Opinii. CASTIGO …

Mă simt din nou dator cu un gînd de mulţumire şi îndatorare faţă de conducerea  ziarului „Făclia”, care cu o nemotivată generozitate, atenţie şi  probitate acordă spaţiu  unor foarte dubitabile formulări şi construcţii verbale personale.

În urmă cu două-trei săptămîni, am grupat sub somnolentul titlu „Două vocale”,  cîteva păreri care se constituiau în ceva  greu  de definit: ceva era  atitudine  politică, ceva era pamflet, ceva era o dură şi tristă privire în socialul românesc actual.  Redacţia, cu o supremă înţelepciune publicistică, a „lungit-o” (este de-a lungul paginii!) la  „Opinii”. Şi cred că este corect. Articolul a  stîrnit cîteva reacţii. În  mod  evident  –  nu  scrise,  absolut evident –  anonime  şi axiomatic  de evident – instabile, dinamice, plastice, la cheremul „funcţiei informaţionale a tîrgului”…

Acest caracter fugace şi cu morfologie variabilă al informaţiei culese şi apoi ventilate mai departe face – din păcate –  un  imens deserviciu, căci ceea ce la început era un adevăr direct („am văzut eu, dom-le, cu  ochii mei, la ziar!, doi au murit pe loc, din nou alcoolul!”), în mod progresiv totul devine suspectabil de deformare sau iluzie („ce turişti, măi frate, că aveau toţi bocanci noi, uniforme negre cu dungi mai negre!”), fie de anexe personale halucinatorii („de fapt 3  erau în comă cînd  au   venit  cei  de la  Descreerare şi Smulgere, foarte pricepuţi băieţii!”), fie – cazuri nu tocmai rare – al informaţiilor preluate în circuit  de către… scriitori cu o imaginaţie febrilă („Vă văd aici oameni serioşi, intelectuali, cu pregătire, ceea ce vă spun este mai mult ca sigur, e de la Morgă: unul dintre cadavre tuşea discret, iar altul alăturat era cald şi umed, prea  multă bere, probabil şoferul…, ai  naibii de deştepţi, se dădeau decedaţi  prin sucombare şi apoi –  întinde-o…  agenţi…, sigur !”).

Dar acestea sînt fleacuri şi reprezintă o reacţie  primară, nu  sînt sub nicio formă – o  reacţiune. În pofida asemănării, reacţiunea este cu totul altceva. Nu poţi prelua o informaţie şi să  ai pretenţia de a o restitui circuitului public exact în aceeaşi stare. Nici  chiar monedele…

Culegerea de păreri despre articolul în cauză, acţiune pe care am întreprins-o   personal, destul de neobrăzată, de altfel, reflectă  absenţa totală a oricărei critici de  fond. Sare în  ochi faptul că nu se oferă nicio soluţie tragi-jalnicei situaţii în care ne  aflăm. Nici nu se pune cel puţin întrebarea:  „ce-i de făcut?”, deşi  atunci  (ştiţi la ce mă refer!!), ca şi acum, într-o  acerbă şi murdară luptă politică, trebuie să ştii foarte exact (păcat că nu mai folosim excelentul „ferm  şi neabătut”) ce hăţuri trebuie trase, în cadrul unei strategii bine definite.

Zi de zi şi aproape oră de oră, politica este alta, obiectivele tactice de ieri nu sînt valabile azi. Murdară treabă… Este adevărat – nu am oferit soluţii. Dar  am  preferat o tentă… satirică în locul unei expuneri legate de viitor… Nu  sugerez nimic nimănui,  nu am competenţe în situaţii limită, nu patronez idei sau idealuri, nu desfăşor  flamuri, nu am în dulapul din cămară un  porta-voce, nu (mai) sînt  membru în niciun partid politic şi ascult cu mare atenţie părerile altora, dar cu toate acestea voi da un titlu soluţiilor  pe care  le întrevăd.

Redau însă mai întîi, ca o paranteză de amuzament, răspunsul telefonic pe care l-am dat cîtorva persoane de ambele sexe, care „m-au luat la rost”, scurt şi dur, fără echivoc: „ascultă, măi, de ce nu stai în banca ta, de ce te legi de Udrea şi  Băsescu ?”.

