PELAGHIA ROŞU EROINA MOŢILOR

Munţii Apuseni reprezintă o regiune naturală de o frumuseţe deosebită, cuprinsă între Podişul Transilvaniei, Mureş, Crişul Repede şi întinsa cîmpie spre Tisa.

Din valea Someşului Cald, întortocheată şi adîncă, drumurile te duc la Mărişel.

În acest sat de munte, la 50 km depărtare de Cluj şi Huedin, trăia înainte de 1800 un ţăran fruntaş, cu ştiinţă de carte, lucru foarte rar pe timpurile acelea. Acest ţăran Ioan Dufle, jude al satului, şi-a cîştigat stima şi dragostea moţilor deoarece suferea alături de ei cînd erau năpăstuiţi şi aştepta vremuri prielnice pentru o judecată dreaptă. În casa acestui om vrednic şi drept, gata oricînd să-şi ajute consătenii, s-a născut în anul 1800, singurul lui copil, o fetiţă bălaie şi frumoasă de care judele părinte s-a bucurat, deşi işi dorea un băiat care să-i fie sprijin şi nădejde la bătrîneţe. Fetiţa creştea văzînd cu ochii, iar tatăl său şi-a revărsat întreaga sa dragoste asupra ei, învăţînd-o să citească multe cărţi româneşti pline de învăţătură. Deoarece fetiţa nu mai avea ce să înveţe pe meleagurile natale, judele s-a gîndit să-şi ducă fiica la alte şcoli. Socotind că împotriva asupritorilor nu poţi lupta cu folos decît fiind mai pregătiţi decît ei, s-a hotărît să o ducă chiar la Budapesta, unde îi va fi greu să înveţe, dar acolo erau cele mai înalte şcoli de atunci.

La colegiu Pelaghia a stat trei ani, după care s-a întors în satul natal, Mărişel. Ştim că Pelaghia iubea foarte mult cartea.Aşa cum, copilă fiind, tatăl său îi citea din cărţile pe care le avea şi ea la rîndu-i citea celor care o ascultau.Tot mai des mărişenii o încurajau şi o ascultau. Ea era cea care scria scrisori şi cereri către autorităţile vremii în numele mărişenilor năpăstuiţi şi nedreptăţiţi, aceştia considerînd-o “căpitan” . Dînd crezare tradiţiei locului, moştenită din tată în fiu, atunci o mai putem numi pe Pelaghia “ dăscăliţa “, deoarece îi învăţa pe micuţii marişeni tainele scrisului şi a cititului.

Anul 1848 este cel al primăverii popoarelor. Parlamentul maghiar alege un aşa numit “Comitet pentru apărarea ţării”, în frunte cu KOSSUTH LAJOS. Respectînd îndemnul lui Kossuth, ungurii şi secuii s-au năpustit asupra satelor româneşti,cu intenţia de a le trece prin foc şi sabie .

La 19 octombrie 1848, Avram Iancu îşi mobilizează oamenii de sub comanda sa organizînd apărarea şi îi aşează în trei tabere: la Cîmpeni, sub comanda tribunului Nicolae Corches, la Bistra sub centurionul Alexandru Bistran şi la Bucium sub vicetribunul Dionisie Popoviciu. În zona Arieşului, în apropiere de Turda, erau amplasaţi oamenii prefectului Simion Balint. Intrările de la Albac, Mărişel şi Someşul Rece au fost încredinţate pentru apărare locuitorilor satelor respective.

Apărarea Mărişelului a fost organizată, condusă şi realizată de Pelaghia Roşu şi fiul ei Indrei, care prin faptele lor şi ale mărişenilor au scris în cartea de istorie a neamului nostru românesc vitejii şi victorii de mare măreţie.

În prima încercare de a ajunge la Mărişel în ziua de 1 februarie 1849, marişencele au luptat alături de bărbaţii şi copiii lor, contribuind la învingerea duşmanului şi obţinerea victoriei.

La 26 februarie 1849, o oaste de şase sute de honvezi înaintează din nou de la Gilău spre Mărişel pentru a-i pedepsi pe mărişeni şi pentru a învinge rezistenţa moţilor, apoi să ajungă la Cîmpeni. Obştea mărişenilor i-a aşteptat pe vîrful Bătrîna iar lupta a durat şase ore şi mărişenii i-au respins din nou pe agresori.

La 12 martie 1849 au venit de la Gilău, pe drumul deja cunoscut, 1.600 de honvezi avînd şi armament greu.

Doreau să răzbune înfrîngerile suferite, aşa cum numai ei ştiau şi practicau, pedepsindu-i pe cei care i-au învins sau le vor sta în cale, cu pedepse care zguduie orice minte omenească. Honvezii înaintau spre Mărişel. Cînd au sosit la un anumit punct, Pelaghia Roşu suflă puternic din tulnic şi la moment femeile ieşiră toate la ivială sus pe munte, alergînd călare în toate părţile şi făcînd un zgomot asurzitor.

Acesta era semnalul pentru cei de jos să deschidă focul. Pocniturile de puşcă încep însă numai din partea românilor, căci honvezii plini de spaimă şi buimăceală şi temîndu-se de o ploaie de gloanţe ce s-ar putea trimite asupra lor din vîrful muntelui, nici n-au mai făcut încercarea să lupte vitejeşte ci au recurs din nou la obişnuitul lor mod de apărare, la fugă. Au fost goniţi de români pînă la malul rîului Someşul Rece pe care au trebuit să-1 treacă înot pentru a-şi scăpa viaţa.

