Preliminariile politico-diplomatice ale Dictatului de la Viena, din 30 august 1940

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, prin poporul român, a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României. Decizia istorică de la Alba Iulia a fost confirmată pe plan internaţional prin Tratatul de Pace de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, între Puterile Aliate, inclusiv România, învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, învins în război.

Tratatul de la Trianon a confirmat dezmembrarea „Ungariei Mari”, multinaţionale, deci victoria popoarelor majoritare români, slovaci, sârbi, croaţi, ruteni împotriva naţiunii maghiare cu pretenţii hegemonice, minoritară în propria ţară. Părţile din „Ungaria Mare”, locuite de alte naţionalităţi decât cea maghiară, s-au alipit la statele care s-au format atunci şi şi-au desăvârşit unitatea naţională.

Revizionismul maghiar, apărut imediat după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, aşa-numita „naţiune maghiară” nu s-a împăcat niciodată cu pierderea provinciilor care aparţinuseră Ungariei multinaţionale, a proprietăţilor şi privilegiilor pe care le-au avut în Transilvania. De aceea, mişcarea revizionistă şi neorevizionstă ungară, indiferent de regimul de la Budapesta, are un singur ţel: destrămarea României şi unirea Transilvaniei cu Ungaria. Acceptând clauzele înscrise în Tratatul de la Trianon, cercurile politice din Ungaria horthystă nu s-au gândit nici un moment să-şi respecte angajamentele internaţionale asumate. Chiar la data semnării Tratatului şi-au manifestat intenţiile revizionsite.

După ce au ratificat Tratatul în parlament, deputaţii au jurat să reînvie Ungaria Mare cea din 1867-1918, sloganul principal repetat fiind „Nem, Nem, Nem Soha” (Nu, Nu, Nu niciodată). Era strigătul pe care-l repetau în cele patru colţuri ale lumii agenţii propagandei maghiare, strigăt care echivala cu o declaraţie de război ordinii europene de după război. Cercurile diplomatice şi publicistice horthyste au desfăşurat, în perioada interbelică, o propagandă perseverentă şi abilă pentru a influenţa autorităţile şi opinia publică internaţională, mai ales pe cea din statele învingătoare în Primul Război Mondial, cu privire la pretinsele nedreptăţi făcute Ungariei prin Tratatul de la Trianon, cerând revizuirea lui.

Aplicând vicleana tactică a efuziunii nemăsurate faţă de fiecare ţară în parte, ungurii au reuşit să capteze simpatiile în cercurile conducătoare din Anglia, Franţa, Germania şi Italia. Căci reprezentanţii spiritualităţii maghiare erau filoenglezi în Anglia, filofrancezi în Franţa, filogermani în Germania, filoamericani în America şi, la un moment dat, când japonezii, în 1942, au zdrobit forţa Statelor Unite din zona Pacificului şi în Extremul Orient – filojaponezi. În acel timp, se scria în Ungaria (Ziarul „Nemezeti Etet” din 12 decembrie 1942), că lupta de rasă nu se mărgineşte numai la Europa, ci ea cuprinde şi rasa turanică ce are în fruntea sa Japonia, cu ajutorul căreia se va contura viitorul lumii. Se ştie că ungurii sunt de origine asiatică, mongolico-turanică şi lupta ce a început duce la realizarea concepţiei turanice. „E doar o chestiune de timp şi se va realiza imperiul japono-manciuro-chino-mongolo-asiatic răsăritean, prin care toate statele turanice, cot la cot, vor putea să-şi valorifice voinţa lor politică şi economică mondială”.

Iată-i, deci, pe unguri: protagonişti ai panmongolismului şi, mai mult decât atât, putere mondială.

La apariţia lui Hitler pe scena politică, ungurii îl susţin necondiţionat în speranţa că acesta îi va ajuta să anexeze teritorii de la ţările vecine. Evenimentele dramatice care vor urma vor dovedi că ungurii au primit de la Hitler recompense pentru ajutorul dat la realizarea anexării Austriei.

După ruşinosul complot de la München, din 1938, Ungaria cu ajutorul celor două mari puteri, Germania şi Italia, a reuşit să facă primele breşe în sistemul de la Versailes-Trianon. În temeiul aşa-numitului prim arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1938, Ungaria primeşte un teritoriu de 12.400 km2 din sudul Slovaciei, cu o populaţie de 1.100.000 locuitori, din care 606.000 erau maghiari, iar restul slovaci. Ungaria mulţumeşte pentru acest cadou prin aderarea la Pactul Anticomintern şi aşteaptă partea de pradă din dezmembrarea Cehoslovaciei, coordonându-şi atacul cu germanii, care ocupă Praga la 15 martie 1939. Guvernul ungar atacă în noaptea de 14 spre 15 martie Ucraina Subcarpatică şi o anexează. Revizioniştii unguri ocupă un teritoriu de alţi 12.171 km2, cu o populaţie de 496.000 locuitori, din care doar 12.790 erau maghiari. În planurile Ungariei de revizuire a Tratatului de la Trianon, următoarea ţintă era anexarea Transilvaniei, ceea ce va avea loc peste un an, în august 1940.

