Preludiu la aniversarea Centenarului Marii Uniri: 1918-2018: UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE – REZULTATUL LUPTEI SECULARE A POPORULUI ROMÂN PENTRU FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL

Ideea unităţii Ţării Româneşti cu Moldova şi Transilvania avea străvechi şi solide temelii: conştiinţa originii daco-romane şi a latinităţii limbii, omogenitatea structurii economice şi culturale a întregului teritoriu locuit de români.
Numeroşi cărturari şi oameni politici şi-au dăruit întreaga capacitate şi energie sprijinirii şi înfăptuirii acestui vis secular al românilor – unirea într-un singur stat naţional în graniţele Daciei – vis care a devenit o condiţie şi o necesitate obiectivă a progresului şi civilizaţiei româneşti.

unireaTendinţele permanente spre unirea Ţărilor Române se refectă pregnant în numeroase acte politice ale domnitorilor şi voievozilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Merită a fi subliniată preocuparea pentru crearea frontuliu antiotoman a lui Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoarea, Ştefan cel Mare, Petru Rareş. Pentru a face faţă primejdiei otomane, Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, încearcă să-şi asocieze domnitorii moldoveni şi munteni într-un sistem politic bazat pe „strîngerea legăturilor între cele trei ţări româneşti”. Ştefan cel Mare a acţionat cu consecvenţă în direcţia ridicării în scaunul Ţării Româneşti şi al Transilvaniei a unor domni credincioşi, ceea ce i-a permis să-şi sporească raza de influenţă politică în vederea făuririi unităţii românilor. Un moment crucial în lupta românilor pentru făurirea unităţii politice statale este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conştiinţa naţională ca „restitutor Daciae”, iar în conştiinţa europeană ca un desăvîrşit strateg şi abil diplomat.

Marele act politic de unire a celor trei Ţări Româneşti – Moldova, Muntenia şi Transilvania – în anul 1600, deşi pentru o scurtă perioadă, va exercita o influenţă puternică şi permanentă asupra conştiinţei româneşti. Mihai Viteazul a făcut ca pentru „o clipă” un vis milenar să prindă viaţă, să devină realitate, o clipă ce răsfrînge în ea o întreagă istorie.
Ideea unităţii românilor s-a cristalizat într-un proces istoric îndelungat. Cronicarii români, Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, argumentau cu temeinice dovezi istorice şi filologice obîrşia unică şi latinitatea poporului român şi a limbii române.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene au înfăţişat trecutul şi prezentul poporului român, originea, vechimea, continuitatea, realităţile etno-demografice şi aportul poporului român la susţinerea economică şi militară a societăţii din Transilvania. Revendicări ce se regăsesc în numeroasele memorii de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, între care cel mai cunoscut sub numele de Supplex Libellus Valachorum din 1791.
În sec. al XVIII-lea şi prima jumătate a sec. al XIX-lea lupta pentru libertatea şi unitatea politică a românilor dobîndeşte dimensiuni noi. Astfel, ideea de unire este exprimată deschis în scrieri sau programe revoluţionare.

Tudor Vladimirescu formulează clar necesitatea unirii. Să ne unim cu moldovenii „ca unii ce de un neam şi o lege sîntem, ca împreună să cîştigăm drepturile acestor prinţipaturi”.
În 1835 se consituie la Paris Cercul Revoluţionarilor moldo-muntean din care făceau parte D. Brătianu, I. Ghica, C. Nlegri, C. Boliac, V. Alecsandri, fraţii Golescu ş.a. În manifestul constitutiv al Cercului Revoluţionarilor se relevă limpede ţelurile finale ale luptei şi anume făurirea unui stat unitar şi independent, care să cuprindă toate teritoriile locuite de români. Tot în aceeaşi perioadă ia naştere Cercul românilor din Viena, a cărui activitate va sprijini idealurile de unitate naţională de care era animată tinerimea română.
Conştiinţa necesităţii unirii ţărilor române era pezentată şi în unele publicaţii ale vremii. Astfel, ziarul „România”, apărut la Bucureşti în anii 1837-1838, simboliza chiar prin titlul său ideea de unire. Cărturarii români formulau, într-o formă sau alta, necesitatea unirii. Mihail Kogălniceanu scoate la Iaşi, în 1840, „Dacia Literară”. August Treboniu Laurian, împreună cu Nicolae Bălcescu, scot, în 1835, la Bucureşti, „Magazinul istoric pentru Dacia”.
Ideea Daco-României a constituit un puternic ferment în pregătirea revoluţiei româneşti de la 1848.

