Poneiul alb

Un căluţ de buzunar, cu harnaşament strălucitor, trage după el, într-un trap domol, o căruţă ca o jucărie, spre bucuria copiilor uimiţi de călătorie, dar şi în faţa acelui căluţ parcă venit dintr-un basm mic şi parfumat.
Alţi copii preferă să alerge de colo-colo, alţii mămâncă îngheţată, bătrânii stau pe băncile umbrite, sub cerul verde al coroanei arborilor şi tac despre aceleaşi lucruri, deja ştiute.
La marginea lacului, lebede albe, lebede negre, îşi arcuiesc coregrafic gâturile, iar pe lângă ele, răţuştele se bagă în seamă, bucurându-se de dărnicia privitorilor.
Este o imagine zilnică, frumoasă poveste a NORMALITĂŢII în Parcul Central din Cluj, departe de noxele maşinilor şi de duhoarea politicii. Aici mă simt invincibil şi ocrotit, ba îmi fac şi speranţe când văd tinerii sărutându-se nu chiar pe furiş şi mă bucur pentru faptul că au uitat de blestemul telefonului mobil. Se aud anunţurile matrimoniale solemne din chioşcul fanfarei şi dominantă este silueta de un alb imperial a clădirii Casinoului, forfota colorată de la Chios, cu toatele sunt NORMALITATE.
Realitatea însă, cu multă răutate, pe furiş, îmi dă un pumn după ceafă, amintindu-mi de un lucru normal, dintr-o altă normalitate: naivitatea, buna-credinţă, se plătesc! Această realitate are pumnul greu şi loveşte cu o anume ştiinţă îndelung exersată.
Fariseii s-au pus din nou pe lucru, le miroase a primejdie şi fac ceea ce ştiu să facă ei cel mai bine: să amăgească prostimea, să îi îndese în gură nişte mici unsuroşi, să-i toarne pe gât o bere călâie, şi să-i pună-n palma transpirată şi zbârcită o hârtie de 100 de lei, transpirată şi zbârcită. Pecinginea dictaturii parlamentare, cu procentajul zdrobitor decizional, a adus cele mai multe rele acestui popor, pentru că a fost ignorat, dar s-a creat impresia nemernică cum că parlamentarii lucrează numai pentru ei şi se gândesc numai la binele lor.
Îmi aduc aminte şi mă cutremur de momentul interogaţiei nord-coreene a liderului din Bărăganul gândirii: „Vreţi să vă fiu şi pe mai departe preşedinte?” Nu cred că o să le fie acestor mici mituiţi cu mizeria unei imaginare înavuţiri, baci până la adânci bătrâneţi, pentru că se va întâmpla o deşteptare dureroasă în faţa realităţii. Toate aceste personaje vor pieri înghiţite de memoria colectivă, dar exerciţiul de resuscitare a comunismului va rămâne multă vreme în documentele de conştiinţă ale poporului devenit populaţie.
…Poneiul alb tropoteşte mărunţel şi harnic pe aleea din mijlocul parcului: are o coamă deasă, albă, ca o spumă de val încremenit, ca un citat de poveste. Atunci când doresc să-mi recapăt încrederea în mine şi în semenii mei, mă întorc aici, în parc, să privesc normalitatea, pentru că în partea dinspre oraş a aleii se vede luminiţa de la capătul poporului.

Cornel UDREA