Pr. Bogdan CHIOREAN: Omul, cînd este mai slab trupeşte, atunci devine mai puternic, cu sufletul

Nu ştiu cît de uşor sau cît de comod este să asişti fericirea. Ştiu însă că îţi trebuie multă putere şi multă dragoste de oameni ca să poţi asista suferinţa. Şi, cu siguranţă, dragoste de Dumnezeu şi credinţă – bănuiesc că m-ar completa directorul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” din Cluj-Napoca, pr. Bogdan CHIOREAN, care a acceptat să vorbească, într-un interviu acordat Bogdan-Chiorean-2ziarului Făclia, despre bucuria de a dărui mîngîiere unor oameni bolnavi de cancer, aflaţi, adesea, în stadii foarte avansate ale bolii.

 – Părinte, mai poate fi încurajat un om care ajunge la Centrul „Sfîntul Nectarie” după ce medicii i-au spus că mai are, poate, cîteva luni sau cîteva săptămîni de trăit?

– M-am ferit întotdeauna de… predici seci. Cînd am fost numit la acest centru, cu binecuvîntarea Înaltpreasfinţitului arhiepiscop şi mitropolit Andrei, mă gîndeam la clasicele predici sau idei pe care Biserica le are despre suferinţă, despre rolul suferinţei. Mă gîndeam ce o să fac eu în faţa unui bolnav într-un stadiu adesea avansat de boală, pentru că, e important de menţionat, la Centrul „Sfîntul Nectarie” nu sînt numai pacienţi în stare terminală, ci sînt pacienţi oncologici aflaţi în diverse stadii ale bolii. Şi mă gîndeam: Ce pot să-i spun eu unui astfel de bolnav?

Cînd am ajuns aici şi am dat faţă-n faţă cu realitatea, ca preot debutant, nemaiavînd contact, ca duhovnic, cu alţi oameni, mi-am dat seama că, adesea, tăcerea e unul dintre cele mai bune răspunsuri. Am avut, să zic aşa, binecuvîntarea lui Dumnezeu şi ajutorul Sfîntului Nectarie, că nici n-am fost pus în nişte situaţii în care să fiu întrebat de nişte aspecte foarte sensibile ale vieţii. Adesea, bolnavii s-au bucurat doar să fiu alături de ei, important de menţionat!, foarte relaxat. Să nu-i privesc ca pe nişte vulnerabili. Să nu-i compătimesc, în sensul peiorativ al termenului, căci a compătimi, etimologic, înseamnă a suferi împreună cu cineva. Şi atunci, mi-am dat seama că cel mai bun lucru este să stau lîngă omul bolnav ca şi cum aş sta lîngă oricare membru al familiei mele: nici să mă lamentez acolo, nici să-i spun că, sigur, totul o să fie bine, pentru că speranţele deşarte, la un om care ştie ce are şi ce simte, ar părea doar un simulacru de mîngîiere. Au fost însă şi momente în care pacienţii m-au întărit ei pe mine, şi nu eu pe ei.

– Adică…?

– M-am dus la bolnav în ideea că are nevoie de îmbărbătare, că… are 31 de ani şi mai are de trăit cîteva zile. Şi cînd am ajuns acolo, mă întreabă el pe mine: „Ce mai faceţi părinte, sînteţi bine”? E greu să răspunzi „Bine” în faţa unui astfel de om. Şi mi-am dat seama atunci, prima dată, de cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, care, în momentul în care-i cere lui Dumnezeu să îndepărteze de la el boala, ghimpele pe care-l avea, Dumnezeu îi spune: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvîrşeşte în slăbiciune”. Omul, cînd este mai slab trupeşte, atunci devine mai puternic, cu sufletul.

– Cu condiţia, cred, să aibă credinţă.

– Cu condiţia să existe credinţă.

