Principesa Ileana – Maica Alexandra și „monahismul regal”

Unii pot înțelege monahismul drept un exercițiu de egoism, ca fugă de lume, sau chiar ca lașitate în fața dificultăților vieții. De ce să pleci din lume, când ar trebui să lucrezi pentru transformarea ei? – ar argumenta cineva cu o personalitate hiperpragmatică. Sau, eventual, pleci din lume pentru că lumea, așa cum este ea, te copleșește și o refuzi, pur și simplu – ar putea afirma cineva, pe aceeași linie de gândire.

Cu atât mai mult devine surprinzător când o principesă își lasă istoria personală deoparte și se logodește cu „Regele Hristos”, îmbrăcând haina monahală. Așa se întâmpla cu Principesa Ileana a României, în Sâmbăta lui Lazăr a anului 1967, la Mănăstirea Bussy-en-Othe, din Franța. După șase ani de noviciat, primește „logodirea îngerescului chip”, desăvârșind povestea de dragoste, de data aceasta cu Mirele Hristos. La întrebările ieromonahului, cu sfială, dar și cu încredere, răspunde mereu „așa, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Evenimentul este descris pe cât posibil: „În timp ce părintele ieromonah îi taie șuvițele de păr, Ileana are respirația întretăiată și închide ochii. Se simte emoționată, încordată, aproape strivită, așa cum se simțise în copilărie, atunci când se suia în trenurile fratelui ei, Carol, și ele alunecau pe șine, trecând prin mai multe tuneluri. Numai că, de data aceasta, tunelul era un cerc de foc: flăcările o înconjurau, ardeau puternic, dar nu o răneau, erau de jur-împrejurul ei, dar nu o mistuiau”. De acum Maica Alexandra, odată ce a primit „îngerescul chip”, va păși în viața cea nouă și în casa cea nouă a monahilor.

Principesa Ileana, fiica cea mică a regelui Ferdinand și a reginei Maria, se naște în ziua de 23 decembrie 1909. Este educată într-un climat atent ales, la care se adaugă și o anumită înzestrare naturală înspre bine și nobil, fapt care îi creează o atitudine demnă atât față de țară, cât și față de spiritualitatea creștină. Conflagrația Primului Război Mondial o găsește la frageda vârstă de 5 ani. „Timpul nu mai are răbdare… În timpul acelor ani de greutăți și pericole, eram deja suficient de mare cât să înțeleg ce se întâmplă”. Dar este martor și al prestigiului de care se bucură România Mare după anul 1918. Studiază la Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie și devine președinta Asociației Creștine a Femeilor Române. În ziua de 27 iulie 1931 se căsătorește, la Sinaia, cu principele Anton de Habsburg Toscana, o zi memorabilă în istoria recentă a românilor. Vor avea șase copii: Ștefan (1932-1998), Maria Ileana (1933-1959), Alexandra (n. 1935), Dominic (n. 1937), Maria Magdalena (n. 1939) și Elisabeta (n. 1942). La fel ca și mama sa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial va îngriji soldații ca soră medicală – „mama răniților”, mai întâi pe teritoriul german, apoi pe cel românesc. Revine în țară în 1944 și va lucra la Spitalul Crucii Roșii din Brașov. De acum foarte implicată în slujirea medicală, înființează, la Bran, Spitalul „Inima Reginei Maria”, care va funcționa cu sprijinul Crucii Roșii Internaționale până în anul 1948. Odată cu abolirea monarhiei, va fi nevoită să părăsească definitiv țara, la sfârșitul anului 1948. După o vizită la mormântul fratelui său Mircea și la monumentul funerar al mamei sale, de la Bran, se pregătește de plecare: „Anton, copiii și cu mine am îngenuncheat pentru ultima dată la altarul inimii mamei și ne-am rugat în liniște, din adâncul sufletului… Luasem o cutie frumoasă, veche, din metal, de pe una din mesele de la castel, și, îndepărtând zăpada cu mâinile, am umplut-o cu pământ românesc. Din tot ce am adus cu mine din țară, această cutie este lucrul cel mai prețios”.

Ajunge mai întâi în Elveția, apoi locuiește o vreme la Buenos Aires, unde înființează un cămin purtând numele mamei sale, Regina Maria, destinat refugiaților politici români, iar din 1950 se mută la Boston. Un eveniment tragic avea să îi fie punct de referință în viață – moartea fiicei sale Minola (Maria Alexandra), împreună cu soțul său. Aceștia se îndreptau către America de Sud, și, la coborâre, în Buenos Aires, o explozie teribilă a făcut fărâme avionul. Ea însăși descrie momentul: „Era ca și cum mi se scursese tot sângele din inimă, iar trupul meu era sfârtecat în mii de bucăți… Nu există nici un fel de consolare pentru o pierdere atât de grea, nici un mod de a alina durerea sufletului meu… Cel mai bun lucru, singura cale, este să mă confrunt cu realitatea așa cum e ea și să o privesc în față cu bravură creștină, căutând să descopăr lumina și adevărul, nu în jurul durerii mele, ci prin ea. Copilul meu a pășit dincolo de pragul vieții acesteia, în viața veșnică. Știu aceasta fără nici o urmă de îndoială”.

