PRIMA ALBA IULIE A ARDEALULUI

MANIFESTUL DE LA DARNIŢA 13/26 APRILIE 1917

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea ”Babeş-Bolyai” în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă astăzi cu prezentarea Manifestului de la Darniţa din 13/26 Aprilie 1917, semnat de către 250 ofiţeri şi 250 de soldaţi delegaţi din Corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni, aflaţi în lagărul de la Darniţa. Documentul este catalogat ca fiind prima manifestare colectivă a românilor din Austro-Ungaria, fiind numit şi Prima Alba Iulie.

„Ce şcoală admirabilă, aceea de la Darniţa. Niciodată n-au ieşit din vreo altă şcoală românească oameni cu suflet mai oţelit, ca aceşti fanatici ai unei idei.”
Onisifor Ghibu

Despre Memoriul-Manifest de la Darniţa, Octavian Goga scria în nr. 100 al ziarului „România” din Iaşi, la 14 mai 1917, că este o adevărată pagină de spovedanie a Ardealului, o spovedanie în cuvinte simple, dar limpezi, care lămuresc fără putinţă de tăgadă adevărul şi spulberă pentru totdeauna o legendă vinovată, răspândită de „asupritorii de acasă, care au crezut pentru o clipă că pot înşela străinătatea cu un manifest smuls prin teroare înainte cu două luni, unui mănunchi de renegaţi şi slabi de înger”, referindu-se aici la declaraţiile de loialitate faţă de Imperiul Austro-Ungar, semnate de unii reprezentanţi ai Ardealului, în baza cărora autorităţile austro-ungare susţineau în toată Europa vremii că românii ardeleni nu doreau unirea.
Considerat prima manifestare colectivă a românilor din Austro-Ungaria, Manifestul de la Darniţa din 13/26 Aprilie 1917, semnat de către 250 ofiţeri şi 250 de soldaţi delegaţi din Corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni, aflaţi în lagărul de la Darniţa, pe lângă valoarea profundă emoţională dată de împrejurările în care a apărut, este privit ca un important document politic prin care a fost exprimată într-un mod cât se poate de clar, voinţa românilor ardeleni. Acesta a fost numit ulterior, inclusiv de către Nicolae Iorga, drept Prima Alba Iulie.
Manifestul însumează toate dorinţele de veacuri ale românilor oprimaţi, dorinţe exprimate obsesiv în miile de scrisori şi memorii transmise de către voluntarii ardeleni, prizonieri în Rusia, autorităţilor române, ruse, statelor aliate şi nealiate României, toate acestea rămase fără răspuns. De aceea, Manifestul s-a vrut a fi un adevărat mărturisitor al credinţei nestrămutate a zecilor de mii de soldaţi ardeleni şi bucovineni, care cereau să se jertfească pentru viaţa şi fericirea urmaşilor lor.
Propunerea pentru întocmirea acestui Memoriu-Manifest a fost făcută de către medicul-locotenent Pompiliu Nestor, în Adunarea generală a voluntarilor de la Darniţa din 11/24 aprilie 1917, care l-a însărcinat cu redactarea documentului. Actul final a fost aprobat de către o comisie formată din: Dr. Victor Deleu, Dr. Octavian Vasu, Dr. Nicolae Nedelcu, Dr. Gavrilă Iuga, Dr. Vasile Chiroiu, Dr. Trifon Ghilezan, toţi avocaţi, profesorii Simeon Gocan şi Emanoil Isopescu şi medicul-locotenent Pompiliu Nistor, la data de 13/26 aprilie 1917.
Redăm, atât cât ne permite spaţiul, cele mai importante deziderate ale acestor eroi, transformaţi în apostoli ai sentimentului naţional ardelean, semnatari ai Manifestului considerat drept cea dintâi declaraţie de unire:
„Noi, Corpul Voluntarilor Armatei Române, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi de naţiune română, de pe teritoriul monarhiei austro-ungare, foşti prizonieri de război în Rusia, noi care cu jertfa vieţii noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru, de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie, liberă şi independentă (…)