Manifestarea plenară a naţiunii române, în condiţiile dezvoltării capitalismului, revendicarea unirii, a formării unui stat român modern, a constituit preocuparea majoră a revoluţionarilor din toate cele trei ţări româneşti. Ideea unităţii naţionale a devenit „o piatră unghiulară şi cunună tuturor eforturilor”, aşa cum apreciază, în 1848, Mihail Kogălniceanu.
În august 1848, Vasile Alecsandri îi scria lui Nicolae Bălcescu că dorinţa cea mai arzătoare a moldovenilor este unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern şi sub aceeaşi constituţie. În acelaşi spirit, înflăcăratul patriot şi revoluţionar Nicolae Bălcescu sublinia necesitatea acestui ideal. „Vrem să fim o naţie, una puternică şi liberă prin dreptul şi datoria noastră pentru binele nostru şi a celorlalte naţii, căci voim fericirea noastră şi avem o misie de împlinit în omenire”.

În concepţia lui Bălcescu, după înfăptuirea revoluţiei de la 1848 „mai rămîn de făcut alte două revoluţii, o revoluţie pentru unitatea naţională şi mai tîrziu pentru independenţă”.
O concepţie originală asupra ideii de unitate naţională a mai emis la timpul său Mihail Kogălniceanu. În opinia sa, unirea reprezintă „cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”.
Prezenţa a peste 40.000 de revoluţionari pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj la 3/15 mai 1848, precum şi dezideratul „Noi vrem să ne unim cu Ţara”, exprimat de aceştia cu hotărîre, demonstrează cu pregnanţă rolul determinant al maselor populare în lupta pentru înfăptuirea unităţii naţionale.

Dorinţa de unire era adînc implantată în cugetele tuturor reprezentanţilor naţiunii, aceasta fiind exprimată prin participarea pe Cîmpia de la Blaj, alături de zecile de mii de români transilvăneni, a exponenţilor de seamă ai românilor din celelalte provincii istorice, între aceştia numărîndu-se N. Bălcescu, Al. I. Cuza, C. Negri ş.a.
Sub influenţa maselor populare şi a hotărîrilor de importanţă istorică de la Blaj, revoluţionari moldoveni refugiaţi la Braşov (după eşecul revoluţiei din Moldova) înscriu cele şase puncte ale Principiilor noastre pentru reformarea patriei (12/24 mai 1848) pe lîngă obiectivele social-politice primordiale, de emancipare individuală socială şi naţională, necesitatea Unirii Moldovei şi Valahiei într-un singur stat independent. Peste cîteva luni, în august 1848, revoluţionari moldoveni refugiaţi la Cernăuţi redactează, prin pana lui Mihail Kogălniceanu. Dorinţele partidei naţionale din Moldova – o pledoarie convingătoare, pertinentă şi impresionantă cu privire la legitimitatea Unirii Principatelor Române.

Deşi revoluţia de la 1848 a fost înăbuşită, acţiunile în direcţia făuririi statului naţional unitar sînt continuate cu aceeaşi hotărîre atît în ţară, cît şi în străinătate de către emigranţii români nevoiţi să ia drumul greu al exilului. La Paris, Viena, Londra, Brussa sau Constantinopol, numeroşi tineri revoluţionari români au desfăşurat în perioada 1848-1859 o intensă propagandă pe plan extern, în jurul ideii de unitate naţională a românilor. Prin intermediul revistelor de larg orizont „România viitoare” (1850), „Junimea română” (1851), „Republica română” (1851), prin articolele publicate în presa europeană, tipărirea şi răspîndirea de broşuri, memorii înaintate guvernelor europene, împăratului Napoleon al III-lea, reginei Victoria a Angliei şi Parlamentului englez, emigranţii români încercau să sensibilizeze opinia publică europeană de necesitatea unirii Principatelor pe baza unor argumente puternice, naţionale şi internaţionale.
Îndeosebi în perioada Congresului de Pace de la Paris din 1856 şi, mai ales, a Conferinţei puterilor europene întrunită în acelaşi oraş în 1858, emigranţii români, foşti revoluţionari paşoptişti, desfăşoară o neobişnuită activitate pentru ca diplomaţii europeni să sprijine unirea Principatelor.

