Pr. Bogdan CHIOREAN: Relaţia cu Dumnezeu este cea care dictează, oarecum, ultimele momente ale vieţii

Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” de Cluj-Napoca este unul dintre locurile în care înveţi să priveşti viaţa un pic „altfel” decît în altă parte. Aici, fiecare bolnav îşi are povestea lui, iar dintre aceste poveşti, multe pot fi, oricînd şi pentru oricare dintre noi, adevărate lecţii de viaţă.

Cred că de aceea spune pr. Bogdan Chiorean, directorul Centrului „Sf. Nectarie”, că aici „minunile” se petrec în fiecare zi. Dar, ca să le vezi, „trebuie, numai, să ai ochii deschişi”.

 – Spuneaţi, la un moment dat, că adesea se creează o legătură specială între personalul centrului „Sf. Nectarie” şi pacienţi. Vă mai puteţi „ecrana”, să zic aşa, în faţa suferinţei acestora?

– Cu fiecare om care „pleacă”, pleacă şi o părticică din noi. Am vorbit şi cu colegii, aşa că vă pot spune că nu doar eu am sentimentul acesta. Fiecare dintre noi, cei de aici, avem cîteva imagini ale cîtorva pacienţi care ne-au rămas întipărite în minte şi parcă, într-un anumit fel, ne şi urmăresc. În fiecare săptămînă, vinerea, după Sfînta Liturghie, facem un parastas pentru toţi cei care au plecat dintre noi, şi atunci, eu, cel puţin, simt o bucurie, că îi pot „asista” în continuare. Aparţinătorii, poate puţini ştiu, puţini participă; ei vin doar la parastasele consacrate, la 40 de zile, la şase luni, la un an.

– Cînd plecaţi acasă, îi… „luaţi” cu dvs pe cei bolnavi? În minte, evident.

– Adesea, da, deşi nu mi-am dorit asta. Am un noroc, o binecuvîntare de la Dumnezeu că soţia mea e psiholog şi a terminat şi Facultatea de Comunicare. Merg acasă şi, sigur, nu încerc să mă descarc, dar ea ştie şi mă vede, mă cunoaşte atît de bine încît ştie cum mi-a fost ziua, aici. Şi atunci putem să dialogăm.

Le-am sugerat colegilor să încercăm, deşi poate nu-i prea potrivit, să lăsăm problemele de servici la servici. Numai că aici e mai mult decît un servici şi nu le putem lăsa ca şi cum ai lăsa un bagaj la uşă. Aici e vorba de oameni, iar Dumnezeu spre asta ne-a aşezat, să fim în comuniune.

– Ce te încarcă cel mai tare, aici: suferinţa pe care o vezi sau ceea ce spun aceşti pacienţi, poveştile lor?

– Suferinţa aparţinătorilor. E adesea mai evidentă (decît a bolnavilor – n.n.), mai apăsătoare, mai acută, mai greu de controlat, de manageriat. Spunea un scriitor francez: Cu fiecare despărţire murim cîte puţin…

– Partir, c′est mourir un peu…

– Cu atît mai mult, la marea despărţire parcă se rupe ceva din sufletul tău. Şi atunci, aparţinătorii manifestă o atitudine oarecum de protecţie asupra bolnavului: „N-aş vrea să-i spunem diagnosticul. Nu-i spuneţi că e mai rău”. De fapt, toate astea nu sînt altceva decît imposibilitatea lui personală, a aparţinătorului, de a sta faţă în faţă cu realitatea. E un fel de falsă protecţie.

– E interesant ce spuneţi şi înclin să vă dau dreptate.

– Bolnavul merită să-şi cunoască diagnosticul şi starea, pentru că, întîi de toate, e dreptul lui moral la adevăr. În al doilea rînd, un bolnav care-şi cunoaşte diagnosticul, altfel poate să rezolve acele conflicte de care ziceam mai înainte decît unul la care i se spune: „O să fie bine, într-o săptămînă plecaţi acasă”.

– Acelaşi lucru îl spunea, într-un interviu, şi dr. Călin Căinap. În plus, spunea medicul, „sînt şi chestiuni juridice care trebuie rezolvate uneori de o persoană care e în faţa morţii şi rezolvarea lor ajută, poate, acea persoană să treacă dincolo cu inima împăcată”.

