetusa. Tatăl meu, cînd era el copil, a fost dus la Sarmizegetusa de tatăl său, adică de bunicul meu, care îl cunoştea bine pe profesorul Constantin Daicoviciu. Acesta, cînd era elev la Caransebeş, venea adesea în casa bunicului meu. Mai tîrziu, cînd eram la liceu şi apoi student, umblam mult prin Retezat, pe care îl cunosc mai bine decît Clujul. Coboram fie pe Valea Rîului Mare, fie pe creastă, din vîrful Retezat, pînă la Sarmizegetusa. De-abia acolo, printre ruine, simţeam că am încheiat perfect o călătorie de vis. Am fost apoi foarte fericit în 1973, cînd profesorul Hadrian Daicoviciu m-a inclus în primul colectiv de după război, care să reia săpăturile. Dacă m-ar întreba cineva unde aş prefera să sap, la Pompeii sau la Sarmizegetusa, vă asigur că aş fi ales Sarmizegetusa.

– De ce?

– Întîi, fiindcă Sarmizegetusa a fost o metropolă a Imperiului Roman, frecventată de cei mai mari generali şi administratori. Acolo se făcea, deci, istorie universală. Apoi, fiindcă sînt hunedorean. Iubesc locurile din preajma celui în care m-am născut, şi iubesc oamenii, cu obiceiurile lor arhaice şi de o mare bunătate şi ospitalitate. Nu tot ce este bun trebuie să dispară. Eu văd în Ţara Haţegului o viitoare ţintă a turismului intelectual european, care să cuprindă parcul naţional al Retezatului, ruinele restaurate ale Sarmizegetusei, bisericile de la Densuş, Strei, Ostrov, Tuştea şi Rîu de Mori, Cetatea Colţi (Castelul din Carpaţi al lui Jules Verne), curia de la Rîu de Mori, dacă vreţi, un parc al dinozaurilor şi multe altele.

– Cu cine aţi desfăşurat cercetările arheologice din 2010, la Sarmizegetusa?

– Pînă la urmă oamenii se aleg. Am avut şi în vara aceasta un colectiv minunat, alcătuit din colegi de la Centrul de Studii Romane al Universităţii din Cluj, de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, de la Muzeul din Sarmizegetusa şi din mai mulţi doctoranzi, masteranzi şi studenţi de-ai mei. Poate că nu-i voi putea aminti în acest cadru chiar pe toţi, dar iată cîţiva: cu Felix Marcu, Ovidiu Ţentea, George Cupcea, Marius Barb şi Rada Varga am lucrat la Capitoliu, cu Ovidiu Ţentea am lucrat la templul zeilor palmyreni. Pe deasupra, Felix Marcu şi George Cupcea au făcut măsurători topografice pe întregul sit şi au început măsurătorile geo-magnetice. Am beneficiat şi de sprijinul unor doctoranzi şi masteranzi harnici, ca Andreea Cumurciuc, Marius Opriţa şi Mihai Săsărman. Nimic nu este mai plăcut decît ca, după o zi de muncă în plin soare, să ne aşezăm la aceeaşi masă şi, eventual, să bem împreună o bere. Cu cei pe care i-am numit, viitorul ştiinţific al Sarmizegetusei este asigurat, iar ce mi se pare foarte important, sînt oameni care se ocupă cu seriozitate de treaba lor. Sînt departe de ei invidia, bîrfele şi uneltirile, de care nu am fost scutiţi nici măcar la Sarmizegetusa.

– Cred că bîrfele şi invidia nu interesează nici cititorii. Care au fost rezultatele cercetărilor din 2010?

– Anul 2010 a fost unul dintre cei mai rodnici. Poate fi comparat numai cu 1973, primul an al săpăturilor, sau cu anii 1990-1994, cînd, împreună cu profesorul Robert Étienne din Bordeaux, comandor al Legiunii de Onoare pentru arheologie, am dezvelit forul lui Traian. Ne-am concentrat asupra a două obiective: Capitoliul şi templul palmyrean de la vest de forul lui Traian (forum vetus).

– Să le luăm la rînd.

– Capitoliul, adică templul lui Iupiter şi al triadei Capitoline (Iupiter, Iuno, Minerva), se află pe latura de vest a forului nou (forum novum), pe care îl domină. Este construit după toate regulile enunţate de Vitruvius în De architectura. Se înalţă pe o fundaţie de 19 x 28 m şi adîncă de 1,35 m, construită din piatră măruntă şi un mortar foarte puternic. Deasupra se înalţă aşa numitul podium, înalt de 2 m şi alcătuit din ziduri (stereobates) de blocuri de calcar, în tehnica opus quadratum, şi din umpluturi puternice de piatră. Zidurile din blocuri susţin elementele templului propriu-zis: colonada de jur împrejur şi zidurile cellei, în care se afla statuia lui Iupiter. În faţă, adică spre est, se află substrucţia celor 11 trepte şi cîteva fragmente de marmură din acestea. Tipul templului este „corintic hexastil peripteros”, adică are o colonadă de jur împrejur, cu şase coloane corintice pe laturile scurte şi nouă pe laturile lungi. Au fost găsite elemente foarte frumoase din aceste coloane, iar măsurătorile indică o înălţime totală de peste 9 m. Cella, adică „locuinţa” zeului,  măsoară 8 x 8 m şi are o intrare lată de 4 m. Înăuntru se afla statuia lui Iupter tronînd (Iupiter tronans), al cărei prototip este statuia lui Zeus din Olympia, sculptată de Phidias. Judecînd după lăţimea de 6 cm a unui deget pe care l-am găsit, statuia Capitoliului din Sarmizegetusa trebuia să aibă o înălţime de cel puţin 4,5 m. Printre alte fragmente ale statuii se numără şi acvila, simbolul zeului suprem al romanilor. Restul a căzut pradă căutătorilor de marmură, care au transformat totul în var.