Cât priveşte relaţiile României cu Germania, acestea erau total diferite faţă de cele ale Ungariei. În perioada interbelică asistăm la germanofobia politicii româneşti, care avea la bază ameninţarea revizionismului maghiar, teama că la cererea Germaniei de rediscutare a termenilor păcii de la sfârşitul Primului Război Mondial va urma şi revizuirea Tratatului de la Trianon şi spaima de revenire la putere a Gărzii de Fier ca exponent al Germaniei naziste.

De la început trebuie arătat că demersul revizionist al Germaniei şi Italiei avea un caracter limitat şi urmărea scopuri care nu implicau în nici un fel integritatea teritorială a României. La întâlnirea din iunie 1933 a lui Hitler cu primul ministru al Ungariei, acesta a atras atenţia „că revizionismul maghiar putea conta pe sprijinul german numai contra Cehoslovaciei”, politica germană a Mitteleuropa având la bază conceptul că prin pătrundere economică România şi Iugoslavia să intre în sfera de interese germană.

Lucrul acesta nu era cunoscut la Bucureşti şi nici nu avea cum să se vadă, deoarece ministrul de externe român Nicolae Titulescu nu transmitea în ţară toate informaţiile pe care le obţinea, nu informa asupra tuturor întâlnirilor diplomatice avute, uneori falsifica notele convorbirii şi comunica în România numai opiniile, viziunile şi interpretările sale personale. În plus, România avea în acea perioadă un ministru de externe care trăia în străinătate (Londra, Paris, Geneva, ş.a.). Toate comunicările sale secrete cu Ministerul de Externe, Guvern şi cu regele Carol al II-lea treceau prin Viena şi Budapesta, fiind interceptate de serviciile de informaţii ungare şi germane chiar din clipa când erau transmise. Şi pentru ca dezastrul politicii externe româneşti care ne-a dus la prăbuşirea teritorială din 1940 să primească imagine mai clară, vom arăta că, la 18 martie 1933, Titulescu i-a cerut lui Hitler o întrevedere secretă, că Hitler i-a acceptat-o imediat, deplasându-se pentru asta la München, dar Titulescu nu s-a mai dus, punându-l pe liderul german în cea mai penibilă situaţie (vezi Alex Mihai Stoenescu, Cele Trei Dictaturi, pagina 82-83). În anul 1936, Germania încearcă din nou o apropiere de România. Hitler şi Göring au declarat, de o manieră tranşantă, lui Gheorghe Brătianu, ministru de externe român şi lui Carol al doilea personal, că Germania este pregătită să garanteze frontierele României împotriva Ungariei şi Bulgariei, iar la cererea României chiar şi împotriva Uniunii Sovietice, cu condiţia ca România să „nu se angajeze într-o combinaţie împotriva Germaniei şi să se oblige la o neutralitate sinceră”.

Refuzând oferta Germaniei, Regele Carol al doilea şi Guvernul de la Bucureşti, condus de Gheorghe Tătărescu, îi comunică lui Hitler că România rămâne fidelă alianţelor încheiate cu Franţa şi Marea Britanie. Mai târziu, Carol al doilea şi Camarila lui şi-au dat seama că au greşit fundamental sfidându-l pe Hitler şi au încercat o apropiere de Germania, o nouă orientare a politicii externe a României în anul 1940, dar era prea târziu, zarurile fuseseră aruncate. Între timp, Germania hitleristă continua expansiunea, mai întâi spre Europa Centrală şi de Est. În martie 1938, Germania anexează Austria. În urma acordului de la München, din 29 septembrie 1938, Germania ocupa regiunea sudetă din Cehoslovacia, iar în martie 1939 ocupa întreaga Cehoslovacie.

Declanşarea crizei cehoslovace a dus la creşterea tensiunilor politice în toată Europa, inclusiv la Bucureşti. Guvernul României, într-o atmosferă de teamă generată de întrebarea dacă după Cehoslovacia nu urmează România, a trecut în aprilie 1939 la mobilizarea parţială a rezerviştilor şi concentrarea de unităţi militare în Transilvania.

La 11 septembrie 1939, după atacarea Poloniei de către trupele germane, România se afla în faţa pericolului unei invazii germano-ungare. Marele Stat Major a hotărât să dirijeze mari unităţi militare (corpurile 1, 6 şi 70, corpul de cavalerie ş.a) spre frontiera cu Ungaria. Pentru frontul de nord şi vest, graniţa cu Ungaria, au fost destinate peste 70% din unităţile formate la mobilizarea generală din 15 iunie 1940, când au fost concentraţi 16.611 ofiţeri, 26.153 subofiţeri şi peste un milion de soldaţi.

Prof. univ. dr. Ioan Bojan

(continuare în numărul de mâine al ziarului)