Am avut, pînă la ora actuală, peste 600 de pacienţi internaţi la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, din care aproximativ 53% ortodocşi, iar restul, de alte confesiuni, dintre cele mai diverse. Cu toţi am discutat. Sigur, celor care au solicitat asistenţă spirituală din partea unui preot sau pastor de confesiunea lor, le-am acordat acest drept. Este firesc să fie aşa. Chiar dacă Centrul „Sf. Nectarie” este sub patronajul Bisericii Ortodoxe şi este înfiinţat de Biserica Ortodoxă, cred că exemplul Samariteanului milostiv trebuie să ne fie ca un arhetip. Samariteanul milostiv, cînd l-a văzut pe cel căzut între tîlhari nu l-a întrebat nici ce religie, nici ce statut social are. L-a văzut că era de alt neam, pentru că era altfel îmbrăcat, şi cu toate astea l-a ajutat. Necondiţionat. Fără să aştepte nimic în schimb.

– Care sînt vîrstele extreme ale celor care au ajuns pînă acum la Centrul „Sf. Nectarie”?

– 31 de ani, cei mai tineri, pentru că au fost două sau trei persoane de vîrsta asta, şi 100 de ani şi 4 luni cel mai în vîrstă.

– La 100 de ani şi 4 luni s-a îmbolnăvit de cancer?!

– Da. Adică, era, deja, de multă vreme cu un adenom de prostată malignizat, un tip de cancer care nu este, însă, foarte agresiv. Dar omul acela a murit, însă, din cu totul alte motive decît cancerul! A avut o fractură de bazin, pentru că mergea şi îşi făcea cumpărăturile, în urmă cu 7-8 luni. La 99 de ani şi ceva mergea pe jos şi-şi făcea cumpărăturile la Kaufland. A alunecat undeva, cînd era polei, şi de acolo i-a venit sfîrşitul.

– Cum era omul acela? Vă întreb pentru că nu îţi este dat toată ziua să întîlneşti un om care a trecut de 100 de ani.

– Eu am obiceiul să mă uit un pic şi peste fişele medicale, înainte să iau contact cu pacientul, ca să-mi fac cît de cît o idee despre starea lui, şi socială, şi medicală. Şi cînd i-am văzut fişa şi am citit că este născut în 1914, le-am zis colegilor: „Vreau să-l văd pe acest om”. L-am prins încă în perioada în care era conştient. N-ai fi zis, văzîndu-l, că are mai mult de 80, 90 de ani. Cred că de la vîrsta asta nici nu mai poate să îmbătrînească omul, trupeşte, tot aşa rămîne. Şi l-am întrebat: „Care-i secretul… tinereţii veşnice şi al vieţii fără de moarte”? Şi zice: „Părinte, eu n-am făcut nimic special, da’ – zice -, am încercat să fiu cumpătat în toate”. Asta m-a făcut să-mi amintesc ce spun Sfinţii Părinţi despre cumpătare, sau ce spunea Hipocrate acum 2400 de ani. Hipocrate recomanda atunci, păgîn fiind!, recomanda o dietă în care măcar două zile să fie de post, pe săptămînă.

– Dintre pacienţii care au fost internaţi la Centrul „Sf. Nectarie”, au fost mai mulţi bărbaţi sau femei?

– La sfîrşitul anului trecut, 53% dintre pacienţii internaţi erau femei şi 47% bărbaţi.

– Cîţi pacienţi au fost internaţi în 2014 la „Sf. Nectarie”?

– Din 1 ianuarie şi pînă în 31 decembrie 2014 au fost internaţi 365 de bolnavi.

– Care a fost sau care este perioada maximă de internare la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”?

– Noi am pus prima dată 14 zile, ca perioadă maximă de internare. După aceea, fiind foarte puţini pacienţi la început, pentru că nu se ştia încă specificul acestui centru, am pus 21 de zile. Dar nu respectăm întru Centrul-Sf-Nectarietotul acest termen, deoarece această boală nemiloasă, cancerul, face ca după două-trei săptămîni, oricît de bună ar fi îngrijirea pe care o acordăm aici – tratamentul nefiind curativ, ci unul de susţinere -, la un moment dat starea pacientului să se înrăutăţească. Şi atunci, ar fi de-a dreptul nepotrivit ca după 21 de zile, pentru că expiră, scriptic, numărul de zile stabilit, să trimiţi bolnavul acasă. Că asta se întîmplă în restul spitalelor, care n-au, de altfel, nici o vină, pentru că ăsta le este specificul şi asta este regula. E acea propoziţie atît de… neplăcută şi care s-a-ntipărit în etosul nostru, românesc: „Ni l-au dat acasă”. Mă cutremur cînd aud această expresie: „Ni l-au dat acasă!”. Unii, săracii, îmi spun: „Părinte, ni l-au dat acasă, că-i mai bine să fie acasă în momentul ăsta”.

