Preliminariile politico-diplomatice ale Dictatului de la Viena, din 30 august 1940

(urmare din numărul de ieri al ziarului)

Concomitent cu măsurile menite să ducă la întărirea capacităţii de apărare, Marele Stat Major s-a preocupat de realizarea unui sistem de fortificaţii pe graniţa de vest, care purta denumirea „Carol al II-lea”, sectorul fortificaţii pe o lungime de 428 de kilometri, realizându-se cazemate de beton, un şanţ de 40 de kilometri lungime şi alte obstacole. Rolul lor era de a închide porţiuni uşor accesibile din Poarta Şomeşului, Poarta Mureşului şi Văile Crişurilor.

Din 1934, de când au început lucrările şi până la 18 august 1940, s-au construit 316 cazemate din 512 planificate, şanţul antitanc şi alte amplasamente genistice, de infanterie şi artilerie.

În acest context internaţional s-a încheiat Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), însoţit de un protocol adiţional secret privind delimitarea zonelor de influenţă în estul Europei, de la Marea Baltică la Marea Neagră, obţinând din partea Moscovei angajamentul de a nu interveni în conflictul pe care Germania se pregătea să-l declanşeze în Europa. Hitler va oferi în schimb o parte din Finlanda şi Polonia Răsăriteană, Ţările Baltice – Letonia, Lituania, Estonia şi Basarabia, care în anii 1939-1940 vor fi încorporate în cadrul U.R.S.S-ului. La scurt timp, punând în aplicare articolele protocolului secret ale Pactului Ribbentrop-Molotov, a fost declanşat cel de al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei de către armatele germane la 1 septembrie 1939 şi sovietice la 17 septembrie ale aceluiaşi an. Polonia a fost împărţită între cei doi dictatori, Hitler şi Stalin, pe baza acordului secret semnat de Ribbentrop-Molotov cu câteva zile înainte.

Terminând rapid cu Polonia, armatele germane au atacat imediat în vestul Europei. În aprilie 1940, au fost ocupate Danemarca şi Norvegia. Au urmat apoi Olanda în 15 mai 1940, Belgia în 28 mai 1946 şi Franţa care, după numai şase săptămâni de rezistenţă, la 22 iunie 1940, semnează armistiţiul într-un tren din Verdun. Hitler îşi ia revanşa pentru ce s-a întâmplat în 1918, când Germania a fost înfrântă în Primul Război Mondial. După dezastrul de la Dunkerque, unde trupele germane au încercuit 300.000 de soldaţi britanici, Anglia este alungată de pe continent. Victoriile obţinute de trupele germane pe frontul de vest au avut o influenţă hotărâtoare şi asupra situaţiei politico-militare din sud-estul Europei. România, care-şi întemeia securitatea pe alianţa tradiţională cu Anglia şi Franţa, s-a văzut deodată singură, complet izolată. Prinsă între cei doi coloşi totalitari, Germania şi U.R.S.S, începea calvarul României.

Prin acordul secret Ribbentrop-Molotov, România este dată pe mâna ruşilor: încă din 1939, pe baza lui, Uniunea Sovietică a fost puterea care a iniţiat procesul de dezmembrare a României. Ceea ce nu au reuşit Lenin şi Bela Kun în 1919 vor reuşi Hitler şi Stalin 20 de ani mai târziu, când interesele naziste se vor întâlni cu cele sovietice şi cu revizionismul horthyst.

Ciuntirea teritoriului României Mari a început prin răpirea de către U.R.S.S a Basarabiei şi Bucovinei de nord.

În seara zilei de 26 iunie 1940, la numai patru zile după capitularea Franţei, la orele 22, ministrul de externe al U.R.S.S., Molotov, a cerut Guvernului român, prin mijlocirea ambasadorul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, cedarea Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei, inclusiv oraşul Cernăuţi, în termen de 24 de ore pentru evacuarea şi predarea teritoriului respectiv. Consiliul de Coroană, întrunit la Bucureşti în 27 iunie, ora 12, respinge ultimatumul sovietic. Guvernul român, pentru a primi un răgaz, cere guvernului sovietic începerea unor tratative între reprezentanţii celor două state, totodată se decretează mobilizarea generală. Guvernul sovietic a răspuns în aceeaşi zi că nu considera necesar nici un fel de tratative fiindcă „populaţia Basarabiei este în majoritate ucraineană, ca şi cea a Bucovinei de Nord, a cărei cedare este şi o despăgubire pentru cei 22 de ani de stăpânire de către România”. Noua notă ultimativă trimisă Guvernului român şi regelui, tot în 27 iunie, cere evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în decurs de 4 zile.

Al doilea Consiliu de Coroană, ţinut în 27 iunie, la ora 21, acceptă ultimatumul sovietic, după ce regele a luat legătura cu Berlinul, al cărui răspuns a fost: „fiţi de acord”. Celelalte puteri consultate, Italia, Iugoslavia, Grecia, Turcia, în forme şi cu accente diferite, au dat în fond acelaşi răspuns. În aceste condiţii dramatice, prin Dictatul de la Moscova, din 26-27 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de peste 60.000 de kilometri pătraţi, o populaţie de circa 4.000.000 de locuitori, Basarabia trecând pentru a doua oară în posesia Rusiei. Cotropirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către U.R.S.S a reprezentat un adevărat semnal de încurajare pentru Budapesta şi Sofia, care şi-au intensificat acţiunile revizioniste împotriva României.

