Pandemia și epoca lucratului de-acasă

La mijlocul lunii mai, aproape un milion de români se aflau în șomaj tehnic, iar peste 300.000 în șomaj. După trecerea la starea de alertă și relaxarea măsurilor, numărul celor aflați în șomaj tehnic a scăzut, ceea ce este îmbucurător, dar îngrijorător este faptul că a crescut numărul contractelor de muncă care au încetat definitiv. Prin urmare, unii românii s-au întors la lucru, iar alții și-au pierdut job-ul definitiv din cauza crizei. Se ridică următoarea întrebare: Ce e de făcut și mai ales ce măsuri are pregătite Guvernul pentru a contracara fenomenul? Ministerul Muncii oferă o soluție de criză: continuarea programului de șomaj tehnic și susținerea companiilor care și-au reluat activitatea după 15 mai.
Desigur, susținerea acestor companii, însemnând suportarea cu peste 40% a salariului de bază corespunzător postului ocupat, nu este pe termen lung, ci numai pe trei luni. Nici mult, nici puțin. De unde vin acești bani? Răspunsul este simplu: statul secular nu scoate nimic din propriul buzunar, ci numai renunță la taxele oneroase cu angajații, pe care le plătesc firmele și (sau) companiile. Rămâne de văzut în ce măsură acestea vor reveni pe linia de plutire la finalul celor trei luni de grațiere. Cert este că vine în sprijinul celor care s-au aflat în situația de a-și sista activitatea. Eligibile pentru acestor sprijin sunt numai companiile care, inspirate sau strânse cu ușa, și-au trimis angajații în șomaj tehnic. Cele care n-au făcut acest lucru, pe principiul protejării angajatului, și-au făcut un mare deserviciu. O eventuală soluție pentru ieșirea firmelor din strânsoare ar fi adoptarea unui program flexibil pentru angajați, care se traduce printr-un program redus de muncă, răsplătit în consecință. Cu alte cuvinte, prestezi de 70%, primești 70% de la angajator și restul de 30% de la stat. Măsura ar urma să fie temporară, ajută și compania și angajatul. Prima nu-și încetează activitatea, iar al doilea nu-și pierde locul de muncă. E un business echitabil nu doar pentru cele două părți, dar și pentru stat, care ar cheltui mult mai puțin decât în cazul șomajului, fie că acesta este tehnic. E adevărat că acest concept de muncă flexibilă este străin pe piața românească, dar a fost implementat cu succes în țări de pe Bătrânul Continent. Și constituie o alternativă mai sustenabilă la șomajul tehnic. De ce? Statul nu este nevoit să plătească nemunca angajatului, care stă acasă, ci munca pe care acesta o prestează în cadrul companiei în care activează. Nevoia trecerii la un program flexibil s-a resimțit pe piața autohtonă încă din 2016, dar această tranziție se face greoi pentru că maleabilitatea implică un altfel de dialog între angajat și angajator, care ar urma să fie caracterizat de cuvântul parteneriat. Or în momentul acesta, pe piața românească se constată un clivaj, iar acesta, altfel tradus prin diviziune, pune cei doi actori în tabere diferite, antagonice. Angajatorul încă se teme să adere la această schimbare de paradigmă, fiindcă încurajează autonomia angajatorului, îl pune într-o cu totul altă lumină în ceea ce privește deciziile. Teama de schimbare rămâne motivul principal pentru care angajatorul nu acceptă ideea ca angajatul să lucreze de-acasă. Totuși, dăm întîietate studiile și statisticilor, care spun că munca de la birou oferă cel mai grad de eficiență. Felixibilitatea programului rămâne o chestiune ce incumbă adâncă inspirație și o…gândire total flexibilă.

Cristian FOCȘANU