– E mai bine să fie „dat acasă” şi să moară în patul lui, aşa am fost învăţaţi. Din punctul de vedere al celor care „îl dau acasă”, însă, prin asta se eliberează un pat de spital, pe care-l poate ocupa apoi un alt om, poate cu mai multe şanse la viaţă.

– Se face şi o statistică, iar  un pacient decedat înseamnă un minus pentru spital.

– La ţară, cel puţin, există credinţa că omul nu poate muri decît în casa lui, în patul lui. Sau că aşa trebuie să se întîmple. Numai că nu întotdeauna e mai bine.

– Să ştiţi că eu, aici, n-am întîlnit mai mult de două sau trei cazuri care în momentele mai dificile au solicitat – aparţinătorii, nu bolnavii! – să meargă acasă. Şi doar pe un bolnav, pînă la urmă, l-au dus acasă. Ceilalţi au văzut că acasă, totuşi, e mai greu de răzbit cu o asemenea suferinţă. Pacienţii aceştia respiră foarte greu în lipsa unui aparat de oxigen.

-Şi, ducîndu-i acasă, în loc să-i ajuţi poate mai tare îi chinui.

– Sigur. Dar, vedeţi, mai avem noi, aparţinătorii celor suferinzi, un orgoliu: parcă i-am vrea lîngă noi, indiferent cu ce preţ. Iar preţul acela nu-l plătim noi; îl plătesc ei!

– Acelaşi orgoliu ne face să ne rugăm lui Dumnezeu să-i ţină în viaţă indiferent cît de tare ei suferă şi indiferent ce ar presupune această rămînere în viaţă.

– Am întîlnit şi opusul acestei atitudini. Sînt şi aparţinători care-mi spun: „Părinte, cred că am greşit”. Zic: „De ce aţi greşit”? „Pentru că am zis că mai bine ar fi ca Dumnezeu să-l ia la El, să nu mai sufere”. Şi-am zis: „Nu, nu aţi greşit cu absolut nimic, pentru că nu vă doriţi (ca bolnavul – n.n.) să nu mai fie lîngă dvs, ci vă doriţi să nu mai fie în starea aceasta, să-i aline cineva, cumva, suferinţa. Or noi facem cît putem”.

Adesea suferinţa e una globală, o durere care depăşeşte nivelul somatic, trece la nivel psihic, la nivel social, la marginalizare, la nivel spiritual. Sînt oameni care nu sînt împăcaţi cu ei înşişi, cu semenii, cu familia, cu Dumnezeu. Nu vreau să fac afirmaţii mari, dar, din ce am văzut, un pacient care are conflicte de genul acesta, rezolvate, are nevoie de o medicaţie mult mai redusă. Omul care are compasiunea prietenilor, a familiei, care nu are conflicte familiale, care n-are conflicte cu el însuşi sau cu Dumnezeu, altfel trăieşte ultimele momente ale vieţii, mult mai liniştit. Şi, invers: cei care au un lucru cît de mic pe care n-au reuşit să-l rezolve aici, în timpul vieţii, se chinuie foarte tare şi chiar opioidele nu-i mai ajută să facă faţă acestei suferinţe.

– V-am întrerupt cînd vorbeaţi de „datul acasă” al pacientului, înainte de a muri. Pînă la urmă, care este perioada maximă în care un pacient poate să rămînă internat la Centrul „Sf. Nectarie”?

– Cît este nevoie.

– Adică, dvs nu „daţi acasă” bolnavul numai pentru că a expirat termenul stabilit la un moment dat?

– Nu. Nu. Dar, dacă starea lui este staţionară sau parţial ameliorată, în ideea de a beneficia cît mai mulţi pacienţi de serviciile noastre, atunci, sigur, îl externăm pentru o perioadă, urmînd ca, în momentul în care starea lui se înrăutăţeşte, să revină la Centrul „Sf. Nectarie”.

– Care a fost, pînă acum, cea mai lungă perioadă de internare la Centrul „Sf. Nectarie”?