Pe măsură ce supremaţia militară şi politică a Germaniei pe continent devine tot mai evidentă şi condiţiile în care aproape toate frontierele ţării erau ameninţate şi supuse unei presiuni armate crescânde din partea unor state vecine (Ungaria avea masată la graniţa cu România 24 de divizii cu un efectiv de peste un milion de soldaţi) , Uniunea Sovietică avea concentrată de-a lungul Prutului, în a doua jumătate a lunii august 1940, 30 de divizii, Bulgaria mobilizase două corpuri de armată pentru un eventual atac asupra României, Iugoslavia, în aceeaşi perioadă, concentrase numeroase unităţi militare în graniţa bănăţeană cu România, Hitler ordonă deplasarea din Germania spre răsărit a unor importante efective militare germane: 15 divizii de infanterie, 6 divizii de blindate şi trei divizii de motorizate, pe 19 august 1940 ele aflându-se în sudul Poloniei ocupate, aşteptând ordinul de a înainta rapid spre România (pentru ocuparea zăcămintelor petrolifere din perimetrul Ploieştiului). Cercurile conducătoare româneşti au căutat să scoată ţara din izolarea internaţională în care se afla. Ele au încercat să depăşească perioada critică printr-o politică de apropiere de Germania.

La 1 iunie 1940, regele Carol al II-lea a cerut Germaniei să garanteze frontierele externe ale României şi să trimită la Bucureşti o misiune militară pentru a stabili o cooperare strânsă între armatele celor două ţări. Răspunsul lui Hitler a fost dezamăgitor. La 15 iulie 1940, Hitler adresează o scrisoare regelui Carol al II-lea prin care se cere pe un ton ultimativ să se facă concesii teritoriale Ungariei şi Bulgariei, adăugând că dacă România nu se va încadra integral în „noua ordine” atunci sfârşitul va fi posibil, chiar în scurt timp, adică „distrugerea României”. În scrisoarea de răspuns trimisă lui Hitler, regele Carol al II-lea afirmă „că României i se cere un sacrificiu nejustificat de mare şi nedrept în favoarea celor două state vecine, care vin cu pretenţii asupra Transilvaniei, respectiv asupra Cadrilaterului şi că aceste pretenţii vin la scurt timp după ce, la sfatul guvernului german, România cedase Uniunii Sovietice, fără luptă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa”.

Suveranul României afirmă limpede că ţara nu mai poate accepta un asemenea sacrificiu, chiar şi cu riscul unui „război în care nu am ţine seama nici măcar de şansele posibile de succes”. În scrisoare se face observaţia că „dacă Germania doreşte neapărat să instaleze ordinea în Europa Orientală şi în Balcani, atunci să facă acelaşi lucru şi cu participarea simultană a tuturor statelor şi nu doar prin mutilarea României”.

În ziua de 26 iulie 1940, Giugurtu (primul ministru al României şi M. Manoilescu ( ministru de externe) sosesc la Berchtesgaden la invitaţia lui Hitler, iar în 27-28 iulie 1940, la Roma, la invitaţia lui Mussolini. În prima vizită în Germania, cei doi reprezentanţi a României au trebuit mai întâi să treacă pe sub furcile caudine ale rechizitoriului lui Ribbentrop, care a făcut procesul politicii noastre de ostilitate faţă de Germania, ameninţând apoi că „a venit marea perioadă a revizuirii tratatelor” şi, dacă România nu ajunge la o înţelegere cu Ungaria, „consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”. Hitler atacă violent politica românească a lui Titulescu şi Gafencu – amândoi foşti miniştri de externe ai României – declarând că dacă n-ar fi fost „Titulescu, Gafencu und die anderen” nu ar fi luat fiinţă apropierea germano-maghiară. În continuare, Hitler arată că „ostilitatea României a fost o cauză că Germania, cu ocazia încheierii pactului germano-sovietic, nu a opus nicio rezistenţă revendicărilor ruseşti asupra Basarabiei”. Dacă atitudinea României ar fi fost alta, Germania nu ar fi abandonat-o. Apoi Hitler le cere reprezentanţilor României să cedeze Ungariei o parte din Transilvania, astfel încât să se realizeze un compromis „între vechile şi actualele posesiuni”.

La Roma, discuţiile purtate de reprezentanţii României, în 27-28 iulie 1940, cu Mussolini şi Ciano, au fost asemănătoare cu cele din Germania: aceleaşi reproşuri, ameninţări pentru a determina România să facă cedări teritoriale faţă de Ungaria şi Bulgaria. Cu ocazia întâlnirii lui Ciano cu delegaţia României, Ciano a declarat: „sunt români al căror nume e scris în cartea neagră a istoriei Italiei. Vorbesc despre Titulescu care a îndrăznit să ne considere sălbatici”.

De fapt, tratativele româno-germane şi cele româno-italiene au constituit punctul de pornire în procesul Dictatului de la Viena, din 30 august 1940.

Prof. univ. dr. Ioan Bojan

(continuare în numărul de mâine al ziarului)

Articole din aceeasi categorie