Războiul Crimeii (1853-1856), încheiat cu victoria Turciei, Franţei, Angliei, Sardiniei contra Rusiei, a permis transformarea chestiunii româneşti într-o problemă internaţională. Statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă de echilibru european. Puterile europene doreau să scoată navigaţia de pe Dunăre de sub ameninţările interceptărilor de către Rusia, stăpîna Deltei. În acelaşi timp, libertatea navigaţiei pe Dunăre cerea crearea unei zone tampon între Rusia şi Imperiul Otoman, îndreptau interesele Marilor puteri asupra statutului Principatelor Române.
Tratatul de la Paris (1856), care pune capăt războiului, adoptă hotărîri menite să înlăture Rusia de la gurile Dunării. În acest scop, restituie Moldovei partea de sud a Basarabiei (ocupată de Rusia în 1812), respectiv judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad.

Din 1856 teritoriul românesc al Dobrogei, inclusiv Delta Dunării şi Insula Şerpilor, a rămas sub stăpînirea Imperiului otoman, fapt care se va prelungi pînă la Congresul de pace de la Berlin (1878),ca re a hotărît revenirea lor la teritoriul României. Dunărea a devenit fluviu european. Marea Neagră a devenit şi ea liberă.
Hotărîrile Congresului de la Paris au influenţat dezvoltarea politică a Principatelor Române. Ele au fost scoase de sub protectoratul Rusiei, care a durat 25 de ani. Deşi au rămas sub suzeranitatea Imperiului otoman, Principatele beneficiau acum de protecţia colectivă a Marilor Puteri: Turcia, Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia, Sardinia. Toate părţile semnatare, inclusiv Imperiul otoman, recunoşteau independenţa administrativă a Principatelor, dreptul fiecăreia de a avea armată naţională, de a emite legi şi de a face comerţ liber cu alte ţări. În sfîrşit, puterile stipulau că toate trupele trebuiau retrase din Principate de îndată ce Imperiul otoman şi Austria vor face aranjamentele necesare.

În dezbaterea Congresului a fost luată în discuţie problema unirii celor două Principate.
Ca de obicei, reprezentanţii Marilor Puteri s-au pronunţat în conformitate cu interesele lor. Franţa a cerut unirea celor două principate sub un principe străin. Prusia şi Sardinia au susţinut unirea din motive care priveau propriile obiective. Anglia nu s-a pronunţat clar, lăsînd problema deschisă. Împotriva unirii au fost de la început, din motive lesne de înţeles, Turcia şi Austria. Forul european nu a stabilit în mod clar unirea, lăsînd problema deschisă.
Soarta Principatelor Române avea să o decidă poporul român. Tratatul de pace de la Paris din 1856 a stabilit convocarea la Bucureşti şi Iaşi a Adunărilor (sau Divanurilor) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două principate, Moldova şi Ţara Românească, în conformitate cu dorinţele românilor, precum şi înfiinţarea unei comisii europene de informare a puterilor garante, comisie care, după o temeinică documentare, să întocmească un raport în baza căruia puterile garante să adopte la viitoarea Conferinţă de la Paris (1858) actul pe care-l cunoaştem sub numele de Convenţia de la Paris.

Cererile adunărilor ad-hoc au fost luate în dezbaterea Conferinţei de la Paris din 7/19 august 1858. Scopul său principal era de a oferi Principatelor o formă de organizare definitivă. Deşi Marile Puteri nu au dat dreptul Principatelor de a se uni şi le-au lăsat sub suzeranitatea otomană, au fost de acord ca Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti să se administreze de acum înainte nestingherit şi fără imixtiuni din partea Imperiului otoman. Ele încă mai plăteau tribut, iar domnii urmau să fie, în continuare, investiţi de sultan, dar toate părţile semnatare ale acordului erau conştiente că aceste obligaţii erau acum doar formale.

Convenţia prevedea o adunare legislativă pentru fiecare Principat, aleasă pentru o perioadă de 7 ani, cu o Comisie Centrală ce se întrunea periodic la Focşani pentru a dezbate legi de interes comun; un domn fie muntean, fie moldovean în fiecare Principat, ales pe viaţă de adunare; un consiliu de miniştri răspunzător în faţa adunării; armate naţionale separate, avînd un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni, şi o Curte de Casaţie comună, cu sediul la Focşani. În sfîrşit, Marile Puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în grija unei Comisii provizorii formate din trei caimacani pînă la alegerea domnitoriului.
Hotărîrile luate la Paris i-au încurajat pe cei care sprijineau unirea Principatelor.
La Iaşi şi Bucureşti ei s-au organizat cu asiduitate pentru a pregăti alegerile adunărilor ad-hoc. În ciuda ostilităţilor Austriei şi Turciei şi a caimacanilor – agenţi temporari care îi înlocuiau pe domnii Ştirbei şi Ghica –, unioniştii au cîştigat pînă la urmă alegerile adunărilor ad-hoc.
Adunările ad-hoc, care trebuiau să aleagă domnul, au adoptat, în luna octombrie 1857, rezoluţii asemănătoare, care cereau cu hotărîre unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România; respectarea drepturilor şi îndeosebi autonomia Principatelor; prinţ străin cu moştenirea tronului; neutralitatea principatului (Moldova); o singură adunare obştească.

Textul Convenţiei nici nu încuraja, dar nici nu a descurajat unirea. Pe bună dreptate, A. D. . Xenopol a criticat Convenţia de la Paris. El spunea că este „un amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care se caută să fie împăcate interesele puterilor europene pe capul poporului român”.
Conducătorii Partidei Naţionale au profitat de situaţia creată. La 5/17 ianuarie 1859 Adunarea electivă a Moldovei alege în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Alegerea nu a fost o întîmplare, a fost o recunoaştere incontestabilă a personalităţii lui Alexandru Ioan Cuza – luptător pentru unire, un bun cunoscător al problemelor administrative, legislative, judecătoreşti şi militare.

După veacuri de umiliri şi nedreptăţi, moldovenii şi-au putut exprima dreptul strămoşesc de a-şi alege singuri domnul. De atunci, generaţii după generaţii au fost cuprinse de emoţii citind cuvîntarea lui Kogălniceanu adresată noului domn: „Alegîndu-te pe tine domn în Ţara noastră, noi am venit să arătăm lumii cum toată ţara doreşte la legi noi, om nou. O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiunea (…) Fii dar omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare, iar tu, măria ta, ca domn, fii bun şi blînd, fii bun mai ales pentru aceia care mai toţi domnii au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 de deputaţi te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni. Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, măria ta, fii bun, fii domn ceăţean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire”.

Alegerea din 5 ianuarie 1859 a constituit doar primul pas spre realizarea statului naţional unitar român. Adunarea electivă a Ţării Româneşti avea să decidă soarta unirii.
Din nou, înţelepciunea românilor avea să triumfe. Textul Convenţiei nu stipula explicit ca domnii aleşi în cele două principate să fie persoane diferite. Astfel, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească, Europa fiind pusă în faţa faptului împlinit. Astfel, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Ţării Româneşti a ales ca domn tot pe Alexandru Ioan Cuza.

Dubla alegere a domnitorului Cuza reprezenta o premieră mondială de abilitate şi iscusinţă diplomatică. Era o victorie românească epocală, o strategie politică ingenioasă, de interpretare a prevederilor Convenţiei de la Paris. Unirea Principatelor Române, realizată la 24 ianuarie 1859, a fost încununarea luptei îndelungate şi eroice duse de poporul român pentru unitate naţională. Unirea şi crearea statului modern român au constituit pîrghia de susţinere a tuturor eforturilor spre realizarea Marii Uniri din 1918, cînd aveau să se alăture Patriei Mamă şi celelalte provincii istorice – Basarabia, Bucovina şi Transilvania. După 24 ianuarie 1859, în politica externă a lui Cuza, problema principală a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvîrşirea unităţii politice şi administrative a statului. Turcia şi Austria au considerat dubla alegere drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Alexandru Ioan Cuza a acţionat rapid. Trimişi diplomatici au vizitat capitalele Marilor Puteri garante reuşind să obţină sprijin pentru cauza românească. Vasile Alcsandri la Paris, Londra şi Torino, Ludovic Steege, un bun prienten al lui Cuza, la Viena şi Berlin, principele Obolenski, alt prieten al domnitorului, la Petersburg. La Constantinopol se aflau cele două delegaţii, moldoveană şi munteană, în scopul obţinerii investiturii pentru Cuza.

Alecsandri a găsit înţelegere şi sprijin la Napoleon al III-lea şi la ministrul său de externe, contele Walewski. Cu prilejul audienţei la împăratul Napoleon, acesta i-a felicitat pe români pentru înţeleapta cale pe care au apucat şi l-a asigurat pe diplomatul român „de tot sprijinul şi bunavoinţa sa”.
Încurajat de asemenea declaraţii, Alecsandri face următoare observaţie, arătînd pe hartă toate teritoriile locuite de români: „Vedeţi, sire, cît este de întinsă adevărata Românie şi ce regat însemnat ar constitui cu cele 9 milioane de români ai săi”.
În luna aprilie 1859, reprezentanţi ai Franţei, Rusiei, Sardiniei şi Angliei au recunoscut oficial pe Cuza singurul domn al Principatelor, Austria şi Turcia au recunoscut şi ele dubla alegere în septembrie 1859. În prima parte a domniei, Cuza a urmărit să întărească şi să desăvîrşească unirea.

Sistemul administrativ impus de Convenţia de la Paris, cu două guverne, unul la Iaşi, altul la Bucureşti, cu două Camere (parlamente), crea mari dificultăţi. Proiectele de legi elaborate de Comisia Centrală de la Focşani trebuiau votate de ambele camere, promulgate separat de domnitor. Domnul trebuia să facă naveta dintr-o capitală în cealaltă, în condiţiile în care nu erau căi ferate. Au existat şi voci care cereau realizarea unirii depline, trecînd peste hotărîrile Convenţiei de la Paris. Cuza şi-a dat seama de riscurile unui asemenea pas.

În luna septembrie 1869, Cuza a făcut o „vizită de curtoazie” sultanului la Constantinopol, unde a fost bine primit şi tratat ca un adevărat suveran. Aceasta a contribuit la crearea unui climat internaţional favorabil unirii depline. Cuza a insistat pe lîngă sultan să aprobe unirea completă şi în cele din urmă reuşeşte să o obţină la 4 decembrie 1861. În aceeaşi lună, la 11/23 decembrie, Cuza dădea o proclamaţie către românii din ambele Principate, aducîndu-le la cunoştinţă Unirea completă, politico-administrativă a Principatelor: „Unirea este îndeplinită, naţiunea română este întemeiată. În zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în alesul naţiunii, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur domn; alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.

Se formează acum un singur guvern sub preşedinţia lui Barbu Catargiu, rămînînd o singură capitală – Bucureşti. Parlamentul, iarăşi unul singur, îşi deschide lucrările în ziua de 24 ianuarie 1862; pe actele oficiale începe să scrie „România”, în loc de „Principatele unite”. Unirea era acum completă şi va rămîne definitivă.
Cei şapte ani de domnie ai lui Cuza (24 ianuarie 1859 – 11 februarie 1866) reprezintă una dintre cele mai fecunde perioade din istoria României. Aceasta se explică şi prin însuşirile domnului: Cuza a fost un mare patriot, punînd totdeauna interesele şi nevoile ţării mai presus de ale sale, făcînd mereu abstracţie de persoana sa. Tot ce era naţional, tot ce privea poporul român a găsit la el înţelegerea cea mai deplină. Complet dezinteresat, el n-a căutat să facă avere cît a fost domn. Iubea poporul şi lupta pentru ridicarea lui. A făcut foarte multe pentru ţărănime, nu a uitat nici de orăşeni. De aceea a ajuns să fie iubit de masele populare care simţeau că au în el un sprijin.