Faptul că Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” a fost prezentat dintru început ca un hospice destinat bolnavilor de cancer „în faze terminale” mă îndreptăţeşte, oarecum, să vă întreb dacă bolnavii care ajung aici ştiu că acesta ar putea fi „un ultim loc de popas” înainte de a trece Dincolo.

– Tare ne-am ferit noi, cei care lucrăm aici, să folosim termenul de „terminal” pentru bolnavii care vin la Centrul „Sf. Nectarie”. Incurabil, da, şi e cu totul altceva decît terminal. Sigur, boala incurabilă are la un moment dat, din păcate, o stare terminală. Dar, e important de menţionat că aici vin pacienţi oncologici în diverse stadii de boală. Avem oameni care au stat două-trei săptămîni, au mers după aceea acasă şi mai tîrziu au venit pe picioarele lor să ne viziteze. Centrul „Sf. Nectarie” nu este, aşadar, un loc în care se moare! A-l prezenta în acest fel  înseamnă să tai din start, omului care vine aici, orice speranţă.

Faptul că Centrul „Sf. Nectarie” a fost anunţat, la început, ca un centru destinat bolnavilor în fază terminală a fost, să zic aşa, o scăpare, în privinţa termenului.

– Poate, o neglijenţă de ordin psihologic?

– Exact.

– Spuneaţi că, totuşi, mulţi dintre bolnavi s-au stins aici. Care este atitudinea bolnavilor în faţa morţii?

– Depinde foarte mult de… relaţia lor cu Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu este cea care dictează, oarecum, ultimele momente ale vieţii. Pentru că aici le acordăm suport medical pînă-n ultima clipă, foarte mulţi mor conştienţi, adică sar cumva peste etapa comatoasă. Vorbesc de cei care vin conştienţi, aici, şi nu de cei care ajung la noi în stare de comă. Dintre cei conştienţi şi apropiaţi de Dumnezeu, am avut pacienţi care au vrut să fie împărtăşiţi în fiecare zi. „Părinte, pînă mor (cu atîta luciditate vorbeşte despre moarte!), vă rog să mă împărtăşiţi în fiecare zi”! Şi chiar în ultimele zile aveam o problemă, oarecum de ordin, să zic, „tehnic”, deşi e nepotrivit termenul, în sensul că deglutiţia, la ei, e foarte dificilă în ultimele clipe. Şi mă găndeam: „Doamne, acuma-i împărtăşesc şi ei n-o să poată înghiţi”! De fiecare dată mă încearcă sentimentul acesta, că nu trebuie să-i împărtăşesc, dar de fiecare dată cedez. Este impresionant să-i vezi! Au făcut eforturi supraomeneşti să poată înghiţi, unii. Grimasele lor, adesea, ca să poată înghiţi, puţin, o fărîmiţă din Sfînta Împărtăşanie, mi-au rămas şi acum în minte.

Chiar de curînd am avut, tot aşa, un caz al unei tinere de 31 de ani. Mi-au spus ceilalţi bolnavi: „Părinte, haideţi şi împărtăşiţi-o, că asta-şi doreşte”! Şi zic: „Cum s-o împărtăşesc, că nu ne mai aude? Cum să împărtăşesc un om inconştient”? „Părinte, haideţi şi vedeţi”. Şi cînd m-am dus, i-au spus tinerei, ceilalţi: „A venit părintele să te împărtăşească”. Şi ea şi-a deschis gura, aşa, încetuţ, şi a luat şi a înghiţit.

Ce mai poţi să spui în faţa unui asemenea gest? Că mă-ntreabă lumea: „Părinte, există minuni aici”? „Da, haideţi numai să le vedeţi, că se întîmplă în fiecare zi! Nenumărate minuni. Trebuie numai să ai ochii deschişi, să le vezi”. Şi asta nu înseamnă habotnicie. Sînt realităţi de zi cu zi.

Tînăra de care vă spuneam a luat Sfînta Împărtăşanie şi a înghiţit. Cu o greutate incredibilă! Şi apoi, la cîteva ore, s-a stins. Dar ce-i mai frumos decît să mori împreună cu Hristos?

– Ce alte cazuri v-au rămas în minte?

– Am avut cîteva cazuri fascinante, de-a dreptul, de oameni care au plecat de aici într-o stare destul de precară, fizic, pentru că şi-au dorit să fie acasă. Şi s-au întors, la cîteva luni, şi i-am văzut în timpul slujbei, în picioare, singuri, autonomi.

O doamnă… Eu sînt din Turda şi ne-am întîlnit într-o sîmbătă dimineaţa, la cumpărături. Eram în piaţă şi numai ce mă strigă cineva. Mă-ntorc şi văd o doamnă care îmi părea cunoscută. Zice: „Nu mă mai ştiţi”? Era cu două bagaje uriaşe în mînă, după un cancer cu metastaze. Şi zice: „Părinte, aşa bine mi-a priit la «Sf. Nectarie»! Acolo-i pensiune, nu-i spital”! Şi-am zis: „Mare-i puterea lui Dumnezeu”!

Noi nu facem absolut nimic decît să încercăm să funcţionăm aici, restul vine de la Dumnezeu. În momentul în care credem că facem ceva, Dumnezeu se duce şi ne lasă să facem noi. Dar fără El nu putem face nimic.

– Sînt bolnavi care îşi refuză destinul? Care refuză moartea?

– Sînt. E cunoscut că sînt anumite stări prin care pacientul trece la aflarea veştii că are o boală incurabilă. Prima este de refuz, de negare a bolii şi de introspecţie: „De ce eu? Ce-am făcut? De ce m-a pedepsit Dumnezeu?” Există această idee bolnăvicioasă: „Dumnezeu m-a pedepsit pentru ceva”. Cînd am cazuri din acestea, le dau exemplul Dreptului Iov din Vechiul Testament, care nu a greşit înaintea lui Dumnezeu cu nimic.

Nu întotdeauna, dar sînt şi pacienţi care refuză să creadă ce li se întîmplă. Aici însă nu am avut nici măcar un om care pînă la final să nu-şi accepte destinul.

– Ce nu ştim sau n-am fost educaţi să ştim sau am refuzat să ştim în ceea ce priveşte relaţia noastră cu un bolnav incurabil?

– Adesea tratăm bolnavul doar prin prisma bolii fizice, a infirmităţii sale fizice. Or sănătatea este definită ca o stare de bine atît fizic, cît şi psihic şi social şi spiritual. Adică, boala nu e numai o prezenţă a unei „infirmităţi”, sau sănătatea, mai corect, nu e doar absenţa unei „infirmităţi” fizice. Un om poate fi bolnav chiar dacă fizic e „perfect”. Şi atunci, cred că asta uităm, adesea: să tratăm bolnavul holistic. Îngrijirile paliative, pînă la urmă, cam în zona asta, a unei abordări globale a pacientului, vor să se încadreze; pentru că, dacă încerci să tratezi pacientul strict medical, doar partea fizică, s-ar putea să ai un eşec chiar acolo, pe partea fizică.

– Pacienţii Centrului „Sf. Nectarie” comunică între ei?

– Comunică, sigur, cum să nu comunice? Şi, mai mult decît atît, s-au stabilit între unii dintre ei nişte legături incredibile! Îmi amintesc de doi pacienţi care s-au împrietenit aici, făceau împreună tot felul de activităţi, jucau cărţi, şah, remi. Cînd unul dintre ei a murit, celălalt, care nu avea locuinţă, fiind un caz social, a fost luat în familia prietenului său. Şi locuieşte acolo şi astăzi! În lumea noastră presată de timp, de orgolii, atît de… în criză financiară, cine şi-ar duce, poate, un verişor să locuiască cu el în casă, darămite un bolnav oncologic, străin complet?!

– Dintre cazurile care ajung la Centrul „Sf. Nectarie”, cîte sînt cazuri sociale?

