Oana CIORA, vicepreşedinte al Asociaţiei Române pentru Cîini de Salvare: Un cîine de salvare trebuie să fie curajos, să aibă temperament, la fel ca şi oamenii

„Asociaţia Română pentru Cîini de Salvare (ARCS) a fost creată în luna mai 2008 de către un grup de entuziaşti ai activităţii de salvare cu cîini. După ce fiecare ne-am cautat drumul şi locul în diverse organizaţii umanitare (Societatea Româna de Cruce Roşie, Asociaţia Naţională a Salvatorilor Montani, SAR), cluburi de dresaj şi asociaţii chinologice care dezvoltau şi alte activităţi pe lîngă salvarea cu cîini, am decis că,  pentru a face progrese reale în Oana-Ciora-1munca de salvare, trebuie să creăm propria noastră organizaţie, care să aibă o singură activitate: Salvarea cu Cîini”.

Aceasta este, în cîteva cuvinte, prezentarea (de pliant sau de site) a Asociaţiei Române pentru Cîini de Salvare. Mai multe despre asociaţie şi despre munca efectivă cu cîinii am reuşit să aflăm, pentru cititorii ziarului Făclia, dintr-o discuţie cu Oana CIORA, vicepreşedinte ARCS:

– Concret, ce ştiu aceşti cîini de salvare?

– Întîi, trebuie să precizez că sînt cîini de căutare şi salvare. Cîinii, de fapt, caută victimele – persoane pierdute în pădure sau surpinse de avalanşe sau sub dărîmături – şi ajută, practic, la găsirea lor, în felul acesta salvîndu-le, de multe ori, viaţa.

– Cîţi astfel de cîini aveţi în momentul de faţă? 

– În Cluj sînt şapte cîini, dintre care deja atestaţi pentru căutare şi salvare, deci cîini care participă la misiuni, sînt doi – Fedor şi Emir. Mai avem, în momentul de faţă, în echipa din Cluj, şi o căţeluşă care a trecut testul de căutare şi salvare pentru dărîmături, dar încă mai are de lucru la partea de disciplină şi de… dexteritate.

– Care sînt etapele prin care trebuie să treacă un cîine pentru a fi recunoscut ca salvator?

– În primul rînd trebuie să treacă printr-o etapă foarte lungă de pregătire. Pregătirea unui cîine de căutare şi salvare, în aşa fel încît el să reuşească să promoveze, adică să fie atestat pentru aşa ceva, durează doi ani, doi ani şi jumătate, cel puţin. Dacă şi cîinele e serios şi dacă este şi o echipă bună în spatele cîinelui, pentru că pregătirea unui cîine de salvare înseamnă mulţi oameni! Trebuie să reuşeşti să pui cîinele într-o mulţime de situaţii, în aşa fel încît, în momentul în care mergi cu el într-o căutare reală, să ai certitudinea că va face treaba pe care te aştepţi să o facă. De aceea, pregătirea durează mult.

În ceea ce priveşte examenul de atestare a unui cîine de căutare şi salvare, acesta implică trei probe. Prima probă este una de căutare efectivă pentru „specialitatea” pe care ţi-ai ales-o, adică de căutare în dărîmătură sau avalanşă sau căutare în pădure. Mai este apoi o probă de disciplină şi o probă de dexteritate, o probă în care cîinele trebuie să treacă peste anumite aparate, tot felul de… scări şi balansoare, practic să dovedească faptul că are suficientă agilitate şi curaj, independenţă, dar că în acelaşi timp este foarte bine controlat şi dirijat de stăpîn. Pentru că abia în felul acesta poţi să te asiguri că, intrînd, de exemplu, într-o dărîmătură, nu rişti viaţa cîinelui sau viaţa ta sau să te asiguri că riscurile acestea sînt reduse la minimum.

– Aţi avut cazuri de oameni salvaţi sau de victime găsite cu cîinii dvs?

– Din păcate, da. Spun din păcate întrucît cu unul dintre cîini am găsit o fetiţă luată de viitură, la o inundaţie în Harghita. Acolo, aşa cum se întîmplă de obicei, am fost chemaţi după trei zile, şi cîinele a găsit fetiţa sus, pe nişte tufe, unde fusese nivelul apei înainte. Oamenii treceau pe lîngă ea fără să o vadă. Cîinele, în schimb, a simţit imediat mirosul. Din punct de vedere al reuşitei cîinelui, sigur, este un succes. Din punct de vedere umanitar, însă, faptul că ai găsit o fetiţă care nu mai este în viaţă nu poate să te bucure.

