Preliminariile politico-diplomatice ale Dictatului de la Viena, din 30 august 1940

(urmare din numărul de ieri al ziarului)

Concomitent cu bunele relaţii pe care le avea cu Germania şi Italia, diplomaţia ungară şi-a intensificat contactele cu Moscova, urmărind obţinerea scopului său testamentar – dobândirea Transilvaniei. Guvernul ungar a pornit în calculele sale de la nişte premise sigure de coincidenţă obiectivă a intereselor Ungariei şi Uniunii Sovietice în raportul faţă de România în problema restituirii teritoriilor ocupate de ea – Basarabia şi Transilvania. S-a avut în vedere şi nemulţumirea Kremlinului de ceea ce a obţinut de la România la sfârşitul lui iunie 1940, adică Basarabia şi Bucovina de nord. Moscova urmărea ceva mai mult, Moldova până la Carpaţi, făcând promisiuni de a sprijini pretenţiile revizioniste ale Ungariei pe seama României.

Astfel, la 25 iunie 1940, cu o zi înaintea ultimatumului sovietic adresat României, Stalin, într-o discuţie cu ambasadorul Italiei la Moscova, A.Rosso, face următoarele declaraţii: „U.R.S.S nu are nici un fel de pretenţii cu Ungaria, noi avem relaţii normale. U.R.S.S consideră pretenţiile Ungariei faţă de România ca având în sine o bază”.

La 7 iulie 1940, la întâlnirea pe care Molotov a avut-o la Kremlin cu trimisul diplomatic al Ungariei, Kristoffy, a informat guvernul Ungariei că, din punct de vedere al Uniunii Sovietice, cererile Ungariei asupra Transilvaniei sunt legitime şi vor fi sprijinite la o eventuală conferinţă internaţională. În final, problema Transilvaniei s-a rezolvat aşa cum a propus Molotov, la o conferinţă internaţională care a avut loc la Viena, două luni mai târziu, dar fără Uniunea Sovietică, sub dictatul Führerului.

Cât priveşte pretenţiile revizioniste ale Ungariei asupra României, Hitler forţează lucrurile şi obligă cele două guverne, român şi maghiar, să fie rezolvate prin înţelegeri între ele. În acest sens, s-au desfăşurat la Turnu Severin, în perioada 16-24 august 1940, tratativelele româno-maghiare. Delegaţia maghiară a pretins alipirea la Ungaria a unui teritoriu ce reprezenta mai mult de jumătate din suprafaţa Transilvaniei, adică 69.000 km2, cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori, dintre care 2,2 milioane erau români, 1,2 milioane erau maghiari şi 500 mii germani. Delegaţia română a susţinut principiul schimbului de populaţie, cu rectificări minore de frontieră în favoarea Ungariei. În timpul tratativelor de la Turnu Severin, guvernul maghiar a pregătit un atac împotriva României. Atacul urma să se realizeaze în data de 28 august 1940 cu armata 1-a şi armata a 2-a maghiară.

În ziua de 27 august 1940, Hitler a ordonat ca 4 divizii blindate şi 2 divizii motorizate să fie pregătite ca în 31 august să ocupe zona petroliferă română din Valea Prahovei. Pentru 1 septembrie 1943, Hitler a prevăzut lansarea unui desant aerian în Valea Prahovei şi alte zone strategice ale României. Eşecul negocierilor de la Turnu Severin părea să mute disputa de la masa tratativelor pe câmpul de luptă. Hitler devine tot mai îngrijorat că un eventual conflict între România şi Ungaria i-ar da peste cap planul Barbarossa (de atac asupra Uniunii Sovietice), împiedicându-l a se folosi în voie de poziţia strategică a României şi de resursele umane şi materiale, astfel că, împreună cu Mussolini, şi-au luat rolul de „arbitri” în această cauză pe care au hotărât să o rezolve singuri, fără conflicte militare. Asta în ciuda faptului că pe parcursul lunilor iulie şi aproape întreg augustul, Berlinul dădea de înţeles că Hitler ar fi împotriva arbitrajului pentru a lua asupra sa povara nemulţumirilor ambelor părţi şi că această chestiune trebuie rezolvată prin discuţii directe între reprezentanţii României şi Ungariei. Aşadar, cei doi conducători ai Axei au invitat la Viena, în ziua de 29 august, câte o delegaţie împuternicită a guvernelor român şi maghiar. Delegaţia română a fost formată de Mihail Manoilescu, ministru de externe al României şi din Valer Pop, diplomat expert, iar cea maghiară din contele Csaki, ministrul maghiar de externe şi contele Teleki, primul ministru al Ungariei.

