Preludiu la aniversarea centenarului Marii Uniri: 1918-2018 PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL, FACTOR DETERMINANT ÎN LUPTA PENTRU MAREA UNIRE DIN 1918

În urma atentatului de la Sarajevo din 28 iunie 1914, cînd arhiducele Franz Josef, moştenitorul tronului habsburgic, şi soţia sa Sofia au fost omorîţi, la 28 iulie 1914 Austro-Ungaria declară război Serbiei, considerată vinovată pentru faptele petrecute cu o lună în urmă. Rusia a încercat prin acţiuni diplomatice evitarea războiului, dar, dîndu-şi seama de inevitabilitatea lui, a început mobilizarea armatei. De aceea, Germania a declarat război Rusiei şi Franţei. Germania a violat teritoriul Belgiei, iar Anglia, la rîndul ei, a declarat, la 5 august 1914, război Germaniei. Războiul mondial era dezlănţuit cu toată furia.

Izbucnirea Primului Război Mondial a pus România în faţa unei alternative dramatice, pentru că ambele blocuri militare care se înfruntau în război (Puterile Centrale şi Antanta) încercau să o atragă de partea lor, promiţîndu-i redobîndirea teritoriilor româneşti din tabăra adversă. Puterile Centrale promiteau recunoaşterea graniţelor pe care le-a avut Moldova pînă în 1812, adică recunoaşterea dreptului României asupra Basarabiei, răpită în 1812 de către Rusia ţaristă. Puterile Antantei se angajau să-i recunoască României drepturile asupra teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria: Transilvania, Bucovina şi Banat.
Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) fac presiuni asupra României pentru intrare în război alături de ele, invocînd Tratatul secret de alianţă semnat în octombrie 1883.

Apropierea României de Puterile Centrale a fost determinată, în primul rînd, de tendinţele tot mai evidente de expansiune a Rusiei în Balcani, de ostilitatea tot mai pronunţată a acesteia faţă de România după cucerirea independenţei de stat, de necesitatea găsirii unui aliat european care să ne garanteze securitatea ţării, a integrităţii sale teritoriale, faţă de planurile hegemoniste ale Imperiului ţarist. Afirmarea rapidă după războiul franco-german a Imperiului german şi creşterea influenţei lui politice pe plan european l-au determinat pe regele Carol I, dar şi pe alţi demnitari români, să se orienteze spre o alianţă cu cele două imperii centrale: Germania şi Austro-Ungaria. Orientarea era, în primul rînd, spre Germania, dar şi spre Austro-Ungaria, care se afla în relaţii foarte bune cu Germania.
Semnînd Tratatul din 1883, începînd cu regele, toţi demnitarii români se temeau de o puternică reacţie de respingere din partea opiniei publice a acestei alianţe nefireşti cu Imperiul Austro-Ungar, care stăpînea trei provincii româneşti importante şi oprima trei milioane de români. Pe de altă parte, Austro-Ungaria şi, mai ales, Germania nu doreau cu niciun chip ca Rusia să afle de angajarea lor alături de România într-o alianţă antiţaristă. De aceea, s-a convenit ca toate acţiunile privitoare la definitivarea tratatului, semnarea lui şi ratificarea să se desfăşoare într-un secret desăvîrşit.

Se apreciază că în România n-au ştiut de existenţa Tratatului decît regele Carol I, Ion C. Brătianu – primul ministru, Petre Carp, Dimitrie Sturza – ministrul de Externe, semnatarul Tratatului, şi Alexandru Beldiman – ministrul României la Berlin. Tratatul a fost publicat prima dată abia în 1920 şi nu s-a aplicat niciodată în prevederile sale militare.
Principalele forţe politice şi patriotice ale României, personalităţi de seamă ale vieţii politice şi culturale româneşi – Nicolae Iorga, N. Filipescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Take Ionescu, N. Lahovari, dr. I. Cantacuzino, A.D. Xenopol, C. Rădulescu Motru, precum şi înflăcăraţii patrioţi transilvăneni ce trecuseră Carpaţii, Vasile Lucaciu, Octavian Goga ş.a. – se pronunţau cu fermitate pentru intrarea României în război alături de Antantă, mai ales după ce aceasta a hotărît să satisfacă pe deplin revendicările româneşti privind unirea cu Ţara a Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului.Aceasta a devenit, treptat, orientarea principală care a cuprns imensa majoritatea a opiniei publice româneşti,

În aceste împrejurări, la 21 iulie/3 august 1914, regele Carol I convoacă, la Castelul Peleş din Sinaia, Consiliul de Coroană. Sub presiunea apelurilor primite din Austro-Ungaria şi Germania, regele se pronunţă pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale; şi-a exprimat încrederea în victoria Germaniei şi a făcut apel la sentimentul onoarei celor prezenţi pentru îndeplinirea angajamentelor din Tratat (1883). Carol a rămas singur, fiind susţinut de liderul conservator, Petre Carp, care a tratat cu uşurinţă puternicul sentiment al opiniei publice în favoarea Antantei, numindu-l irelevant, şi şi-a exprimat lipsa de interes faţă de situaţia românilor din Transilvania. În faţa puternicului curent în favoarea neutralităţii, exprimat de conducătorii de partide, de influenţi oameni politici – Theodor Rosetti, Alexandru Maghilorman, Take Ionescu, Ioan Lahovari şi Ioan Grădişteanu – Consiliul de Coroană a adoptat Declaraţia de neutralitate, în care se arată că „România va aştepta cu arma la picior spre a intra în război acolo şi atunci cînd va socoti necesar şi potrivit cu interesele sale”. Regele a consimţit la hotărîrea lor, evidenţiind astfel rolul său de monarh constituţional.