Anul acesta, iarăşi, doi dintre cîinii noştri au participat la căutarea unui salvamontist surprins de o avalanşă la Bîlea. Au reuşit să identifice, cu aproximaţie, locul în care se afla acesta. Spun cu aproximaţie deoarece victima a fost găsită la cîţiva metri în amonte de locul în care cîinii prinseseră mirosul, mirosul fiind purtat de un pîrîu care era sub zăpadă.

– Care este recompensa pentru un cîine de salvare care îşi face corect treaba?

– Procesul de antrenament începe practic prin a găsi „butonul” cîinelui, adică a găsi acel „ceva” care îl motivează.

– Şi nu există… doi cîini la fel?

– La fel ca şi oamenii, fiecare cîine e aparte, fiecare are altceva care îl motivează. Sînt cîini care lucrează pentru o minge, pentru o jucărie pe care să poată să o… vîneze, să o prindă, sînt cîini care lucrează cel mai bine pentru mîncare. Depinde de temperamentul fiecăruia.

– Sînt şi cîini care să se mulţumească cu o mîngîiere de la stăpîn?

– Metoda aceasta, de care spuneţi dvs., nu poate fi aplicată în căutare şi salvare deoarece, în cursul antrenamentului, recompensa trebuie să vină de la potenţiala victimă, şi nu de la stăpîn. Cîinele trebuie să găsească victima mai interesantă decît stăpînul, în momentul în care caută, pentru că altfel n-ar mai căuta, ar sta tot timpul în preajma stăpînului.

Trebuie să găseşti ceva care să motiveze cîinele foarte bine şi acel ceva să poată fi dat unei potenţiale victime, în antrenament, pentru ca el, cîinele, să ştie că recompensa va veni de la victimă şi în felul acesta să fie interesantă, pentru el, găsirea victimei.

– Ca să fie salvator, un cîine trebuie să fie, neapărat, de o anume rasă?

– Nu, categoric nu! Avem colegi care lucrează chiar cu cîini comunitari, cu cîini adoptaţi de pe stradă. Nu asta este problema. Importantă este capacitatea fizică a cîinelui. Să fie un cîine cît de cît atletic, cel puţin de talie medie.

– Cîinii trebuie să poată scoate victima de sub dărîmături?

– Nu. Nu. Sarcina cîinelui într-o acţiune de salvare este să găsească victima sau să identifice locul de unde vine mirosul victimei şi săn latre, acolo, pînă cînd stăpînul lui ajunge lîngă el. Atunci, stăpînul lui este cel care dă indicaţii Oana-Ciora-2celorlaţi salvatori, care se ocupă cu… descarcerarea, cu evacuarea victimei.

Cîinele trebuie să fie curajos, trebuie să aibă temperament, la fel ca şi oamenii.

– Colaboraţi, asociaţia, cu Poliţia, cu serviciul Salvamont…?

– Avem protocoale de colaborare şi facem exerciţii şi simulări împreună cu cei de la serviciile Salvamont, din diverse judeţe, cu formaţii ale ISU şi, la fel, avem un parteneriat cu Inspectoratul General al Poliţiei, prin Centrul Chinologic „Dr. Aurel Greblea”  – vestita şcoală de dresaj din Sibiu.

– În cazul în care cineva are nevoie dec ajutorul dvs, care este procedura prin care puteţi fi apelaţi?

– Există şi posibilitatea să fim contactaţi direct de cei afectaţi de dispariţia cuiva, dar şi cea de a fi contactaţi de către autorităţi. Indiferent însă cine face solicitarea, noi nu putem să ne prezentăm la o misiune de căutare şi salvare decît în momentul în care cei care coordonează respectiva misiune – ISU, Salvamont, Jandarmeria etc. – acceptă participarea noastră. Asta, pentru că un conducător de misiune îşi asumă răspunderea pentru tot ceea ce se întămplă în misiunea respectivă şi atunci chiar trebuie să fie sigur că persoanele pe care le primeşte în acea misiune nu vor deveni, la rîndul lor, victime. De aceea, e foarte important pentru noi să lucrăm, în exerciţii şi simulări, cu aceste servicii şi formaţii, pentru ca ei să ştie dinainte care ne sînt capacităţile şi cît se pot baza pe noi în anumite situaţii. De aceea sînt foarte importante parteneriatele pe care le avem, şi niciodată nu se întîmplă, sau se întîmplă foarte rar să mergem într-o misiune unde oamenii care o conduc nu ne cunosc deja, dinainte.

– Dvs., stăpînii cîinilor, ce sînteţi: militari, civili…?

– Sîntem o asociaţie de voluntari, fiecare cu… slujba lui, cu… şcoala lui. Extrem de variate profesii: de la actor păpuşar la inginer, medic veterinar, filolog, student… Oameni care găsesc interesant să-şi petreacă timpul liber împreună cu cîinii lor   făcînd în acest timp ceva şi pentru ceilalţi, pentru semeni.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie