O SCURTĂ ISTORIE A EPIDEMIILOR DIN CLUJ

De-a lungul timpului, omenirea s-a confruntat cu epidemii grave, care a dus la dispariţia a unei părţi însemnate a populaţiei. Multe dintre acestea au lovit şi Transilvania. Istoricul Lukács József, cercetător în cadrul Muzeului de Istorie al Universităţii Babeş-Bolyai prezină cititorilor ziarului Făclia un amplu documentar privind epidemiile care au lovit Clujul în ultimele şase secole.
Probabil mulţi dintre noi prin epidemii înţelegeam acele perioade când ni se îmbolnăveau de gripă sau pojar mai mulţi colegi, şi când puteam vizita aparţinătorii internaţi în spitale numai mituind portarul. Lăsând gluma la o parte, trebuie să recunoaştem: de multe generaţii nu am avut epidemie atât de gravă încât să ne afecteze profund viaţa cotidiană.
Cel puţin în Europa, epidemie mai gravă decât aceasta, pe care o trăim în prezent, nu au îndurat nici părinţii, nici bunicii noştri. Probabil epidemia de gripă spaniolă, de la finele Primului Război Mondial, a fost ultima pandemie care se poate compara cu cea provocată de noul coronavirus, dar de atunci a trecut un secol. De câteva decenii, datorită condiţiilor îmbunătăţite de igienă, a extinderii reţelelor de apă curentă şi canalizare, a dezvoltării ştiinţei medicale, a vaccinurilor, am scăpat de ameninţarea ciumei, a tifosului, a holerei, dar şi a altor boli contagioase.
Trăind experienţa acestei pandemii, probabil va trezi interesul multora o incursiune în trecutul epidemiilor din Cluj. Încercăm să ne concentrăm doar pe cele care au lovit acest oraş. Cercetarea poate să cuprindă doar câteva secole, acea perioadă de timp pentru care avem izvoare scrise. Iată motivul pentru care putem povesti doar despre epidemiile care au avut loc după secolul al XIV-lea.
Epidemii au existat din cele mai vechi perioade ale istoriei oamenilor, dar aşa-numitele pandemii, care cuprind câte un continent întreg sau se extind la nivelul întregului glob pământesc nu erau cunoscute până la sfârşitul Antichităţii. Până atunci, epidemiile cuprindeau câte o regiune, mai mari sau mai mici, şi acolo decimau populaţia. Apariţia pandemiilor este legată de mobilitatea oamenilor. Migraţiile, călătoriile pe mări, pelerinajele, campaniile militare, cruciadele, de exemplu, dar şi creşterea numărului de oameni şi formarea marilor aglomerări urbane constituie factorii care au stat la temelia acestor fenomene. De la finele Antichităţii încoace, epidemiile grave au fost atât de frecvente, încât putem considera că au devenit parte din viaţa cotidiană. Practic, la intervale de câţiva ani, comunităţile de pe întreg cuprinsul Europei, deci şi cele de la noi, indiferent că au fost urbane sau rurale, au fost decimate în adevăratul sens al cuvântului.
Adunând relatările despre molimele grave din trecutul Clujului, ajungem la concluzia că acest oraş a fost lovit epidemie de ciumă, începând cu „moartea neagră”, care a lovit toată Europa în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi care a provocat zeci de milioane de morţi, în anii 1435, 1444, 1454-1456, 1479-1480, 1489-1490, 1495, 1544, 1573-1574, 1585-1586, 1603, 1618-1619, 1622-1623, 1633-1634, 1645-1646, 1661, 1677-1678, 1709-1710, 1719-1720, 1738-1740, 1755-1756, 1786. Epidemie de holeră a fost în 1830-1831 (peste 500 de îmbolnăviri şi 92 de morţi), 1848-1849 (1848 – 77 de morţi, 1849 – 241 de morţi), 1873 (537 de morţi), 1893 (97 de morţi). Holera era necunoscută în Transilvania până în 1830. Am menţionat doar două boli contagioase. Ciuma şi holera au fost cele mai frecvente şi cele mai grave, dar şi alte boli contagioase erau prezente şi provocau numeroase îmbolnăviri şi decese: difteria, dizenteria, febra tifoidă, pojarul, rujeola, variola, scarlatina, tuberculoza, hepatita, sifilisul, gripa şi virozele respiratorii, poliomelita şi lista ar putea să continue. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că în Evul Mediu, dar şi în Epoca modernă, ciuma sau pesta deseori nu a fost diagnosticată cu exactitate şi se întâmpla ca sub denumirea generică de epidemie de ciumă să fie vorba de fapt de epidemii de alte boli contagioase, cum ar fi tifosul exantematic, variola şi dizenteria.
Ştiinţa medicală a evoluat foarte puţin din Antichitate şi până în secolul al XVIII-lea. Medicina nu a putut să facă mare lucru împotriva bolilor epidemice. În spitalele din urmă cu câteva secole, în cazul celor mai multe boli, suferinzilor se putea oferi un loc unde să zacă, hrană şi mângâiere sufletească din partea unor călugări/călugăriţe şi preoţi, vindecarea era lăsată în grija Domnului.