La 27 septembrie/10 octombrie, cînd a murit regele Carol, responsabilitatea politicii externe a fost asumată de Brătianu. Deşi simpatiile sale mergeau spre Antantă, nici el şi nici succesorul lui Carol, Ferdinand, nu aveau vreo intenţie de a abandona starea de neutralitate pînă în momentul cînd cursul războiului devenea clar şi ei puteau fi siguri că-şi vor realiza obiectivele naţionale.
Brătianu a purtat negocieri cu Antanta intermitent, în 1915 şi începutul lui 1916. El a pus un preţ ridicat pentru intrarea României în război: la loc de frunte, printre condiţiile sale, era garantarea scrisă că România va primi Transilvania, Bucovina şi Banatul ca recompensă pentru participarea la război.
Era acut conştient de izolarea geografică a ţării faţă de aliaţii occidentali şi urmărea să obţină garanţii din partea lor cu privire la fluxul continuu de armament şi provizii, care puteau fi transportate numai prin Rusia.

Tratativele diplomatice ale guvernului Brătianu, desfăşurate în secret, în vederea intrării în război alături de Antantă, au fost complexe, de lungă durată şi dificile.
În pofida sentimentelor pro-antantiste ale opiniei publice româneşti şi a numeroaselor facilităţi create între anii 1914-1916 de guvernul român puterilor Antantei, acestea nu manifestau o receptivitate constantă faţă de revendicările teritoriale româneşti, deoarece unele dintre ele nu doreau dezmembrarea Austro-Ungariei. În cadrul tratativelor preliminare cu guvernul Brătianu, acestea urmăreau participarea necondiţionată a României la război şi satisfacerea, doar parţială, a revendicărilor sale. Mai ales Rusia, cu care s-au purtat tratative directe, urmărea să obţină intrarea României în război, dar ezita să accepte satisfacerea deplină a revendicărilor sale şi anume, unirea la teritoriul ţării a Bucovinei pînă la Prut, a Transilvaniei,a întregului Banat şi a unei părţi locuite de români pînă la Seghedin, aşa cum erau formulate cererile României. Guvernul ţarist considera, iniţial, cererile guvernului român „exagerate şi inacceptabile”. De asemenea, autorităţile ţariste nu se angajau ferm în ceea ce priveşte satisfacerea garanţiilor militare solicitate de România.

Numai în urma rezultatelor nefavorabile de pe fronturile de luptă, a înfrîngerilor suferite de armatele ruse la Lemberg, cercurile politice din Rusia, respectiv ale Antantei, au devenit mai conciliante, fiind nevoite să recunoască oficial legitimitatea drepturilor României asupra provinciilor locuite, în mare majoritate, de populaţie românească din monarhia austro-ungară.
După intrarea în război a Italiei – de partea Antantei – şi a Bulgariei – de partea Puterilor Centrale – în 1915, România a devenit obiectul solicitărilor celor două coaliţii: Puterile Centrale îşi dădeau seama că, în cel mai fericit caz pentru ele, România va rămîne neutră. Antanta voia să grăbească intrarea României în război pentru a slăbi presiunea germană pe frontul din Franţa.

Presiunile Antantei asupra României au atins un punct maxim la începutul lunii iulie 1916, tocmai datorită evoluţiei nefavorabile de pe teatrul operaţiunilor de război. Astfel, în această perioadă, ofensiva începută pe frontul de sud-est de către generalul Brussilov scădea puternic în intensitate, în timp ce frontul austro-german, sub conducerea lui Hindenburg, se refăcea, pregătindu-se chiar de contraofensivă. În aceste condiţii, diplomaţia statelor Antantei a recurs chiar la noi ultimatumuri şi ameninţări repetate la adresa României, pentru a determina intrarea sa neîntîrziată în război. Astfel, reprezentantul diplomatic al Angliei primise instrucţiuni din partea guvernului său să declare că intrarea României în război trebuie să se producă „acum ori niciodată”.
În asemenea împrejurări, la 4/17 august 1916 se încheie Tratatul de alianţă între România, Rusia, Franţa, Anglia şi Italia. Tratatul a fost semnat de Ion I.C. Brătianu – prim ministru din partea României – şi miniştrii ţărilor aliate în România. România s-a aliat în Primul Război Mondial cu Puterile Antantei, încheind acest tratat, care conţinea recunoaşterea şi garantarea de către partenerii de alianţă a dezideratului făuririi unităţii naţionale şi statale a poporului român. Clauzele tratatului cuprind, pe de o parte, obligaţia Rusiei, Franţei,Angliei şi Italiei de a garanta integritatea teritorială a României pe toată întinderea frontierelor sale, iar pe de altă parte, obligaţia României de a declara război şi de a ataca Austro-Ungaria în condiţiile stabilite prin Convenţia militară. Tratatul preciza că ţările semnatare recunosc României dreptul de a-şi reuni teritoriile din monarhia austro-ungară, prevăzute la art. 4 al Tratatului, adică Bucovina, Transilvania, Maramureşul,Crişana şi Banatul. În virtutea art. 5, România şi aliaţii săi se obligau să nu încheie pace separată sau pace generală decît în unire şi în acelaşi timp.