am dus luptă crâncenă nu numai noi, ci şi celelalte popoare subjugate ale monarhiei, la fel de democratice ca şi noi, cehii, slovacii, slovenii, sârbii, croaţii, rutenii şi italienii. Am suferit prigoniri şi martiriu, dar nu am putut ajunge la nici un rezultat, că ne-am lovit întotdeauna de zidul şovinismului brutal şi intolerant maghiar şi german.
Ori împlinirea programului nostru democrat înseamnă satisfacerea deplină a dreptelor noastre cereri postulate, inerente oricărei democraţii adevărate, de viaţă liberă şi independenţă naţională, atât pe teren politic, cât şi cultural şi economic. Dar aceasta ar fi însemnat sfârşirea stăpânirii absolutistice şi reducerea la adevărata lui valoare a elementului maghiar şi german, care deşi în minoritate, voieşte să ne ţină în continuă scalvie economică, culturală şi naţională, să ne răpească ce avem mai scump, limba, cultura şi averea chiar, să ne impună cu sila limba şi cultura lor şi să-şi îmbogăţească micul lor capital numeric şi intelectual, prin membre rupte din carnea şi sângele neamurilor noastre, ca apoi pe ruinele naţiunilor înghiţite, să-şi zidească visul lor imperialist maghiar şi german pe toată întinderea Europei central şi sud-estice.
Dar noi, ca şi celelalte popoare, aliatele noastre fireşti, ţinem din tot sufletul să nu ne lepădăm de naţiunea noastră, orice s-ar întâmpla. (…)
Astăzi, când noi românii, ca şi celelalte neamuri subjugate, ne-am convins definitiv, că nouă ca români nu ne mai este posibilă existenţa în cadrele statului austro-ungar, noi care în limbă, în cultură, în structura socială şi în întreaga fiinţa noastră etnică şi politică, formăm un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi constitutive ale naţiunei române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat naţional românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democraţii.
Pentru acest ideal, ne punem în cumpănă tot ce avem, viaţa şi averea noastră, femeile şi copiii noştri, viaţa şi fericirea urmaşilor noştri şi nu ne vom opri până nu vom învinge ori vom pieri.
A fost o vreme când ne-am fi mulţumit, siliţi de împrejurări grele, şi numai cu o autonomie naţională, cu toate că o autonomie are îndreptăţirea de a fi numai pentru minorităţi, pe când în Austro-Ungaria noi suntem majoritatea: naţiunile nemaghiare şi negermane.
Dar ne-am convins că în cadrele statului austro-ungar orice concesii, orice legi, fie cât de drepte, orice garanţii s-ar da, oricât de serioase s-ar părea, vor fi tot minciuni, care vor fi călcate în prima zi. Căci ar trebui, înainte de toate, să se schimbe firea celor două neamuri stăpânitoare, pentru ca ele să renunţe la visurile lor de hegemonie absolută şi de imperialism. Aceasta însă nu se va putea întâmpla până ce vor avea în mână puterea de stat, cu tot aparatul ei de armată, jandarmi, administraţie şi justiţie, până ce vor avea în spatele lor militarismul şi imperialismul german. Nu este ţară unde să existe atâtea legi atât naţionale, cât şi sociale, care să fie călcate cu atâta uşurinţă şi cinism, ca acolo. Legi frumoase s-au adus destule, dar nicicând nu s-au aplicat, ci totdeauna au fost eludate în favorul naţiunilor stăpânitoare şi a aristocraţiei de sânge şi de bani.
Cerem deci încorporarea noastră la România liberă, în numele dreptului fiecărei naţiuni capabilă de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să guverneze. (…)
Dezmembrarea Austro-Ungariei ar însemna repararea în numele democraţiei, a marei nedreptăţi istorice ce s-a făcut popoarelor, prin încătuşarea lor de un tron sângeros şi de o împărăţie fără lege. Iar nedesmembrarea ei ar însemna că democraţia recunoaşte atotputernicia forţelor brutale şi confirmă ca just un trecut absolutist şi brutal. (…)
