Portrete spirituale din generația marii uniri: Alexandru Vaida-Voevod

Alexandru Vaida-Voevod s-a născut la 27 februarie 1872, în localitatea Olpret (astăzi Bobâlna), într-o familie nobilă, greco-catolică, înrudită cu mari personalități politice și bisericești din Transilvania, între care episcopii români uniți Ioan Bob și Ioan Lemény. Bunicul patern, Alexandru Bohățiel, a participat la Revoluția de la 1848-1849, fiind colaborator al lui Avram Iancu, cu care, de altfel, a și fost coleg de studii în domeniul juridic. Tatăl său, Dionisie Vaida, a fost la rândul lui implicat activ în mișcarea națională a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

A urmat școala primară la Cluj, iar cursurile secundare la Liceul săsesc din Bistrița, iar apoi la Liceul românesc din Brașov. Mai apoi, a studiat medicina la Universitatea din Viena, unde a obținut, în anul 1899, titlul de doctor în medicină. În anul 1901 s-a căsătorit cu Elena E. Safrano, fiica unor comercianți înstăriți din Brașov, cu care a avut patru copii.

A manifestat o puternică atracție pentru politică. În perioada studenției vieneze a formulat, împreună cu alți studenți români, „Replica” la „Memoriul” studenților maghiari de la Universitățile din Budapesta și Cluj la adresa Memorandumului din 1892 al românilor transilvăneni. „Replica junimii academice române” a reprezentat un document bine argumentat, care susținea drepturile fundamentale ale românilor din Imperiul austro-ungar, demontând afirmațiile susținute de studenții maghiari la adresa Memorandumului (document la a cărui elaborare de către Iuliu Coroianu, Vaida-Voevod a asistat în casa bunicului său, Alexandru Bohățiel). Prin traducerea și publicarea ei în mai multe limbi, „Replica” a contribuit fundamental la creșterea vizibilității internaționale a problemelor cu care se confruntau românii din Monarhia dualistă.

A făcut parte din Partidul Național Român, fiind un susținător al direcției politice trasate partidului de către președintele acestuia, Ioan Rațiu, până la moartea sa din anul 1902. A fost ales ca deputat în Parlamentul de la Budapesta în anul 1906, statut pe care și l-a păstrat până la izbucnirea Primului Război Mondial. În calitate de parlamentar s-a remarcat ca un bun orator, luând poziții ferme în ceea ce privește dezideratele naționale ale românilor ardeleni, dar și în chestiuni legate de reforma agrară, votul universal sau drepturile femeilor. S-a remarcat și ca un activ publicist în gazetele vremii.

Alexandru Vaida-Voevod a avut o implicare directă în luarea deciziei de unire a Transilvaniei cu Regatul României, la data de 1 decembrie 1918. Încă înainte de a fi luată oficial hotărârea de unire, Vaida-Voevod a fost cel mandatat să dea citire în Parlamentul maghiar (la ale cărei ședințe revenise din toamna anului 1918) așa-numitei „Declarații de la Oradea” adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Național Român, la data de 12 octombrie 1918, care afirma cu hotărâre dreptul românilor din Imperiul austro-ungar de a-și decide viitorul politic. A făcut parte și din componența Consiliului Național Român Central, instituția care a asumat transferul de putere de la autoritățile maghiare înspre administrația românească în toamna anului 1918, când Imperiul austro-ungar se afla în plin proces de disoluție.

A participat la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, iar a doua zi Sfatul Național l-a ales vicepreședinte al Consiliului Dirigent (guvernul provizoriu al Transilvaniei după unirea cu România), devenind titularul Resortului (Ministerului) de Externe și al Presei. A făcut parte, alături de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, episcopul ortodox Miron Cristea și Vasile Goldiș, din delegația care a prezentat la București, regelui Ferdinand, I rezoluția de unire a Transilvaniei cu România.

După acest moment, activitatea politică a lui Alexandru Vaida-Voevod s-a transferat pe scena politică a României Mari, fiind numit ministru-secretar de stat pentru Transilvania în Consiliile de miniștri de la București (în cel prezidat de Ion I.C. Brătianu și în cel condus de generalul Arthur Văitoianu). În urma alegerilor parlamentare din 1919, coaliția politică care s-a format (Blocul Parlamentar) l-a propulsat în funcția de președinte al Consiliului de miniștri (prim-ministru), calitate care i-a permis să devenită șeful delegației României la Conferința de Pace de la Paris, care și-a desfășurat lucrările între 1919-1920, reușind să obțină, din această postură, succese diplomatice importante.

Cel dintâi mandat de președinte al Consiliului de miniștri al lui Alexandru Vaida-Voevod dintre 1 decembrie 1919 – 13 martie 1920, s-a suprapus peste primele încercări de a norma relația stat – Biserică în cadrul României Mari, după realizarea Marii Uniri. Printre prioritățile anunțate la învestirea guvernului s-au numărat: revizuirea Constituției vechiului Regat, apărarea intereselor României la Conferința de Pace de la Paris, un șir lung de reforme în domenii dintre cele mai diverse, la care se adăuga organizarea autonomă a Bisericilor.

În anul 1926, după formarea Partidului Național Țărănesc prin unificarea Partidului Național Român condus de Iuliu Maniu și a Partidului Țărănesc condus de Ion Mihalache, Alexandru Vaida-Voevod a devenit vicepreședinte al noii formațiuni politice.

A continuat să aibă un rol activ pe scena politică a României Mari, revenind în fruntea guvernului român în intervalul 6 iunie – 10 august 1932; 11 august – 17 octombrie 1932 și 14 ianuarie – 9 noiembrie 1933. A deținut și alte înalte demnități în statul român, precum: ministru al Afacerilor Străine (de Externe), ministru de Interne, ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, ministru al Industriei și Comerțului, ministru secretar de stat.

Treptat, între Alexandru Vaida-Voevod și Iuliu Maniu diferențele de opinie politică au devenit atât de mari încât primul a simțit nevoia să se distanțeze de cel din urmă și să-și urmeze propriul traseu politic. La data de 25 februarie 1935, Alexandru Vaida-Voevod fonda un nou partid politic, Frontul Românesc, care se va pune în slujba intereselor lui Carol al II-lea de a imprima un caracter autoritar regimului politic românesc. A îndeplinit și funcția de președinte al Adunării Deputaților (între 9 iunie 1939 – 5 septembrie 1940), fiind numit, în final, la conducerea Frontului Renașterii Naționale, unica organizație politică permisă în acea vreme.

După al Doilea Război Mondial, Alexandru Vaida-Voevod, aidoma altor decidenți politici ai perioadei de dinainte, a trebuit să facă față rigorilor noii orientări a politicii românești înspre Uniunea Sovietică și interesele ei. S-a aflat și el în vizorul autorităților comuniste, care l-au arestat, interogat, iar în cele din urmă, din 1946, i-au impus domiciliu obligatoriu la Sibiu, unde a fost atent supravegheat. Tot acolo și-a dat obștescul sfârșit, la data de 19 martie 1950, fiind înmormântat în cimitirul Bisericii dintre Brazi din Sibiu.

L.T.