Preasfânta Inimă a lui Isus – izvor de iubire pentru oameni

În Biserica Catolică, luna iunie a fiecărui an este dedicată Preasfintei Inimi a Mântuitorului nostru Isus Hristos. Inimii lui Isus, ca şi centru şi izvor al iubirii dumnezeieşti milostive, îi este dedicată şi o sărbătoare în calendarul latin, fixată la 23 iunie. Devoţiunea în cinstea Preasfintei Inimi a lui Isus, care este legată de această sărbătoare, prezintă un simbolism profund şi pentru Biserica Greco-Catolică.

Adresându-se credincioşilor, în cadrul unei recente vizite pastorale în Parohia Cluj VI – Gruia, episcopul eparhial de Cluj-Gherla, PS Florentin, a recomandat devoţiunea cu frumoasele rugăciuni şi litanii închinate Preasfintei Inimi a lui Isus, care a fost practicată de-a lungul timpului cu multă evlavie şi de către credincioşii greco-catolici.

Inima lui Isus a fost un adevărat refugiu pentru „Biserica în catacombe”, care a continuat să se roage în clandestinitate în timpul prigoanei comuniste. Era „locul” spiritual, din inimi, din suflete însetate de Dumnezeu, în care securitatea comunistă nu putea ajunge. În tainicul lăcaş al Inimii Sfinte se cufundau în rugăciune episcopi, preoţi, credincioşi greco-catolici care nu-şi puteau practica în mod vizibil credinţa. Chiar dacă ei se rugau pe ascuns, sau fiind în detenţie, Inima lui Isus era mereu deschisă pentru „toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt 28,11), cei care-i căutau protecţia în tăcerea contemplaţiei, în rugăciune, în timp ce inimile lor reverberau cuvintele: „Preasfântă Inimă a lui Isus, izvorul a tot binele, mă închin Ţie, cred în Tine, nădăjduiesc în Tine, Te iubesc…”.

 „Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus a început prin rugăciunea călugărilor isihaşti – a explicat ierarhul greco-catolic clujean -, este rugăciunea inimii, rugăciunea care venea în acea inimă care era în comuniune cu Inima lui Isus. Dar cultul Preasfintei Inimi a lui Isus, pe care şi noi îl ţinem astăzi, este legat de apariţiile lui Isus la Margareta Maria Alacoque (1647-1690), la Paray-le-Monial, în sec. al XVII-lea, când se stabileşte această devoţiune a Bisericii, promovată ulterior de către Pontiful roman Clemente, în sec. al XVIII-lea, când pătrunde alături de celelalte devoţiuni în cadrul Bisericii Catolice, fiind cunoscută ca «devoţiunea celor 9 prime sfinte vineri ale lunii”, care, prin promisiunea făcută de Isus Sfintei Margareta, aduce consolare şi mântuire în popor»”.

Reamintind câteva date despre cultul Inimii a lui Isus, Preasfinţia Sa a explicat: „Atât în tradiţia ebraică, cât şi, ulterior, în tradiţia creştină, inima nu este numai motorul fizic al organismului, inima are o conotaţie spirituală cu totul deosebită – este considerată ca sediul gândurilor şi al sentimentelor de către evreul practicant. Isus, în clipa în care se adresează apostolilor, le spune «Veniţi la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima», considerând că smerenia, blândeţea, milostivirea izvorăsc din inimă. Inima este considerată prin excelenţă şi Izvorul iubirii. De aceea, în clipa în care vorbim despre un cult al Inimii lui Isus, ne gândim la acel Izvor al iubirii, acel ocean infinit de milostivire, atât de puternic încât a reuşit să spele mulţimea păcatelor tuturor oamenilor, de pretutindeni şi dintotdeauna. De la înălţimea Crucii, Dumnezeu a dorit să ne îmbrace pe noi în iubirea sa. Din coasta străpunsă de ascuţişul păcatelor noastre au izvorât sângele euharistic şi apa botezului, putem spune, sacramentele esenţiale ale creştinului, Botezul şi Euharistia. Iată de ce, cu bucurie, în această zi ne apropiem de Sfintele Taine, pentru că ştim că acolo este prezent Dumnezeu, cu întreaga dumnezeire şi tot ceea ce Dumnezeu a dorit să ne ofere nouă prin Trupul şi Sângele Său”. „Să păstrăm în inima noastră temperatura înaltă a Inimii lui Isus, să rămânem împreună uniţi în această Preasfântă Inimă care ne-a primit pe toţi” – a îndemnat ierarhul de Cluj-Gherla, PS Florentin.

Inima Preasfântă a Domnului  este şi azi templul interior plin de lumină ocrotitoare, lumina Iubirii sfinte se revarsă şi cuprinde în caldă-îmbrăţişare pe cel aflat în încercare, în singurătate, părăsire sau boală; este mereu refugiu sigur în cale.

V.S.