– La început, nefiind încă pacienţi foarte mulţi, ne-am permis să-i ţinem aici mai mult, chiar dacă starea lor era staţionară. Au fost bolnavi care au stat chiar şi opt luni.

– E o perioadă în care, cu siguranţă, se creează legături…

– Între noi şi pacienţii care stau atît timp în Centrul „Sf. Nectarie” se crează nişte relaţii absolut speciale, mai ales că centrul nostru este unul micuţ. Ne cunoaştem toţi şi sîntem ca într-o familie. Ne vedem dimineaţa la slujbă. Noi nu avem un iconostas, aici, şi atunci pacienţii văd tot ce se întîmplă, şi sînt foarte fericiţi că pot să vadă cum fac proscomidia şi ce se întîmplă, acolo. Şi zic: „Părinte, niciodată n-am văzut. Asta ce înseamnă? Asta ce semnifică”? Zic: „Asta nu semnifică nimic, e real. Totul e real. E o recapitulare a jertfei de pe Golgota”.

– Cum vă înţelegeţi sau cum relaţionaţi, ca preot ortodox, cu cei de alte confesiuni?

– Au fost cîteva cazuri, puţine, în care bolnavii au fost reticenţi cînd m-au văzut îmbrăcat aşa, în ţinută de preot ortodox. Cînd i-am văzut că sînt oarecum rezervaţi atunci cînd intru în salon, am plasat discuţia pe un făgaş total în afara vocaţiei şi a profesiei mele. Adică, i-am întrebat dacă au dormit bine, dacă au servit masa, dacă au nevoie de ceva, dacă-i pot ajuta cu ceva. Dacă au o relaţie cu Dumnezeu, sub ce formă, cît o preţuiesc, cum vor s-o îmbunătăţească. Şi, slavă lui Dumnezeu, am avut rezultate foarte bune.

Am avut, la un moment dat, un caz foarte…, nici nu ştiu cum să zic, simpatic. Mi-a spus, o doamnă: „Părinte, îmi sînteţi aşa de drag! Eu sînt penticostală, da’ pot să vin şi eu la slujbă”? Zic: „Noi facem Sfînta Liturghie…”. „Indiferent ce faceţi – zice, că nu prea ştia dumneaei, exact, ce şi cum -, vreau să vin şi eu la slujbă”. Şi venea şi stătea şi ea acolo. Dar la Sfînta Liturghie nu poţi să stai ca… spectator. N-ai Bogdan-Chiorean-1cum. Fiind acolo, eşti în comuniune cu toţi ceilalţi! E imposibil să zici: „M-am dus la o anumită biserică, da’ m-am dus numai să văd ce-i acolo”. Ca la spectacol. N-ai cum! Eşti în comuniune! Cînd zic: „Capetele noastre Domnului să le plecăm”, şi după aceea îl rog pe Dumnezeu să-i binecuvînteze pe cei care şi-au plecat capetele, înseamnă că… sîntem cu toţii acolo!

Am crezut că e numai dumneaei aşa. Însă, după ce s-a stins, fetele dînsei, tot penticostale, au venit şi mi-au zis: „Părinte, vă rugăm frumos să-i citiţi mamei o rugăciune, că la noi se fac mai puţine aşa, în felul acesta. Să avem noi linişte, că-i bine!”. Fiind preot la început, m-am speriat pentru moment şi am zis: „Ce să fac? Îmi sun duhovnicul şi-l întreb!”. Şi duhovnicul, PS Vasile, a zis: „Da’ cum să nu te duci,  pentru că nu noi îi mîntuim pe oameni! Dumnezeu îi mîntuieşte! Dacă avem complexul acesta, că noi îi mîntuim, nu-i bine!”

– Aţi asistat şi persoane care au murit aici?

– Da. Din cîţi pacienţi am avut internaţi, cam 52% au murit aici. Asta înseamnă că, de la începutul activităţii noastre, din 10 mai 2013 şi pînă acum, din peste 600 de pacienţi internaţi, peste 300 au murit aici.

– Aţi spus că adesea se creează o legătură specială între personalul centrului „Sf. Nectarie” şi pacienţi. Vă mai puteţi „ecrana”, să zic aşa, în faţa suferinţei acestora?

(Răspunsul, în partea a doua a interviului, din ediţia de marţi, 24 februarie, a ziarului Făclia)

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie