Ombudsman

RADU VIDA

Radu-VidaNeprofesionalismul, incultura şi un fel de nepotism, de la cel mai înalt nivel, pînă la rîia de pe picioarele broaştei face ca instituţiile publice să nu funcţioneze. La toate acestea dacă mai adăugăm şi interesul politic, avem imaginea unor disfuncţii majore în ceea ce priveşte raporturile cetăţeanului cu instituţiile statului.

Povestea ciudată din titlu a fost împrumutată de la suedezi şi implementată la noi abia în 1991 sub denumirea de Avocatul poporului.

Teoretic şi mai mult practic, ombuds-ăsta, avocatu; vreau să spun, ar trebui să fie atît de independent, încît să nu depindă de nimeni. Vă puteţi imagina aşa ceva? Un om care să dea cu flit pînă şi la mîna binefăcătoare care l-a… uns. Şi l-a făcut om?! Greu, aşa-i? Asta pentru că, în lumea noastră balcanică, nu concepem să nu sărutăm – măcar făţarnic – vîrful ciubotelor celui care, după ciubuc şi, mai nou, şpagă, ne-a numit, ne-a confirmat…

De acolo de unde vine acest cuvînt, instituţia pentru apărarea persoanelor împotriva exceselor puterii are cu totul alte conotaţii. Dar indiferent de cine, ce şi cum, omul din fruntea ei şi instituţia în ansamblu îşi face datoria.

Nu uită şi nu iartă!
Tocmai din acest motiv nici parlamentele (nordice), nici instituţiile (monarhice sau republicane) nu pot şi nu abuzează cînd vine vorba despre interesele cetăţeanului. Numai că, ombudsman-ul a depăşit graniţele Scandinaviei, a ajuns în peste 120 de ţări. Şi fiecare aplică vechile percepte după bunu-i plac. Aşa se face că, la noi, instituţia Avocatului Poporului a devenit o altă instituţie a birocraţiei, unde sforile se trag în funcţie de partidul care se află sau nu la putere.

De ce spun asta?
Păi, forţele politice care se află la putere şi prind momentul vacant al postului, numesc avocatul poporului. Acolo, lupta se dă nu pe competenţe juridice, ci pe cumetrii politice. Motivul? Funcţia are un rol foarte important în asigurarea democratică a apărării drepturilor şi libertăţilor omului, ale copilului, ale familiei…, avînd un rol esenţial în activitatea de soluţionare a petiţiilor şi pe cele privind contenciosul constituţional. Asta ca să nu mai vorbim de faptul de fala-i mare, salaru-i salar, avantaje cît caru’…! Şi te poţi pune cap-în-coarne şi cu premierul şi cu preşedintele. Chiar şi cu cei doi mahări de la Camera Deputaţilor şi Senatului, cu condiţia să le faci un raport (că aşa zice legea), şi să te dai cocoş (că aşa cere găina populară). Nu-i puţin lucru, credeţi-mă, să ai prerogative aşa de tari încît, spre exemplu, să fii singurul care, în anumite cazuri, poate sesiza Curtea Constituţională!

Dar ca la noi, la nimenea!
Puterea ciunteşte din îmbăţoşarea Avocatului poporului, iar opoziţia cere întotdeauna mai mult decît ar permite chiar bunul simţ. Şi litera legii. Iar slujbaşul? Dă cu: sărut dreapta, stăpîne! Şi întortochează propoziţia spre cei care, la un moment dat, stau pe tuşă. Şi mîrîie.

Aşa s-a întîmplat şi acum, cînd Alianţa Creştin Liberală a propus un proiect de lege prin care să-l oblige pe Avocatul poporului să sesizeze acolo unde trebuie, dacă există o petiţie semnată de 10.000 de nemulţumiţi. De ce nu 9999, întrebăm şi noi? Sau doar 9?! Şi, dacă ne ia cineva în seamă: de ce e nevoie de strîmtarea culoarului pe care se mişcă… ombudsmanul. Au fost alţii, pe la 1700 şi ceva, care au prevăzut tot. Şi, ca totdeauna: dacă adaugi ceva la roata… rotundă, devine… pătrată!
Şi cauzează. Poporului cel năcăjit, îndeobşte.

Articole din aceeasi categorie