La scurt timp după prima nenorocire, Ștefan, băiatul său, a căzut de pe cal, s-a lovit la cap și a fost multă vreme în comă. Atunci a înțeles că aceste întâmplări erau semne care îi vor schimba întreaga existență. Curând după aceste evenimente se adresează Episcopului Antonie Bloom de la Londra, pentru a-i cere binecuvântare și povățuire. Astfel, în anul 1961 ajunge din nou în Europa, întrucât la acea vreme viața monahală din Statele Unite ale Americii era destul de firavă, mai ales cea de limbă română, și intră în Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Bussy-en-Othe, din apropiere de Paris. Starea de exil pe care o trăiește se convertește de acum în asumarea unei vieți monahale angajate, întrucât monahul este un om care nu are „cetate stătătoare”, ci o caută pe cea viitoare. Stareța Eudoxia va exprima limpede această trecere și schimbare de paradigmă: „Toți suntem exilați, și poate că Dumnezeu v-a hărăzit dumneavoastră o trăire mai intensă a sentimentului de înstrăinare, a viețuirii într-o țară străină. Adevărata noastră casă este sus, în ceruri, și dumneavoastră vă este dat să cunoașteți acest sentiment mai în profunzime decât cei mai mulți dintre noi”. După șase ani de noviciat, va fi tunsă în monahism, primind numele de Alexandra. La scurtă vreme după călugărie va părăsi din nou Europa și se va îndrepta către Statele Unite ale Americii, unde va înființa, cu binecuvântarea Episcopului Valerian Trifa, o mănăstire cu hramul „Schimbarea la Față”, în Elwood City (Pennsylvania). Începuturile au fost dificile, dar și mai dificilă a fost formarea unei obști.

În acest răstimp l-a cunoscut pe Părintele Roman Braga, fost deținut în închisorile comuniste. Sora sa, Maica Benedicta, cu o experiență monahală îndelungată, i se va alătura Maicii Alexandra și îi va și succeda la stăreție pentru o vreme. Păstrează legături apropiate și cu membrii familiei, dar și cu personalități culturale și duhovnicești ale vremii – Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta), Părintele Andrei Scrima sau Părintele Arsenie Boca.

Cu puțină vreme înainte de trecerea în eternitate, în septembrie 1990, Maica Alexandra va vizita România postdecembristă. Redăm un scurt fragment dintr-un interviu oferit jurnalistului Nicolae Stroescu Stânișoară de la „Europa Liberă” în timpul acestei vizite: „Sunt așa de recunoscătoare pentru tot ce mi s-a dat. Ca un mesaj pentru viitor cred că sunt unele lucruri pe care trebuie să le recâștigăm, adică trebuie să recâștigăm încrederea unul într-altul. Lumea încă se îndoiește unul de celălalt. Ăsta este un lucru de care e absolut necesar să ne dezbărăm. Altfel nu putem merge mai departe. Oamenii trebuie să învețe să ierte. Trebuie să clădim pe încredere și dragoste, altfel nu se poate clădi. Asta este ceea ce ar trebui să facem și cred că se poate face, pentru că am văzut atâta lumină în ochii acelor tineri. Și eu sunt sigură că este ceva de bază adânca credință ortodoxă în poporul nostru, care întotdeauna ne-a scos din greutăți și are să ne scoată și astăzi”.

Monahia Alexandra a trecut la cele veșnice în ziua de 21 ianuarie 1991 și a fost înmormântată în incinta mănăstirii, împreună cu vasul de lut de care nu s-a despărțit niciodată, în care se afla o fărâmă din pământul românesc de care simțea că aparține. Nașterea Alteței Sale Regale, Principesa Ileana a României, a fost vestită de 21 de salve de tun, iar plecarea în veșnicie a Maicii Alexandra, de cântarea repetată a Trisaghionului și de clopotele sfintei mănăstiri.

Moștenirea Maicii Alexandra, dincolo de primul așezământ monahal ortodox de limbă română din Statele Unite ale Americii, este ierarhia de valori pe care o promovează și, de aici, implicit, acest tip de „monahism regal”. În sensul transformării apartenenței sale regale într-o noblețe de tip interior, de factură spirituală, realizând, în acest fel, drumul evanghelic de naștere a omului lăuntric, nobil, nu prin apartenența sau poziția sa vremelnică, ci prin lucrarea ascunsă a inimii. Principesa Ileana din lume a devenit crainicul Împărăției din afara lumii. Testamentul său pentru posteritate este exprimat astfel: „Ultima mea rugăciune este ca Domnul Dumnezeu să reverse lumina Sa asupra voastră și să vă dăruiască bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la voi”.

Arhim. Benedict VESA

 

Articole din aceeasi categorie