– Ce reprezintă Capitoliul?

– Capitoliul este centrul religios şi politic, este inima fiecărei comunităţi romane. Prototipul îl reprezintă Capitoliul din Roma, care a fost dedicat în 13 septembrie 509 î. Cr., de către primii consuli ai republicii romane. De atunci au avut loc în jurul zilei de 13 septembrie, în tot cursul istoriei păgîne a Romei, mari festivităţi cunoscute sub numele de ludi Romani, iar în ziua de 13 septembrie era organizat un epulum Iovis, adică un banchet al lui Iupiter, la care erau invitate notabilităţile, iar imaginile triadei Capitoline erau aşezate şi ele la masă. Combinînd mai multe surse epigrafice din Dacia, am putut afla că în cazul Sarmizegetusei Capitoliul a fost dedicat în jurul anului 150, într-o zi de 23 mai (ante diem X Kalendas Iunias). Este ziua în care în Dacia a fost adus în mod oficial cultul lui Iupiter. Ziua de 23 mai a devenit cea mai mare sărbătoare a Daciei, cînd aici era organizat, ca la Roma, un epulum Iovis. Dacă pentru romani primul Capitoliu dintr-o provincie simboliza ideea de Roma, cred că şi pentru noi această descoperire trebuie să fie cea mai importantă de pînă acum. Mai avem de dezvelit latura de vest, ceea ce, cu ajutorul lui Iupiter şi a autorităţilor, sperăm că vom face în campania anului 2011.

– Care au fost rezultatele în ceea ce priveşte cel de-al doilea obiectiv al cercetărilor din 2010, templul palmyrean?

– Acesta este un capitol interesant de istorie universală. Palmyra a fost construită de aramei într-o oază din deşertul sirian pe la 1200 î. Cr, sub numele iniţial de Tadmor. Locul a fost bine ales, fiindcă se afla pe drumul mătăsii. Palmyra a cunoscut o dezvoltare rapidă începînd cu domnia lui Hadrian şi continuînd cu dinastia Severilor, pentru a ajunge la mijlocul secolului III p. Cr. să rivalizeze cu Roma. Hadrian a fost cel care a adus în Dacia, în vederea războiului din anii 117-118, o numeroasă trupă de arcaşi călări din Palmyra (Palmyreni sagittarii). O unitate de arcaşi palmyreni era staţionată la Tibiscum (Jupa, lîngă Caransebeş), iar o alta probabil la Voislova, încă şi mai aproape de Sarmizegetusa. De aici au venit veterani palmyreni la Sarmizegetusa şi au pătruns pînă în elita oraşului. Erau fără îndoială buni cetăţeni romani, dar şi-au păstrat numele tradiţionale şi divinităţile. Un templu al zeilor palmyreni era cunoscut cam la 1 km spre vest de zidurile Sarmizegetusei. Acum am avut surpriza să găsim un asemenea templu în imediata apropiere a forului lui Traian. Este închinat triadei palmyrene alcătuite din Bel, zeul suprem, de origine babiloniană, Iarhibol, zeul soarelui, şi Malagbel, vestitorul lui Bel. Templul propriu-zis este înălţat pe un podium avînd o înălţime de aproape 2 m şi avînd la intrare patru coloane corintice (tetrastil). În faţă şi pe cele două laturi avea portice. Cu puţini ani în urmă am publicat o inscripţie de pe o bază de statuie închinată lui Iarhibol, provenind de aici. Printre descoperirile importante din 2010 se numără mai multe fragmente ale unei inscripţii închinate zeului Malagbel, în sănătatea împăratului Caracalla. Cum acesta a domnit între anii 212-217, avem şi data probabilă a înălţării templului. O listă de nume îi cuprinde pe cultores Dei Solis Malagbeli, adică pe credincioşii zeului soare Malagbel, iar alte fragmente de inscripţii sînt în curs de prelucrare. Iată deci, că pentru a aduce contribuţii la istoria universală, nu este neapărată nevoie să faci săpături la Palmyra. Ajunge să-ţi faci treaba bine la Sarmizegetusa.

– Ce aşteptări aveţi, pentru anul arheologic 2011, din partea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional?

– Încep prin a aminti, cu recunoştinţă şi respect, numele lui Ion Caramitru, ministrul Culturii care a făcut cel mai mult pentru Sarmizegetusa. A cumpărat în numele statului 16 ha de ruine, punîndu-le la adăpost şi destinîndu-le cercetării, a iniţiat restaurări pe scară largă şi a dat bani suficienţi pentru săpături. După Ion Caramitru totul a mers din rău în mai rău. Nu au mai fost cumpărate terenuri, deşi existau oferte ieftine, iar în 2006, anul aniversar al Daciei romane, restaurările au fost sistate. Un reviriment a putut fi constatat de-abia în 2010, cînd noul ministru al Culturii, dl Kelemen Hunor, ne-a dat bani de săpătură ca pe vremuri. Este cu atît mai lăudabil cu cît a fost un an de criză. Îl aşteptăm acum pe dl ministru să vină la Sarmizegetusa, pentru a pune împreună la punct un plan de perspectivă. Sarmizegetusa va trebui să arate ca orice staţiune arheologică din occident, cu restaurări făcute cu pricepere şi cu bun gust, cu un muzeu la nivel european şi cu o infrastructură civilizată. O datorăm Europei, dar ne-o datorăm şi nouă. Sarmizegetusa a fost prima comunitate de cetăţeni romani la nordul Dunării, iar întemeierea ei poate fi socotită actul de naştere a poporului român.

M. TRIPON