Premiere cinematografice. Utoya, o tragedie norvegiană

22 iulie 2011 nu se va uita niciodată. Repet, niciodată. Este o zi tristă din istoria contemporană a Norvegiei, marcată de două tragice evenimente, unul în apropierea celuilalt, ambele având însă un singur nume în centrul atenţiei, Breivik.
Actul terorist debutează la Oslo, când o maşină capcană ucide opt persoane! Urmează la câteva ore distanţă, atacul terorist din tabăra tinerilor de pe insula Utoya, soldat cu 69 de morţi şi alţi 110 răniţi.
Utoya 22 iulie (producţie Norvegia, 2018) este o emoţionantă dar şi terifiantă reconstituire a faptelor de acum şapte ani, la baza scenariului stând mărturiile supravieţuitorilor, ale familiilor, ale celor direct implicaţi (forţe de ordine în primul rând, oficialităţi locale şi/sau guvernamentale).
Filmul este realizat la numai şapte ani distanţă, rănile fiind deschise şi greu de închis. Regizorului Erik Poppe (foto stânga) i-a fost şi îi este reproşată graba cu care s-a aplecat asupra evenimentului. Consider, părere personală, că filmul ar fi fost oricum făcut, acum sau mai târziu. Consider de asemenea, că lui Poppe nu trebuie să i se reproşeze nimic, atâta timp cât avem de-a face cu o restituire fidelă. Una în care Poppe îşi personalizează bine caracterele şi acesta este meritul principal al regizorului. Este dacă vreţi, omagiul adus tinereţii, adus celor ucişi la Oslo şi Utoya, omagiu adus familiilor lor, omagiu adus prieteniei şi solidarităţii. În plus, publicul are ocazia de a aproxima tragedia, 72 de minute intense la finalul cărora rămâi fără glas.
Utoya 22 iulie, dincolo de artistic şi documentar, este şi filmul lumii în care trăim, a spaimelor şi temerilor pe care le încercăm în fiecare zi, a nesiguranţei personale şi/sau colective. Plusuri pentru care pot afirma, fără să greşesc, că filmul în sine îşi atinge scopurile. Semnalele de alarmă au fost trase, depinde numai de noi cum răspundem provocărilor sociale şi politice de fiecare zi.
Prin ce se distinge filmul? Nu are nimic politic în el. Apoi, atacatorul lipseşte din poveste, nu se spune nimic despre el, nu interesează deloc. Nu în ultimul rând, interpretările sunt cele care dau consistenţă tragediei, Andrea Berntzen şi Solveig Birkeland fiind distinşi cu premii la Amanda Awards Norway 2018. Sunt două premii din cele cinci nominalizări (film, regie, scenariu, imagine, design sound) la premiile cinematografiei norvegiene. De asemenea, filmul a făcut parte din selecţia oficială a Berlinalei 2018, fiind nominalizat la Golden Bear Berlin.
Erik Poppe ar trebui să vă fie cunoscut. Vă ofer doar un singur titlu, recent însă, Alegerea regelui (producţie 2016), film foarte bine făcut (fără exagerare l-am văzut de 4, sau 5 ori), imagine fidelă a trei zile dramatice după intrarea nemţilor în Oslo, 9 aprilie 1940. Cu preţul vieţii lui şi a familiei, regele Haakon refuză capitulare, preferând exilul. O altă pagină de istorie ce trebuie cunoscută. Aşa cum trebuie cunoscute şi evenimentele din 22 iulie 2011.
Mergeţi să vedeţi filmul, atâta mai pot spune. Este trist dar şi dătător de speranţe. Te marchează dar nu te poate lăsa indiferent. Realizezi cât de importante au devenit prietenia, solidaritatea, empatia, altruismul, câtă nevoie avem de linişte, de un mediu creator. Mulţumim Erik Poppe!
Demostene ŞOFRON