Tratatul de alianţă este completat de o Convenţie militară, prin care România se obliga să-şi mobilizeze toate forţele militare şi să intre în război cel mai tîrziu pînă la 28 august.
Prin Convenţie, aliaţii se angajau să declanşeze, cu opt zile înainte de intrarea României în război, ofensiva cu trupele de la Salonic pentru a reţine trupele germano-bulgare, iar armata rusă se obliga să atace pe tot frontul austriac şi mai ales în Bucovina, pentru a uşura României operaţiunile militare, iar flota rusă se angaja să apere portul Constanţa, să împiedice orice debarcare a trupelor inamice.

Aliaţii României se obligau să furnizeze cantităţi îndestulătoare de muniţie şi materiale de război, astfel încît ţara să primească zilnic, prin Rusia, circa 300 de tone de asemenea materiale. Lucrurile însă nu s-au îndeplinit întocmai aşa, atît datorită întîrzierilor, lipsei de bună credinţă a unora dintre aliaţi, cît şi gravelor lipsuri ale eşaloanelor superioare româneşti în pregătirea armatei.
Consiliul de Coroană român a aprobat oficial Tratatul şi a declarat război Austro-Ungarei la 14/27 august 1916. În ziua următoare, Germania a declarat război României. Turcia şi Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august şi respectiv la 19/1 septembrie.
În noaptea de 27/28 august 1916, trupele române cu un efectiv de 420.000 de oameni, încep înaintarea peste Carpaţi, urmărind eliberarea Transilvaniei. Faptul că România a intrat în acest război animată de o singură dorinţă – eliberarea şi unirea Transilvaniei şi a celorlalte teritorii stăpînite de Imperiul austro-ungar – este ilustrat prin aceea că, din cele patru armate româneşti de operaţii, trei au fost amplasate pe aliniamentul Carpaţilor din nord şi pînă la Orşova, cu direcţia de atac spre Transilvania.

După ce armatele austro-ungare au fost învinse şi obligate să se retragă spre interiorul Transilvaniei, trecătorile Carpaţilor au intrat în stăpînirea armatei române. Aceasta avea să elibereze, apoi, prin lupte grele, Orşova, Valea Cernei, a Jiului, a Oltului, înaintînd pînă la sud de Sibiu. Armata a II-a Română, care acţiona în curbura Carpaţilor, a reuşit să elibereze oraşele Braşov şi Sf. Gheorghe, înaintînd spre cotul Oltului. O înaintare rapidă a realizat şi Armata de Nord, care, pătrunzînd pe cursul Ghimeşului, Trotuşului, Bicazului, în văile superioare ale Mureşului şi Oltului, a reuşit să elibereze localităţile Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Tg. Secuiesc, Tulgheş, Borsec etc.
Populaţia românească din Transilvania a întîmpinat cu nespusă bucurie armatele române eliberatoare. La intrarea primelor trupe române în Braşov, documentele vremii consemnează că „toţi românii din oraş le-au ieşit înainte cu flori şi discursuri; era o însufleţire nemaipomenită”. Gazeta Transilvaniei din Braşov scria: „Fraţii liberatori au sosit …Bine aţi venit să mergeţi cu bine tot înainte”.

La 26 august/8 septembrie Înaltul Comandament Român a oprit ofensiva în Transilvania. Situaţia din sud, de-a lungul Dunării, devenise alarmantă, deoarece în Dobrogea fusese declanşată o ofensivă bulgaro-germană, condusă de feldmareşalul Mackensen. S-a hotărît trasferarea rapidă de trupe din Transilvania pe frontul din sud. Între timp, în Transilvania a început o puternică ofensivă a trupelor austro-germane. Trupele române din nord, acum comandate de generalul Averescu, au apărat timp de două luni trecătorile împotriva încercărilor trupelor austor-germane de a pătrunde prin trecătorile Bran şi Predeal şi de a înainta spre Bucureşti, cu scopul de a separa trupele române din Moldova de cele din Muntenia.
După o rezistenţă la trecătorile Carpaţilor, armatele austro-germane au izbutit să pătrundă pe Valea Jiului, au cucerit Tg. Jiu, Craiova, au ocupat Oltenia şi au pătruns în Muntenia.