Sfânta Elisabeta (1207-1231), model al celor care se dedică slujirii săracilor şi al celor care se sacrifică pentru îngrijirea semenilor bolnavi. Relief pe frontispiciul Azilului de bătrâni din Cluj (Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 138), instituţie moştenitoare a Aşezământului ospitalier „Sf. Elisabeta” din Cluj. Fotografie realizată de Lukács József.

La Cluj, cu certitudine de la mijlocul secolului al XIV-lea, dar probabil şi mai devreme, a existat aşezământul ospitalier „Sfânta Elisabeta”, instituţie care îndeplinea şi funcţia de spital. Acesta, având o vechime neîntreruptă de aproape 700 de ani, dovedeşte a fi cea mai longevivă instituţie din Cluj, alături de primăria oraşului şi parohia Sf. Mihail, fiind strămoşul atât al spitalelor, cât şi al azilului de bătrâni din Cluj. Pe lângă acesta, în secolele XV-XVII, la Cluj au mai fost amintite alte două astfel de instituţii: aşezămintele ospitaliere „Sfântul Spirit (Duh)” şi „Sfântul Iov”. Ambele s-au aflat la est de centrul istoric, undeva în zona bisericii Sf. Petru din Cartierul Mărăşti (satul, apoi suburbia Sfântul Petru de odinioară). Acestea erau destinate bolnavilor contagioşi. În documentele din secolul al XVI-lea (de exemplu, în 1531) era menţionat faptul că adăposteau „bolnavii cu putreziciuni”. Prin această sintagmă trebuie să înţelegem bolnavii cu răni ulceroase. Printre bolile care provoacă astfel se simptome poate să fie amintită atât ciuma, variola (bubatul negru), varicela, cât şi lepra. De la începutul secolul al XVI-lea la Cluj era prezent şi sifilisul, care provoca ravagii în multe comunităţi din Europa.
Încă din Evul Mediu, oamenii şi-au dat seama că pot lua măsuri împotriva epidemiilor. A fost „inventată” instituţia carantinei. Termenul provine din cuvântul italienesc „quaranta” (patruzeci), şi se referă la numărul de zile pe care suspecţii de boală trebuiau să-l petreacă în izolare.