Delegaţia română a sosit la Viena în 29 august 1940, la orele 13:30. După sosire, Manoilescu a fost invitat la o discuţie preliminară cu Ribbentrop, care a ţinut până la ora 16:00. În cadrul acesteia i s-a dat de înţeles că România va trebui să accepte cedarea către Ungaria a unui teritoriu a cărui suprafaţă a fost definitivată ca exactă, dar poate fi cuprinsă între un minim de 25.000 şi un maxim de 67.000 km2. Ministrul român a fost avertizat că pentru răspuns i se acordau câteva ore, până seara; în caz de neacceptare, România va fi distrusă urmând a fi atacată de Ungaria şi Rusia Sovietică, iar, după cum a declarat Fabricius, în această situaţie „Germania şi Italia vor da ajutor Ungariei”, ceea ce ar fi putut însemna sfârşitul României. Ciano confirmă ameninţarea sovietică: “dacă nu a acceptaţi arbitrajul, ocupăm imediat Moldova până la crestele Carpaţilor”, lăsând să se înţeleagă că la 30 august ar putea fi atacată de Ungaria şi Rusia. Vestea a venit ca o lovitură de trăsnet pentru cei doi diplomaţi români, cărora li s-a părut că au înţeles greşit. După ce s-au convins că aşa stau lucrurile, Manoilescu şi Valer Pop i-au contactat din nou pe Ribbentrop şi pe Ciano, le-au spus că ei nu au mandat să accepte cedări teritoriale şi că guvernul de la Bucureşti i-a trimis la Viena pentru negocieri. Timpul acordat românilor pentru răspuns fiind absolut insuficient, au solicitat un răgaz pentru informarea Bucureştiului, care a convocat urgent Consiliul de Coroană din 30 august 1940,la ora 2 dimineaţa. După grele dezbateri, desfăşurate sub presiunea venită de la cabinetul lui Ribbentrop din Viena, Consiliul de Coroană a adoptat, în jurul orei 4 dimineaţa, hotărârea de acceptare a „arbitrajului” germano-italian pe care a comunicat-o imediat telefonic la Viena. Ceremonia acceptării şi semnării dictatului a avut loc în salonul de aur al Palatului Belvedere din Viena, programată a nu dura mai mult de o oră (13:30-14:30). Pe cele 8 scaune din jurul mesei rotunde au luat loc: von Ribbentrop, contele Ciano, Manoilescu şi Csaki în calitate de reprezentanţi ai României, respectiv ai Ungariei, contele Teleki şi Valer Pop, ca observatori, precum şi încă două persoane din partea germană şi italiană. Ribbentrop deschide şedinţa cu un salut cordial, călduros, la adresa contelui Ciano, apoi salută amabil pe reprezentanţii României şi Ungariei, numaidecât după aceea dă cuvântul ministrului Schimdt pentru citirea hotărârii de arbitraj în limba germană, apoi în limba italiană, al cărei text, însoţit de câte o hartă, se împarte tuturor celor de la masă. În momentul când Manoilescu vede pe hartă chipul schilodit al României este puternic şocat de enorma nedreptate ce ni s-a făcut prin această soluţie insuportabilă; făcându-i-se rău, a fost nevoie de intervenţia urgentă a medicilor pentru a-l scoate din starea de leşin. Sub stricta supraveghere a lui Ribbentrop, şedinţa s-a desfăşurat telegrafic. La un semnal al lui Ribbentrop, intră în salon reprezentanţi ai presei; Ribbentrop rosteşte o scurtă cuvântare, Ciano – una ceva mai lungă, apoi şedinţa se ridică. Totul s-a petrecut fulgerător. În realitate, protocolul, alcătuit din şapte puncte, care a fost semnat la 30 august 1940, împreună cu anexele sale, a fost stabilit de Hitler încă din 27 august 1940.

Din toate punctele de vedere, acest act este un dictat, iar ceea ce s-a petrecut în 30 august 1940 la Viena s-a vrut a fi un arbitraj, dar nu a fost decât un simulacru prost regizat. Prin acest act samavolnic s-a rupt din trupul României şi s-a încorporat Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, în suprafaţă de 43.492 km2 cu 2.667.000 de locuitori din care 52% români, 37% maghiari, 5,7% evrei, 2,8% germani.