Pentru a nu ceda Capitala fără a se încerca apărarea ei, s-a hotărît să se dea bătălia de pe Neajlov şi Argeş. Începută cu succes promiţător, ea s-a încheiat cu înfrîngerea armatei române.
În acelaşi timp, bombardamentele germane asupra Bucureştiului se intensifică: morţi şi răniţi cu sutele, bunuri materiale distruse. În această situaţie critică, guvernul român, pe baza garanţiilor asigurate de guvernul ţarist, a hotărît să evacueze tezaurul Bancii Naţionale a României în Rusia, în total 41 de vagoane cu conţinut în valoare de 323.174.792 lei aur (monezi, efecte, titluri, oligaţii, depuneri), cărţi, acte, podobe, tablouri etc.
A urmat ocuparea Bucureştiului, la 6 decembrie 1916, de către armatele austro-germane, care aduceau cu ele pe viitorul rege prezumtiv al României, în persoana princiepeluiWilhelm de Hohenzollern. În această situaţie, regele, parlamentul, guvernul, principalele instituţii ale statului, comandamentul armatei s-au retras la Iaşi. Moldova devine zona de organizare a Rezistenţei Naţionale şi de refacere a Armatei Române.

În iarna anului 1916-1917, frontul s-a stabilit în sudul Moldovei, pe o linie mergînd de la curbura Carpaţilor la Dunăre.
Retragerea în Moldova a fost însoţită de un întreg cortegiu de nenorociri: morţi din cauza călătoriei, din cauza subnutriţiei şi a frigului. Mărturii contemporane zguduitoare au transmis posterităţii aspectele dramatice ale retragerii: „Cu faţa trasă, cu ochii stinşi, trec mereu mame cu copii în braţe sau de mînă, moşnegi ducînd carul cu boi în care şi-au pus toată averea – soţia, copiii şi cîteva ţoale; trec sate întregi pornite în pribegie, în lumea întreaga, fără a şti unde se duc şi cînd se vor opri, alăturîndu-se şi amestecîndu-se de multe ori cu trupele noastre întristate, posomorîte, cu ochii în pămînt, dar cu speranţa umplînd încă sufletele lor amărîte”.

Copiii între 16 şi 19 ani au fost siliţi să meargă pe jos din Oltenia şi Muntenia, nemîncaţi şi neîmbrăcaţi, degeraţi şi istoviţi. „ Locuitorii din Tecuci îşi amintesc cu durere de sosirea într-un amurg de seară ermetică a cîtorva mii de olteni, copii între 16-17 ani, ajunşi fără ca cineva să ştie că sosesc, fără să-i aştepte baraca încălzită. Au dormit în grădina publică a oraşului şi cîţiva nu s-au mai sculat dimineaţa”.
Potrivit evaluărilor oficiale, populaţia flotantă civilă şi militară evacuată în Moldova se ridica la mai bine de un milion şi jumătate de persoane. Aici s-a concentrat o populaţie mult prea numeroasă pentru posibilităţile de adăpostire şi de hrană existente. La Iaşi, faţă de cei 70 de mii de locuitori, populaţia a sporit în cîteva săptămîni la peste 300 de mii de locuitori, cifră la care trebuie adăugate efectivele militare româneşti, precum şi cele ruseşti. În oraşele Moldovei, populaţia se confrunta cu lipsa alimentelor şi a combustibilului. Untdelemnul, zahărul, carnea de vită lipseau cu desăvîrşire. Pentru 250 gr. de pîine de persoană, femeile şi copiii făceau coadă cîte 10-12 ore la uşa brutăriilor.

La dificultăţile economice, de transport, de aprovizionare cu alimente, muniţii, echipament, se adaugă bolile şi, mai ales, epidemia de tifos exantematic şi febră tifoidă, care, în iarna 1916-1917, a secerat cca 400 de mii de oameni în partea de ţară neocupată de germani.
Înfrîngerea temporară suferită de Armata Română şi retragerea sa în Moldova se datorau, în primul rînd, superiorităţii numerice şi tehnice a armatelor duşmane, de asemenea nerespectării din partea aliaţilor a obligaţiilor de ajutor promise României. Efectivul de trupe ruse care trebuia să menţină frontul din Dobrogea nu a fost asigurat conform înţelegerilor diplomatice, iar începerea ofensivei trupelor aliate, conduse de generalul francez Sarrail, pe frontul din Salonic, aşa cum, prevedeau tratatele încheiate cu Antanta, a fost mereu amînată nejustificat. Deşi guvernul român a făcut repetate intervenţii înainte şi după intrarea în război, arătîndu-se lipsurile, insuficienta dotare a Armatei Române cu materiale, în special cu muniţie de artilerie, aceste trebuinţe nu au fost satisfăcute la timp.