Cuza a iniţiat şi patronat un vast program de reforme, care au modificat structural aspectul societăţii romîîneşti. S-au iniţiat măsuri largi pentru unificarea administrativă şi organizarea instituţiilor moderne ale statului, dintre care amintim: legea consiliilor judeţene şi legea contabilităţii publice, legea camerelor de comerţ, legea introducerii sistemului de măsuri şi greutăţi metrice, legea unificării serviciilor de vamă, stabilirea unui curs monetar unic. Instituirea drapelului naţional, realizarea unei steme comune, stabilirea capitalei la Bucureşti, introducerea denumirii „România” în actele oficiale, decretarea zilei de 24 ianuarie ca sărbătoare naţională, organizarea Armatei Naţionale etc. au constituit elemente de consolidare a tînărului stat.
S-a modernizat sistemul juridic prin adoptarea, în 1864, a Codului Civil şi a Codului Penal, inspirate din Codul lui Napoleon.
În consens cu cerinţele dezvoltării României, se adoptă legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, adică luarea pe seama statului a întinselor domenii acumulate de-a lungul timpului, mai ales prin daniile domnitorilor şi boierilor.

Un număr însemnat de mănăstiri (35 din 69 în Ţara Românească şi 29 din 122 în Moldova) fuseseră închinate mănăstirilor de la Muntele Athos, patriarhiilor de la Constantinopol şi Ierusalim şi altor aşezăminte religioase din Orientul ortodox, astfel că avea loc o mare scurgere de venituri către aceste fundaţii bisericeşti din afara ţării, care îşi delegau reprezentanţii pentru a gestiona ca egumeni sau a strînge veniturile realizate pe moşiile mănăstirilor închinate.
Iniţial a fost luată în considerare numai secularizarea averilor mănăstirilor închinate, dar prin legea din 13-25 decembrie 1863 au trecut în proprietatea Statului „toate averile mănăstireşti din România”. Aproximativ un sfert din teritoriul ţării (25%) a devenit patrimoniul Statului, ceea ce a mărit suprafaţa de care dispuneau autorităţile pentru viitoarea împroprietărire.
Ostilitatea conservatorilor, a stăpînilor de moşii, care aveau majoritatea în Cameră, faţă de planurile domnitorului de a realiza reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor, l-a forţat pe Cuza să recurgă la lovitura de stat din 2 mai 1864, cînd dizolvă Adunarea şi supune ratificării poporului, prin plebiscit, un „act dezvoltator” al Convenţiei numit Statut. Atribuţiile principale ale Camerei treceau asupra domnitorului şi a noilor instituţii centrale de stat create. S-a adoptat o nouă Constituţie şi o nouă lege electorală, asigurînd o bază mai largă Parlamentului.

Cu un nou Parlament favorabil, domnitorul continuă seria de reforme economice. La 14 august 1864 se decretează legea agrară şi legea rurală, prin care se desfiinţează iobăgia seculară din ţara noastră.
Dintre consecinţele imediate ale aplicării acestor legi, a fost acordarea de 2.038.640 ha de pămînt unui număr de 511.896 familii de ţărani, deci în medie 4 ha de familie.
Reforma agrară a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la Stat a unui pămînt, chiar dacă neîndestulător, rîvnit cu atîta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător.