La Viena, în 30 august 1940, partea română condiţionează semnarea actului de acceptare a arbitrajului de un angajament oficial al celor două mari puteri ale Axei privind garantarea apărării frontierelor României care au mai rămas după aceste cedări teritoriale. Drept urmare, la ora 13:00, delegaţia României primeşte doar actele oficiale, identice, semnate de Ribbentrop şi Ciano, care cuprindeau garanţiile Germaniei şi Italiei.

Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940 este nul de drept şi neavenit, nu numai fiindcă a fost impus României prin forţă şi constrângere de puterile Axei, ci fiindcă el nu purta semnătura celui de-al doilea delegat, dr. Valer Pop, ci doar a ministrului Manoilescu. Într-adevăr, deplinele puteri pentru acceptarea arbitrajului au fost date lui Manoilescu şi lui Valer Pop în mod colectiv, deci România nu putea fi angajată valabil printr-o semnătură. Motiv pentru care Arbitrajul nu a fost ratificat niciodată de regele Carol al II-lea, nici de Parlament şi nici de generalul Antonescu. Ba mai mult, textul aşa-zisului „Arbitraj” nu a fost publicat nici în „Monitorul Oficial”. El „a creat o stare de fapt, care nu s-a transformat într-o stare de drept”. Abia anularea „Arbitrajul” de la Viena din 1940 în urma hotărârilor Conferinţei de Pace de la Paris (1946) şi revenirea Transilvaniei de Nord-Vest la România, ne-a adus starea de drept consfinţită prin Tratatul de la Trianon. În acest context internaţional defavorabil României, sub presiunile Germaniei, Italiei şi Uniunii Sovietice, se va „rezolva” şi diferendul teritorial româno-bulgar.

Încă din 19 august 1940, în credinţa că o atitudine concesivă faţă de Bulgaria va aduce României bunăvoinţa Germaniei în această problemă, au început, la Craiova, negocieri româno-bulgare încheiate prin semnarea unui tratat (7 septembrie), care prevedea cedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra) Bulgariei, cu un schimb de populaţie – aproximativ 65.000 de bulgari la nord de noua frontieră şi 110.000 de români de la sud de aceasta aveau să fie transmutaţi şi plata de către Bulgaria a unei despăgubiri pentru bunurile abandonate de familiile româneşti plecate. „Bietul Cadrilater – a scris Mihai Manoilescu – a fost o jertfă inutilă pe altarul Transilvaniei”.

La începutul lunii septembrie 1940, România Mare încetase, aşadar, să mai existe.

S-a discutat mult şi se mai discută dacă România trebuia sau nu să accepte „Arbitrajul” de la Viena din 1940. Plecând de la realitatea existentă atunci, trebuie arătat că la Viena România a fost pusă numai în faţa alternativei de a accepta sau nu un arbitraj al puterilor Axei, fără rezerve şi fără condiţii. Alegerea era, în realitate, de a fi sau a nu fi.

1) Acceptarea „Arbitrajului” înseamnă păstrarea, existenţa României ca stat, redusă teritorial şi etnic, cu frontierele noi garantate de Germania şi Italia, care ne fereau de pericolele care ne ameninţau, în continuare, din partea Ungariei şi a Uniunii Sovietice, nemulţumite de ceea ce au cotropit din teritoriul României în vara anului 1940. Ungaria dorea ocuparea întregii Transilvanii şi a Banatului, iar Uniunea Sovietică aştepta momentul potrivit pentru ocuparea întregii Moldove până la Munţii Carpaţi. Conform prevederilor Pactului Csaki-Molotov, încheiat la sfârşitul lunii august 1940, urma stabilirea graniţei comune ruso-ungare pe Carpaţii Orientali. Hitler, informat despre această înţelegere de către Ciano, a urgentat „Arbitrajul” de la Viena, oprindu-i în felul acesta pe unguri să ratifice Tratatul care ar fi permis Uniunii Sovietice să treacă peste România şi să ajungă vecină directă cu Germania.

2) Respingerea „Arbitrajului” de către România ducea inevitabil la război cu toţi vecinii pe care îi aveam atunci – nu mai aveam graniţa cu Cehoslovacia şi Polonia, ocupate şi destrămate în anul 1939 de către Germania, Uniunea Sovietică şi Ungaria – care ar fi dus inevitabil la desfiinţarea totală a Statului Român şi probabil la distrugerea structurii organice a neamului, a ceea ce este indispensabil fiinţei şi refacerii unui neam, a însuşi sufletului său.

Avem convingerea că alegerea primei variante a fost şi corectă!

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN

Articole din aceeasi categorie