Intenţiile duşmanului erau însă clare, nu renunţa la luptă. Sosind la Huedin, Paul Vasvari a pregătit atacul spre Mărişel. La 5 iulie, înainte de Mărişel avangarda lui Vaşvari a primit prima lovitură, dar a înaintat ocupînd satul, prădînd şi omorînd tot ce a întîlnit în cale, aprinzînd casele şi în beţia primei izbînzi se îndreaptă lotărîţi şi încrezători spre Fîntînele. Tribunii trimişi de Avram Iancu, Nicolae Corches şi Iacob Olteanu, au organizat pe cei 123 de vînători, 137 lăncieri aleşi dintre cei mai viteji şi pe locuitorii satelor din jur în trei cete, pe care le-au aşezat în trei puncte importante pe unde trebuiau să treacă ungurii. A sosit si ziua sfîntă a biruinţei, 6 iulie 1849. În jurul orei 11 Vasvari dă ordinul de atac. Buzgo a comandat avangarda şi a înaintat cu greu, fiind nevoit să lucreze din greu pentru destrămarea întăriturilor şi curăţirea căii de acces. Vaşvari comanda centrul oştirii. Terenul se îngusta. Trupele de honvezi păreau un „şarpe nesfîrşit”. În pauzele mersului, honvezii cîntau acompaniaţi de muzică. Mulţi vor cînta însă pentru ultima oară. Avangarda a fost lăsată de moţi să treacă, dar cînd grosul oştirii a ajuns a locul stabilit se porneşte uraganul, Vaşvari cu armata lui au fost prinşi în cleştele morţii, într-o văgăună cu ţărmuri înalte acoperite de brazi.

Vrednicele şi curajoasele femei din Mărişel îndemnate de Pelaghia Roşu, aruncau în capul duşmanului tot ce le cădea în cale. Erau încrîncenate, curajoase şi hotărîte să facă tot ce pot pentru a distruge şi pedepsi pe cei care în urmă cu cîteva zile le-au omorît bătrînii, copiii şi le-au distrus satul lor drag.

De după fiecare copac se ridica o secure şi pornea un bolovan, tulnicele cu chemări repezi răsunau din toate părţile. Răzbind mai departe, într-o poiană, pe unguri îi aşteaptă tirul necruţător al vînătorilor culcaţi pe burtă la rădăcina brazilor. Ei i-au lăsat pe cotropitori să se apropie la 80 de paşi. Atunci vînătorii, lăncierii şi curajoasele femei în frunte cu Pelaghia Roşu, s-au aruncat în rîndurile armatei invadatoare, zdrobind-o şi rostogolind-o la vale într-o luptă sîngeroasă pe viaţă şi pe moarte. Lăncile şi topoarele erau singurele arme ce se mai puteau folosi în încleştare, moţii plini de furie izbesc cu ele fără milă în cotropitorii care le-au ucis copiii şi bătrînii. Ungurii fugeau în disperare ca să îşi scape viaţa. Slabă nădejde, pentru că peste tot apărea moartea. Fiorii morţii au creat o fugă a deznădejdii. Buzgo nu o poate opri. Nu-i putea întoarce pe honvezi în apărarea nefericitului comandant, cel ce a dorit să extermine neamul românesc, muşca din pămîntul pe care l-a cotropit, fiind ucis împreună cu comandanţii Bulovsky, Erdelyi, Batory şi cu cei 850 de honvezi.

Victoria de la Fîntînele a fost biruinţa oamenilor şi a locurilor, a celor care şi-au apărat pămîntul moşilor şi strămoşilor lor, a fost biruinţa dreptăţii împotriva împilării şi asupririi naţionale şi nu în ultimul rînd birunţa unui popor vrednic de a se numi român. Pentru a se pune la adăpost în faţa furiei ungureşti, locuitorii Mărişelului se ascundeau prin locuri neprielnice şi puţin accesibile unde şi-au dus şi puţinul avut care le-a mai rămas după arderea satului lor.

Fiindu-le arse gospodăria şi pentru a se apăra, Pelaghia şi familia ei s-au ascuns la omul lor de încredrere, Lazăr Bîlc din hoanca lui Timofie, loc mărginit în trei părţi de pădure, iar singurul loc de acces era bine păzit pentru a o apăra pe Pelaghia, care era rănită în lupta purtată la Fîntînele şi familia ei era căutată insistent de unguri.

A venit vara anului 1870 fără să se fi schimbat ceva în asprimea vieţii mărişenilor. În dimineaţa zilei de 10 iunie 1870, clopotele bisericii au început să bată. Mărişenii au înţeles că iar a plecat cineva dintre ei. Vestea că Pelaghia Roşu a trecut în nefiinţă s-a răspîndit în tot satul.

În ziua de 12 iunie 1870 s-a desfăşurat adunarea de doliu şi prohodul, la casa ei, în prezenţa a sute de oameni cu feţele cernite şi cu mare durere în sufletele lor pentru că pierd un stîlp de nădejde al speranţelor lor.

La coborîrea sicriului cu corpul neînsufleţit al Pelaghiei în mormînt, braţele celor prezenţi s-au împreunat cu brazii muntelui şi apele cristaline ale rîurilor pentru un ultim onor celei care a fost eroina Mărişelului şi a noastră a tuturor românilor.

Prof. Teodor Şandor

Cetăţean de onoare al comunei Mărişel