Intrarea României în război, ca şi marile ei sacrificii, au fost, însă, de mare folos Aliaţilor, îndeosebi Franţei şi Angliei. Din acest moment, peste 40 divizii austro-ungare, care încercau tocmai atunci o puternică ofensivă asupra trupelor anglo-franceze, au fost retrase de pe frontul de vest, pentru a putea fi îndreptate împotriva României. De aceea, aşa cum au apreciat numeorşi strategi militari, victoriile puterilor Antantei de la Verdun, de la Caroso şi de la Monastir sînt în mare parte consecinţele intrării României în război.
Pentru a trece pragul greutăţilor şi marilor sacrificii, în România au loc unele măsuri încurajatoare. Îndată după intrarea României în război, regele şi Brătianu se gîndeau la formarea unui guvern de concetrare naţională, prin participarea tuturor grupărilor politice. Partidul Conservator, respectiv Al. Maghilorman şi Titu Maiorescu, au refuzat. Partidul Conservator-Democrat, sub conducerea lui Take Ionescu, a acceptat participarea. Astfel, la sfîrşitul lunii decembrie 1916, în refugiu la Iaşi, se formează guvernul de uniune naţională, din liberali şi conservatori-democraţi, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, cu participarea a 5 membri ai Partidului Conservator-Democrat, în frunte cu Take Ionescu. Conştient de moralul scăzut din rîndul ostaşilor, în urma înfrîngerilor suferite, şi temîndu-se de tulburări sociale de amploare, cauzate de greutăţile extreme cu care se confruntau toate segmentele populaţiei, Brătianu a promis înfăptuirea reformei agrare şi cea electorală.

Revoluţia rusă din martie 1917 a dat impuls reformelor. Posibilele repercusiuni ale revoluţiei asupra ostaşilor şi ţăranilor români au stîrnit nelinişte în cercurile guvernamentale. Mulţi politicieni se temeau că epidemia se va răspîndi repede din Rusia, peste Prut, în Moldova. Sub presiunea acestor evenimente, la 5 aprilie 1917, regele Ferdinand a emis o Proclamaţie către ostaşii armatei române, promiţîndu-le pămînt şi dreptul de vot imediat după încheierea războiului.
Intervalul de timp (iarna 1916-vara 1917) a fost folosit din plin pentru reorganizarea Armatei Române şi refacerea capacităţii ei de luptă. Înzestrarea lor cu armament modern, furnizat de aliaţi, şi instruirea lor în raport cu cerinteţe războiului modern au sporit capacitatea de luptă a armatei române. În acest sens, un sprijin important l-a acordat Misiunea Militară Franceză, sub conducerea generalului Berthelot.

Aportul românilor din provinciile subjugate la lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri avea să-şi găsească expresia într-o puternică mişcare a voluntariatului, care s-a manifestat sub forma constituirii de unităţi militare din prinzonierii români proveniţi din armata austro-ungară, ce s-au înrolat la cerere în armata română şi au luptat alături de fraţii lor pentru înfăptuirea idealului unităţii naţionale. Asemenea unităţi militare voluntare s-au format în Rusia, Italia, Franţa, unele dintre ele participînd la luptă împotriva armatelor germano-austro-ungare, cum au fost cele constituite în Rusia şi Italia.
Cele mai puternice unităţi de voluntari români proveniţi din rîndul prizonierilor de război din armata austro-ungară s-au constituit şi instruit în Rusia, concentrîndu-se în localitatea Darniţa, în apropiere de Kiev. În Rusia se găseau aproximativ 120 de mii de prizonieri români transilvăneni şi bucovineni.
În septembrie 1916, prizonierii din armata austro-ungară aflaţi în Rusia au adresat guvernului Brătianu un memoriu prin care se solicita să se intervină pe lîngă Moscova ca să permită înfiinţarea unor unităţi de voluntari, care să se înroleze şi să lupte în cadrul Armatei Române pentru cauza comună.

După unele tergiversări, în octombrie 1916, la insistenţa guvernului român, autorităţile ţariste au acceptat formarea unităţilor militare româneşti pe teritoriul Rusiei, iar la 3/16 martie 1917 a fost anunţată înfiinţarea oficială a Corpului voluntarilor români.
Organizaţi într-un puternic corp de voluntari, prizonierii români din Rusia, întruniţi la 16 aprilie 1917 la Darniţa, depun jurămîntul de a lupta din toate puterile pentru dezrobirea ţării şi unirea Transilvaniei cu România. Tot în ziua de 16 aprilie 1917, prizonierii români din Darniţa au dat publicităţii o Proclamaţie (Declaraţie) către „lumea întreagă” de excepţionale valori istorice, prin care exprimau în cuvinte vibrante dorinţa de eliberare naţională a Transilvaniei şi Bucovinei şi de unire a acestora cu România, considerînd o îndatorire patriotică a lor de se înrola în armata română. Acest manifest, cunoscut în literatura istorică drept „Prima Alba Iulia”, a fost semnat în numele a 13 mii de voluntari, foşti prizonieri români din armata austro-ungară, de către 25 de ofiţeri şi 250 de subofiţeri, ca delegaţi ai Corpului voluntarilor armatei române.

Proclamaţia de la Darniţa anticipa marile decizii istorice plebiscitare ce aveau să se adopte peste un an la Alba Iulia.
În ziua de 8 iunie 1917, soseşte la Iaşi primul eşalon al detaşamentelor de voluntari constituit în Rusia, purtînd numele simbolic „Alba Iulia”, format din 1.500 de ofiţeri şi soldaţi. Aceştia au depus jurămîntul de credinţă către Patria mamă, în cadrul unei impresionante manifestaţii de unitate naţională, ce a avut loc în Piaţa Unirii din Iaşi, în faţa regelui Ferdinand, a primului ministru Ion I. C. Brătianu şi a membrilor guvernului, a preşedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor.
Regele Ferdinand, în cuvîntul său, a declarat că oraşul unde s-a făcut prima unire a Principatelor îi primeşte acum cu „dragoste şi cu încredere ca pe primii soli ai unirii neamului”.

Cuvîntări emoţionante sînt rostite de primul ministru: „prima manifestare a întregirii neamului mostru, în care serbîm temelia României Mari”; a lui O. Goga: „piatră fundamentală pe care se zideşte de acum istoria noastră”; a lui Victor Deleu – unul dintre organizatorii voluntarilor din Rusia – „Munţii Carpaţi sînt prea mici faţă de înălţimea inimilor care bat în piepturile voluntarilor şi oştirii româneşti”.
Timp de două săptămîni, alţi 11 mii de voluntari au sosit în Moldova, răspunzînd chemării celor sosiţi mai înainte. Astfel, numărul voluntarilor, împreună cu refugiaţii din Transilvania şi Bucovina, se ridică la peste 40.000.
În această atmosferă, primul batalion de voluntari a plecat pe front la 1 august 1917. S-au încadrat în Armata Română, contribuind la marile victorii din august 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz asupra armatei germane.
Aceste măsuri au avu efectul dorit asupra moralului armatei. Războiul s-a reluat cu înverşunare.

La 24 iulie 1917, Armata a II-a Română, condusă de generalul Averescu, a declanşat cu succes ofensiva de la Mărăşti. La 19 august 1917, încleştarea a atins punctul culminant la Mărăşti, unde Armata I Română, condusă de generalii Eremia Grigorescu şi Constantin Cristescu, luptînd eroic, a oprit ofensiva inamică pornită de feldmareşalul Makensen. O nouă ofensivă germano-austro-ungară a fost zădărnicită de armata generalului Averescu în sectorul Oituz. În aprigile bătălii de la porţile Moldovei, ostaşii români au reuşit, într-un moment de grea cumpănă, să salveze existenţa statului român, să zădărniceacă proiectele mareşalului Makensen de a ocupa Moldova, de a scoate România din război şi de a o împărţi conform planurilor germano-austro-ungare, elaborate în anul 1916-1917. Dintre acestea amintim pe cel cuprins în documentul Adaos la memoriul Schonbrunn din 5 noiembrie 1916, în care se propunea: încorporarea Munteniei şi a vestului Moldovei la monarhia austro-ungară; partea de răsărit a Moldovei la Rusia, iar Dobrogea urma să aparţină Bulgariei. Celelalte teritorii româneşti urmau să fie atribuite „statului tampon neutru ce ar urma să fie creat” cu vreo 2-2,5 milioane locuitori, vasal Austro-Ungariei. La Consiliul Imperial din 22 aprilie 1917, s-a ajuns la un acord, în sensul că, în condiţiile victoriei Puterilor Centrale, „independenţa de stat a României să fie desfiinţată fără rezerve”.

Succesele obţinute de Armata Română în vara anului 1917 depăşesc cu mult semnificaţia unor victorii locale şi constituie o contribuţie importantă la înfrîngerea Puterilor Centrale în Primul Război Mondial, o veritabilă epopee a Istoriei Naţionale. Dragostea neţărmurită de patrie, dorinţa fierbinte de eliberare a pămîntului cotropit sînt factorii principali care explică eroismul impresionant al ostaşilor români, larg comentat şi apreciat de opinia publică internă şi inernaţională.
Ofiţerii englezi, americani şi francezi, martori ai acestor bătălii din vara anului 1917, consemnau în memoriilor lor de război, faptul că soldaţii unor regimente de infanterie română au intrat în luptă desculţi şi fără tunici, cu dorinţa de a nu lipsi de la bătălia hotărîtoare pentru viitorul ţării şi al poporului român. Bătălia de la Mărăşeşti a salvat, odată cu Moldova, onoarea militară a României şi, în acelaşi timp, a Aliaţilor din Antantă. „Românii – se arată într-un document al vremii – au înscris în istoria lumii Siretul alături de Marna, Isère şi Isonzo, localităţi în care vădit s-a manifestat, cu proeminenţă, spiritul patriotic al armatelor aliate în confruntarea cu agresorul german.

Primul ministru englez, Lloyd George, într-o telegramă trimisă lui Ion I. C. Brătianu, exprima admiraţia poporului englez pentru eroismul românilor, care, ”în condiţii excepţional de grele”, au dat „un magnific exemplu despre forţa pe care o inspiră libertatea unui popor liber”. Eroismul armatei române însufleţea „toate armatele aliate, sporindu-le hotărîrea de a continua războiul pînă la victoria deplină. Primul ministru francez saluta „naţiunea română, sora sa curajoasă, care a arătat, în mijlocul greutăţilor de acum, cele mai eroice virtuţi”. Şeful misiunii militare franceze în România, generalul Berthelot, sublinia şi el „bravura ofiţerilor şi soldaţilor români, care atrag în acest moment admiraţia tuturor armatelor aliate şi cărora chiar duşmanii le aduc omagiile lor”
Luptele de la Mărăşeşti şi Oituz s-au imprimat adînc în conştiinţa românilor şi a altor popoare. Victoria de la Mărăşeşti a reprezentat o contribuţie importantă la înfrîngerea militarismului german şi austro-ungar, un moment hotărîtor în lupta pentru eliberarea patriei noastre, pentru înfăptuirea idealului de unitate naţională, a Marii Uniri din anul 1918.

Guvernul român nu s-a putut bucura pentru mult timp de succesele răsunătoare ale Armatei Române în bătălia de pe Siret din vara anului 1917. În urma revoluţiei bolşevice din Rusia, din toamna anului 1917, conducerea comunistă, în frunte cu Lenin, a decis încheierea păcii de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) cu Puterile Centrale şi ieşirea Rusiei din Primul Război Mondial. În felul acesta, dispozitivul militar româno-rus de pe frontul din estul Europei a încetat să mai existe, iar Moldova, singura parte din România neocupată de trupele Puterilor Centrale, a rămas prinsă între Rusia, Austro-Ungaria şi teritoriul din sudul ţării, aflat sub ocupaţie inamică. Şi ca să fie situaţia şi mai tragică, încă de la 26 ianuarie 1918 guvernul bolşevic din Rusia a rupt relaţiile diplomatice cu România, în urma intervenţiei Armatei Române pentru a pune capăt teroarei şi ocupaţiei ruseşti asupra Basarabiei, care, în decembrie 1917, şi-a declarat independenţa. Din acel moment, între cele două ţări a intervenit practic o stare de război. În situaţia respectivă, autorităţile române au ajuns la concluzia că o continuare a rpzboiului ar fi egală cu un act de sinucidere, atîta vreme cît disproporţia dintre forţa militară a României şi cea a Puterilor Centrale era în favoarea acestora din urmă, iar aliaţii occidentali se aflau încă departe de noi, în primele luni ale anului 1918.

Ţinînd semana de evoluţia situaţiei militare de pe front din anul 1917, reprezentanţii Antantei au propus guvernului român retragerea în Rusia, ceea ce era absolut imposibil. De altfel, într-o corespondenţă diplomatică expediată Ministerului de Externe, în februarie 1917, Saint-Aulaire, reprezentantul Franţei în România, reprezenta în mod obiectiv realitatea, subliniind că, după informaţiile sale, „nicio regiune din Rusia, Donul mai mult decît altele, nu ar putea oferi o bază nici măcar de azil (datorită procesului revoluţionar în plină desfăşurare). La insistenţele guvernelor Antantei pentru retragerea în Rusia, Ion I.C. Brătianu, primul-ministru, a replicat dur, dar elocvent: „Daţi-ne vecină Franţa, domnule Clemenceau, şi mîine vom efectua retragerea”.

România, lipsită de sprijinul Rusiei şi izolată de Occident, a fost nevoită să semneze la 24 aprilie/7 mai 1918, la Bucureşti, Tratatul de Pace cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia), prin care se impuneau României clauze teritoriale şi economice foarte grele. România era obligată să cedeze Bulgariei o parte din Dobrogea, în care se cuprindea Cadrilaterul şi un teritoriu din judeţul Constanţa; restul teritoriului dobrogean trecea în regim de condominiu sub autoritatea Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei, urmînd ca mai tîrziu să capete un statut definitiv. Austro-Ungaria, invocînd consolidarea frontierei carpatine cu România, a impus mutarea liniei de frontieră pe versanţii sudici şi răsăriteni ai Carpaţilor, pe anumite sectoare. I se răpeau astfel României circa 5.600 km2 din zona muntoasă, în care erau cuprinse şi vîrfurile Negoiul, Caraimanul, Ceahlăul ş.a. Prin convenţiile economice impuse de Germania (în domeniul petrolului, producţiei agricole, pădurilor etc.), se instituie monopolul german asupra principalelor bogăţii ale ţării. De pildă, cele mai bune terenuri agricole ale României trebuiau arendate Germaniei pe timp de 90 de ani. Prin Convenţia specială se stipula obligaţia României de a ceda unei societăţi germane, pe o durată de 30 de ani, dreptul exclusiv de a folosi terenurile statului român pentru explorarea, exploatarea şi prelucrarea ţiţeiului, a gazelor naturale şi a produselor bituminoase. Armata Română trebuia demobilizată, menţinîndu-se numai patru divizii cu efective complete şi opt divizii de pace (20.000 de infanterişti, 3.200 de cavalerişti şi 9000 de artilerişti).

Referindu-se la tratatul de pace semnat de România cu Puterile Centrale, în anul 1918, trebuie subliniat că a fost o pace conjuncturală, forţată de împrejurările dramatice, pace care, prin caracterul ei prădalnic şi înrobitor, era nedorită de poporul român, inclusiv de cea mai mare parte a clasei politice din România. Ferdinand a refuzat să ratifice acest tratat, el fiind astfel lovit de nulitate, dar şocul produs de acest act a stîrnit, în rîndul Aliaţilor noştri, o atitudine rece, aproapte ostilă faţă de România. Prin defecţiunea pe care a provocat-o în dispozitivul strategic al Antantei, ea a devenit motiv de blamare a statului român de către Puterile Aliate şi Asociate, pentru incosecvenţa de care a dat dovadă în respectarea prevederilor Tratatului de alianţă din august 1916, în special pentru încălcarea prevederii de a nu încheia pace separată cu inamicul. Odată cu victoriile militare din toamna anului 1918, care au dus la capitularea succesivă a Puterilor Centrale, s-a făcut posibilă, în noiembrie 1918, chiar mobilizarea armatei române şi somarea trupelor germane să părăsească teritoriul României, însă capitularea germaniei în faţa Puterilor Antantei, la 11 noiembrie 1918, nu a mai făcut necesară reluarea ostilităţilor de către România, întrucît războiul s-a încheiat.

În această situaţie, România a putut rupe acest tratat de pace înrobitor pentru ţară şi incriminat de aliaţii noştri.
Deşi războiul s-a terminat, criticile Aliaţilor pentru încheierea Tratatului de pace în 1918 cu Puterile Centrale au continuat, ba mai mult, România a fost pedepsită, sancţionată pentru aceasta la Conferinţa de Pace de la Paris, care şi-a început lucrările în ianuarie 1919.
Ion I.C. Brătianu, primul ministru, şi şeful Delegaţiei României la Conferinţa de Pace, în Raportul cu privire la situaţia României, prezentat la 1 februarie 1919, în faţa Conferinţei arăta: „România a fost jignită din primul moment, fiind un timp exlcusă de la Conferinţă, sub pretextul că a semnat un tratat de pace cu Puterile Centrale (1918)”.
Antanta considera că Tratatul din 1916, încheiat de România, cu Anglia, Franţa, Rusia, Italia îşi pierduse valabilitatea ca urmare a semnării păcii de la Bucureşti, iar SUA refuzau orice acord încheiat înainte de intrarea lor în război, aşadar şi Tratatul din 1916.

În legătură cu cauzele care au determinat România să recurgă la o pace separată şi temporară cu Puterile Centrale, Ion I.C. Brătianu consideră că s-a ajuns în această situaţie de ţară „trădată şi abandonată” , cum recunoscuse Raymond Poicaré, preşedintele Franţei, în cuvîntul de deschidere a Conferinţei de Pace, nu numai datorită Rusiei, ci şi celorlalţi Aliaţi.
În sprijinul delegaţiei României a intervenit şi Saint-Aulaire, reprezentantul Franţei în România, care, într-o telegramă adresată guvernului francez, atrăgea atenţia că „în împrejurări inutil de reamintit, Antanta nu a fost în stare să-şi îndeplinească angajamentele pe care şi le-a asumat faţă de România prin Tratatul din 17 august 1916”.
O influenţă favorabilă asupra „Celor Patru”, îndeosebi asupra guvernului francez, au avut şi intervenţiile generalului Henri Berthelot, fost comandant al Misiunii militare franceze în România. El a expediat pe adresa lui Georges Clemenceau – primul ministru – o scrisoare prin care îşi exprima opinia că „Aliaţii nu sînt sinceri cu România şi vor să o dea la o parte de la negocierile de pace”.

Demersurile României, precum şi ale celor două personalităţi franceze, la care s-au raliat numeroşi parlamentari, oameni de cultură şi presă, a determinat guvernul francez să propună celorlalte guverne aliate primirea României la Conferinţa de Pace cu statut de aliat, ceea ce s-a şi întîmplat la scurt timp după acest demers.
În această calitate, România, alături de delegaţiile ţărilor Aliate şi Asociate, şi-a adus o contribuţie majoră la recunoaşterea internaţională a actului Marii Uniri din1918, cînd, la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, românii au hotărît revenirea la Patria Mamă, România, a străvechilor teritorii româneşti: Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.
Prof. univ. dr. Ioan BOJAN

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. ŞTEFAN PASCU, FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1983.
2. VASILE NUŢIU, ISTORIA ROMÂNILOR ŞI CULTURA CIVICĂ, Dicţionar Explicativ, Fundaţia Culturală „Vasile Netea”, Tg. Mureş, 2010.
3. CONSTANTIN MARINESCU, MOMENTE CRUCIALE DIN LUPTA ROMÂNILOR PENTRU INDEPENDENŢĂ ŞI UNITATE NAŢIONALĂ, Editura „Danster”, Iaşi, 2015
4. MIRCEA MUŞAT, ION ARDELEANU, DE LA STATUL GETO-DAC LA STATUL ROMÂN UNITAR, Bucureşti, 1983.

Prezentul articol reprezintă un capitol din viitoarea ediţie, revizuită şi adăugită, a cărţii BĂTĂLIE PENTRU ARDEAL, autor IOAN BOJAN.