– Cam 10-15%. Sînt, adesea, pacienţi care, de exemplu, nu au asigurare de sănătate. Neavînd asigurare, nu-i putem interna. Dar cum să nu internezi un om bolnav? Îi plătim asigurarea, din banii Centrului, pe şase luni în urmă, şi atunci poate să fie internat. Bine, bine, dar ce facem cînd trebuie externat? N-are venit! Cu ajutorul colegilor din sectorul Social, poate rezolvăm o pensie de boală. Dar chiar şi aşa, n-are unde să plece! Încercăm la diverse cămine, care să-l accepte cu banii ăştia puţini, dintr-o pensie de boală. Repet ce am spus mai înainte: pacienţii noştri nu sînt numai bolnavi într-o stare terminală! Avem cazuri de oameni care s-au externat, s-au dus undeva la un cămin de bătrîni şi trăiesc şi acum, după un an şi jumătate.

… Dialogul cu dvs mă face să-mi amintesc nişte lucruri impresionante. Bunăoară, un domn foarte simpatic… Un om al străzii. A făcut o criză, a căzut undeva în gară. Cineva a sunat la Ambulanţă, l-au dus la Urgenţă, i s-a pus diagnosticul de tumoră cerebrală cu metastaze. Acte nu avea…, unde să-l trimită? Au sunat la „Sf. Nectarie”: „Îl primiţi?” Ce era să zicem? „Îl primim!”.

Şi l-am primit. Directorul nostru economic ne-a ajutat să-i facem certificat de naştere şi buletin. La un moment dat îmi zice, omul acesta: „Părinte, eu am fraţi în Cluj”. Zic: „Dar, totuşi, nu v-aţi văzut…?”. Zice: „Nu, de cel puţin 20 de ani”. „Măcar ştiţi zona în care locuiesc?”– întreb. „Părinte – zice -, undeva în Mănăştur, da′ nu ştiu unde”.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în primul rînd, şi după aceea al celorlalţi, de la Evidenţa Populaţiei, am reuşit să-i găsim familia. Ne gîndeam însă că poate ei nu vor să audă de el, fiind un om al străzii, căci nu ştiam ce s-a întîmplat de a ajuns în starea asta. Avea 50 şi ceva, poate 60 de ani. M-am dus la fraţii lui şi le-am zis: „Uitaţi-vă, fratele vostru, acesta – nu ştiu dacă ştiţi de el ori nu! -, e la noi internat. Nu vreţi să veniţi să-l vedeţi, că e într-o stare destul de avansată de boală?”. „Da′ cum să nu venim?”.  Şi au venit! Iar cînd a murit omul, i-au făcut ei înmormîntarea, iar de atunci cred că sînt cei mai conştiincioşi în privinţa parastaselor, respectă termenele matematic. În plus, mai vin din cînd în cînd şi fac cîte o pomană pentru bolnavii de aici, chiar dacă nu-s nişte oameni avuţi.

– Pentru mulţi, minune înseamnă să-i ceri, să zic, bani lui Dumnezeu, şi în momentul acela să-ţi cadă în braţe, din Cer, un sac cu bani. Sînt conştienţi, oare, oamenii, sau o parte dintre ei, că Dumnezeu lucrează prin oameni?

– Absolut, da.

– „Am fost bolnav, l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute, dar nu m-a ajutat Dumnezeu, ci vecinul care m-a trimis la doctorul acela mare şi priceput, care m-a tratat şi care…”. Coincidenţe! – se spune.

– Acelora care vorbesc de astfel de coincidenţe le spun şi eu că acestea, coincidenţele, adică, sînt modul anonim în care lucrează Dumnezeu.

– A spus-o Einstein…, şi nu era preot!… La „Sf. Nectarie” înveţi să preţuieşti viaţa mai mult decît în altă parte?

– Cu siguranţă! Aveam pregătire medicală şi teologică, atunci cînd am venit aici, dar una e să citeşti din cărţi şi alta-i să trăieşti realitatea. De cînd sînt aici mi-am reierarhizat priorităţile, în viaţă. Nu neapărat cu 180 de grade, dar cu 150, cu siguranţă.

– Am înţeles, din discuţia cu dvs, că aici, la Centrul „Sf. Nectarie”, nu este un loc comod sau confortabil. Dacă vi s-ar oferi ocazia să plecaţi în altă parte, v-aţi duce?

– Nu. Am zis că dacă-mi ajută Dumnezeu să fiu sănătos şi să am şi binecuvîntare să fiu aici, eu de aici vreau să mă pensionez!

M. TRIPON