În anul 1864 s-a adoptat legea instrucţiunii publice, care stabileşte trei grade de învăţămînt: primar, secundar şi superior, dintre care cel primar obligatoriu şi gratuit. Este meritul lui Cuza şi al primului ministru, în acelaşi timp ministru al instrucţiunii publice, Mihail Kogălniceanu, de a fi dat ţării prima universitate. La 26 octombrie 1860, într-o atmosferă de mare sărbătoare, îşi deschide larg porţile spre lumină şi cultură Universitatea din Iaşi. Se realizează, astfel, una din dorinţele arzătoare ale patrioţilor revoluţionari de la 1848 din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Simboliza, fără îndoială, şi unitatea culturală a românilor, dorinţele şi insistenţele corpului profesoral de a fi numit drept cel dintîi rector ardeleanul Simion Bărnuţiu.
Cea de-a doua universitate românească, cea din Bucureşti, înfiinţată în 1864, a stat de la început pe aceleaşi baze solide ale unităţii spirituale româneşti. Un rol deosebit în organizarea noii universităţi revine ardelenilor August Treboniu Laurian, Aron Florian şi Ion Maiorescu, toţi trei profesori la „Şcoala superioară de litere”.
În aceiaşi ani, la scurt timp, se înfiinţează Conservatoarele din Iaşi şi Bucureşti, Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. Notăm apoi înfiinţarea şcolilor de belle-arte, şcolile normale unde se pregăteau învăţători. Sporeşte numărul gimnaziilor, adică al şcolilor medii de cultură generală. La Bucureşti iau naştere trei asemenea şcoli, purtînd nume ilustre: „Gheorghe Lazăr”, „Matei Basarab” şi „Mihai Viteazu”. La Ploieşti se înfiinţează gimnaziul „Pavel”, iar la Focşani gimnaziul „Unirea”.

La Paris erau aproape 500 de studenţi români, din care 82 bursieri ai statului.
Lovitura de stat şi Legea rurală i-au adus mulţi duşmani lui Cuza. Moşierii erau nemulţumiţi fiindcă li se luase o parte din pămînt. La aceasta se adăuga starea grea a finanţelor: bugetele se soldau cu deficite, salariile se plăteau cu mari întîrzieri; la 1 noiembrie 1865, a treia parte din totalul veniturilor şi impozitelor anuale ale statului erau neîncasate; legăturile lui cu Maria Obrenovici au fost speculate de opziţie. Pe fondul unor acţiuni susţinute de defăimare, s-a organizat complotul detronării de către „monstruoasa coaliţie”, formată din reprezentanţii boierimii conservatoare şi gruparea liberală condusă de I.C. Brătianu şi C.A.Rosetti. Complotiştii au reuşit să atragă de partea lor pe unii comandanţi militari din Bucureşti, inclusiv pe comandantul gărzii palatului domnesc, Dimitrie Leca.
Astfel, în noapte de 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost silit să semneze actul de abdicare. În momentul plecării din Cotroceni, printre două rînduri de soldaţi întorşi cu spatele spre a nu-l vedea pe domn, de teama unei reacţii a ostaşilor, domnitorul a avut tăria să rostească cuvintele: „ Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine decît cu mine. Să trăiască România!”. Peste cîteva zile, Cuza a fost nevoit să părăsească ţara, să-şi urmeze destinul în exil.

Domnul unirii şi al marilor reforme a fost nevoit să-şi petreacă restul vieţii dincolo de hotare, la Viena, Paris şi apoi la Heidelberg. Boala îi curmă zilele la 3/15 mai 1873, cînd se afla la Heidelberg, în Germania; avea 53 de ani. Trupul i-a fost adus în ţară şi înmormîntat la Ruginoasa, în prezenţa a mii de ţărani, veniţi să îl vadă pentru ultima dată pe cel ce le-a dat pămînt. Cuvîntul de despărţire a fost rostit de Mihail Kogălniceanu, care a subliniat că Alexandru Ioan Cuza a simbolizat „renaşterea României”. „Nu greşelile lui l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele lui cele mari”. Într-adevăr, faptele cele mai mari au intrat în legendă şi istorie. Astăzi, rămăşiţele sale se odihnesc în biserica Trei Ierarhi din Iaşi, alături de cele ale lui Dimitrie Cantemir.
Prof. univ. dr. Ioan BOJAN

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu – ISTORIA ROMÂNILOR, Editura „Albatros”.
2. Mihai Bărbulescu ş.a. – ISTORIA ROMÂNIEI, Grupul Editorial „Corint”, Bucureşti, 2007
3. Constantin Marinescu – EPOPEEA MARII UNIRI A ROMÂNILOR, Editura „Samia”, Iaşi, 2008.

Articole din aceeasi categorie