Nu  am stat pe gînduri pentru a-mi formula cine ştie ce răspuns inteligent şi pentru a nu pierde ocazia unică de a convorbi cu un individ îmbrăcat chiar şi în luna lui Cuptor în haină de piele, am comunicat interlocutorului că nu mă leg de Udrea şi Băsescu ca fiinţe umane cu buletin de identitate, ci pentru ceea ce fac, conduc, interzic, mint, dezinformează, manevrează (nu am spus fură) banul naţional, acţionînd clar împotriva interesului naţional  –  dar, neruşinat, în numele acestuia. Dacă  ar fi  vorba de ţaţa Lenuţa şi moş Tîndală Traian, dintr-un fund  de ţară, nu aş  fi scris un singur rînd de ocară la adresa lor. Dar sînt în vîrful piramidei, îi vedem  zilnic cu toţii şi mă înfioară gîndul că se bazează  pe un masiv grup de interese, din spate, care nu se trădează între ei şi care ar face (sau  promite!) absolut orice  pentru a păstra puterea.

În cazul particular al jucătorului intrat pe teren fără avizul cuiva, am dreptul ca  simplu cetăţean să ştiu de ce, cu reuşite apostrofări de zoologie inferioară, este somat de un grup compact de uniformişti să îşi părăsească coteţul?  Din  simpatie, din  dorul revederii?  Improbabil.

În cazul particular Udrea, de asemenea vreau să ştiu de ce o cetăţeancă cu competenţe   asumate în toate domeniile, competenţe care scad aritmetic ceas de ceas, are pretenţii, aţi ghicit – băneşti, care cresc exponenţial  iarăşi în  toate domeniile, este promovată, împinsă chiar spre vîrf? Nu mă leg de personaj, deşi dacă aş lua în considerare  alcătuirea trupească, organică, echilibrată, dovedind multă responsabilitate din partea   elaboratorilor  şi  o largă  etalare  quasi-oficială şi mai ales electorală a detaliilor anatomice ascunse iarna, constituind baza tupeului, orgoliului şi  ambiţiilor fără jenă   şi peste tot proclamate – aproape ar merita un efort civic bărbătesc, doar aşa…  demonstrativ. Personal, cred în posibilitatea anihilării acestui periculos personaj şi  chiar obţinerea unor… contacte punctuale prin perseverenţă, prin linguşire şi  „cîntat în strună”.  Ar  fi  varianta  virilă  a unei … viclenii vulpeşti…

Un proverb  latin  de largă circulaţie zice:  „Castigat  ridendo  mores” –  să  îndreptăm  moravurile  rîzînd … Uneori  merge, este  chiar  în firea  românului să facă adesea  haz  de necaz.  Uşor  de rîs  sau  de spus, dacă ai măcar  pîinea pe masă,  un  acoperiş  al tău şi un ban sigur pentru orice nevoi.

Deci,  cum stăm  cu soluţiile  propuse? Am  afirmat că le am, nu am susţinut  că le dezvolt, nu mă  pricep.  Am zis, în schimb,  că le dau un nume, le  intitulez.

1.  România  monarhie.  Dacă  am avea puţină minte, cu  capacitate prospectivă în viitor, cred  că  oricare dintre noi  îşi dă  seama  ce ar fi însemnat  apariţia peste  tot, într-un fierbător  de  post-comunism, a înscrisului: Regatul  României. Imposibil de  calculat avantajele unei astfel de poziţii statale. Totul, dar absolut totul, s-ar fi judecat  altfel. Un ascuns noroc al românilor face ca nici azi, în ceasul al 12-lea, să nu fie  prea tîrziu.

2. Dreapta  totală  liberală. În nici un chip nu extrema dreaptă, aceasta este  o altă… mîncare de peşte, cu rasism, şovinism, ultranaţionalism şi aproape inevitabil – violenţă.

3. Monovalenţă administrativă provizorie militară. Nu  dictatură!

4. Partid nou, idealuri noi, politicieni noi. No  comment.

Prof. dr.  Nicolae  MAIER

 Bibliografie: Bertolt  Brecht – Ascensiunea  lui  Arturo Ui poate fi oprită