Soarta noastră viitoare nu o poate hotărî în graniţele actuale un plebiscit. Teoreticeşte acesta ar fi îndreptăţit numai dacă nu ne-am mărgini să hotărâm numai asupra unei singure chestiuni ce ni se impune, ci ne-ar da deplină libertate să ne alegem noi înşine acele idei şi teze pe care voim să le hotărâm. În practică, se poate oare închipui un plebiscit între naţiunile subjugate, până ce vor exista cadrele actuale ale monarhiei, până ce naţiunile dominante vor putea dispune de tot aparatul puterii de stat? Dar aceasta ar însemna teroare, nu plebiscit; aceasta ar însemna renunţarea la orice aspiraţiune, ori moartea. Se poate închipui oare, în astfel de împrejurări astfel de garanţii, care să nu fie călcate şi eludate? (…)
Protestăm energic în faţa lumii întregi, ca acele declaraţii să fie considerate ca exprimând părerea şi voinţa neamului românesc din Austro-Ungaria.
Acea părere nu o exprimă laşii, ci o exprimă (…) istoria întregii noastre vieţi politice, începând cu venirea ungurilor în Europa, o exprimă răscoalele nenumărate ale ţăranilor noştri în contra asupritorilor de pământ, lege şi limbă, o exprimă revoluţia noastră de la 1848, cu miile ei de martiri şi eroi, o exprimă programele politice, sociale, ce le-am profesat în viaţă prin fapte, în scris şi cu vorba în Parlament şi în străinătate. (…)
O exprimă acea mulţime fără nume a ţăranilor care sufăr şi tac, acele mii de fericiţi care au rupt cordoanele din Carpaţi şi s-au refugiat în România, unde au intrat în armată şi au murit, împăcaţi cel puţin că nu mor pentru un popor care i-a dispreţuit şi urât, ci pentru un ideal.
O exprimă acele sute de spânzuraţi şi împuşcaţi, acele mii de noi condamnaţi care nu şi-au trădat idealul de frica baionetei.
În sfârşit, o exprimăm noi, foştii prizonieri de război, care îndată ce ni s-a dat putinţa am venit de bună voie la luptă şi la moarte. Noi, ofiţerii, aproape în totalitate aici, precum şi zecile de mii de soldaţi, acasă ţărani şi lucrători, fără multă carte, conştienţi de datoria lor naţională, noi care ne oferim braţul şi sângele nostru tânăr şi generos pentru întruparea idealului nostru. Sângele nostru nu se va vărsa în zadar. Credem ferm că între viitoarele state fericite, naţionale şi democratice, va fi şi România tuturor Românilor.
Datoria fiecărei democraţii adevărate va fi să ne ajute şi pe noi ca şi pe toate popoarele subjugate, în interesul chiar al democraţiei”. – Darniţa la 13/26 aprilie 1917.
Tipărit în limbile română, rusă şi franceză, Manifestul a fost transmis guvernului român, rus, tuturor ţărilor aliate cu România sau neutre, prin ambasadorii lor acreditaţi la Petrograd, dar şi birourilor de presă şi cotidianelor din întreaga lume. Prin intermediul delegaţiei guvernului român, formată din Ioan Moţa, Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica, Manifestul ajunge şi în America, acolo unde a fost predat guvernului american, în decembrie 1917.
Până la Declaraţia de Independenţă, citită de Alexandru Vaida Voevod în Parlamentul de la Budapesta, în 18 octombrie 1918, Manifestul a constituit principalul instrument de propagandă pro-unire, demonstrând lumii întregi dorinţa de unitate a românilor transilvăneni şi bucovineni.

Emilia CISMAŞ

Bibliografie:

Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea. 1914-1918, Baia Mare, 2010.
Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918-1920, Baia Mare, 2009.
Petru Nemoianu, Prima Alba-Iulie. Voluntarii Români în războiul pentru întregirea neamului, Timişoara, 1922.
Fotografiile provin din arhiva personală a autorului.