MĂRTURII DESPRE EPIDEMIILE DIN CLUJ ÎN SECOLELE XVI-XVIII

În 1544, „când ciuma lovea toată patria [adică oraşul Cluj] şi localităţile din jur, şi când sufletul tuturor era răvăşit de iminenţa morţii”, clujenii au construit, în faţa porţii Podului, o clădire pentru gărzile oraşului. În timpul epidemiilor, acest post de strajă trebuia să oprească străinii să nu se apropie de poarta şi de zidurile de oraş. Clădirea s-a aflat în capătul vestic al Pieţei Mihai Viteazul, acolo unde se întâlnesc străzile Regele Ferdinand şi G. Bariţiu, altfel spus în faţa acelui turn-poartă ale căror fundaţii au fost vizibile anul trecut. Clădirea de gardă a fost demolată la mijlocul secolului al XIX-lea.
În epidemia de ciumă din 1574 a murit, pe lângă mulţi alţi clujeni, şi Gaspar Heltai, preotul paroh al oraşului, tipograf şi cronicar. El a relatat, de exemplu, despre faptul că regele Matia, în timpul epidemiei de ciumă din 1479, a scăpat retrăgându-se „în păduri şi în apropierea unor ape plăcute”.
Epidemia de ciumă din anii 1585-1586 a lovit deosebit de puternic oraşul. Atunci a fost deschis marele cimitir al oraşului, cunoscut în prezent drept Cimitirul Central „Hajongard”. Din relatarea lui Girolamo (Hieronimus) Fanfonius, profesor al Colegiului Major Iezuit din Cluj, aflăm că în perioada cea mai grea a epidemiei mureau în oraş zilnic 25-30 de oameni. Într-o lună de zile, dintre cei 30 de profesori ai Colegiului, au murit 20.
În 11 mai 1585, Consiliul centumvirilor [consiliul celor o sută de bărbaţi] a decis că este nevoie de deschiderea unui nou cimitir, deoarece nu mai era loc unde să înmormânteze numărul mare de morţi. În hotărârea Consiliului, din 11 mai 1585, găsim următorul înscris: „Simţind biciul lui Dumnezeu peste noi, sporirea zilnică a deceselor, dar şi starea nepotrivită a locurilor de înmormântare din cauza numeroaselor corpuri aflate în ele, din cauza cărora oriunde se sapă un nou mormânt sunt găsite cadavre nedescompuse, împreună cu Consiliul Superior [al oraşului, n. tr.] s-a decis delimitarea pentru loc de înmormântare a unei bucăţi bune şi spaţioase de pământ aflată în afara porţii mici a străzii Turzii [adică str. Universităţii din prezent, n. tr.], acolo unde în prezent este semănat pepene, unde atât cei săraci, cât şi cei bogaţi să se înmormânteze, fără nici o deosebire, iar locul să fie împrejmuit bine cu un gard trainic”. În 1587 a fost deschis şi cimitirul din strada Crişan.

Osemintele unui ciumat înhumat lângă biserica Sf. Mihail din Cluj în cursul secolului al XVI-lea. Pe oseminte se poate observa stratul de var, cu care au fost acoperiţi morţii, în timpul epidemiilor. Fotografie realizată de arheologul Cosmin C. Rusu în 2008.

Din jurnalul clujeanului Bálint Segesvári aflăm despre mai multe epidemii. În 1622 el a notat faptul că ciuma a izbucnit în luna august. În lunile de toamnă au fost şi câte 125 de morţi într-o zi, printre cei decedaţi fiind ambii preoţi ai bisericii Sf. Mihail. Acelaşi clujean a scris că în timpul epidemiei din 1633, doar din perimetrul împrejmuit cu ziduri al oraşului au fost duşi în cimitir 1098 de decedaţi. Morţii din suburbii au fost înmormântaţi în jurul bisericii Sf. Petru (Cartierul Mărăşti din zilele noastre), şi în jurul aşezământului ospitalier „Sf. Elisabeta” aflat „dincolo de apă”, adică în zona clădirii „Astoria”, sediul Camerei de Comerţ şi Industrie Cluj din zilele noastre. În perioada amintită, oraşul avea o populaţie de aproximativ 9.000 de suflete, în consecinţă, în câteva luni a decedat 10-13% din populaţia oraşului. Dacă în zilele noastre ar muri 13% din populaţia zonei metropolitane a Clujului, am avea în jur de 50.000 de morţi.
În Istoria bisericii unitariene găsim menţionat faptul că în epidemia de ciumă din 1661, numai din rândul enoriaşilor unitarieni din Cluj au murit 400 de oameni, printre care 9 profesori ai Colegiului Unitarian. În aceeaşi sursă găsim menţionat în 19 noiembrie 1678: „ciuma, care ne omora încă din iunie, a început să slăbească. Am înmormântat până acum 386 de inşi şi 5 elevi; înmormântam câte 5-6 persoane odată”. Pietre funerare, ale căror inscripţii au fost notate la începutul secolului al XX-lea în Cimitirul Central „Hajongard”, dovedesc şi prezenţa molimei. Inscripţiile vechilor pietre funerare ne dezvăluie adevărate tragedii de familie, cum ar fi acelea în care un părinte şi-a înmormântat trei copii, o fată de 9 ani, un băiat de 6 ani şi o fată de 3 ani, morţi în aceeaşi epidemie.
dr. Lukács József, Muzeul de Istorie al Universităţii Babeş-Bolyai, Direcția Patrimoniu Cultural Universitar

Explicațiile și sursele fotografiilor:
Sfânta Elisabeta (1207-1231), model al celor care se dedică slujirii săracilor şi al celor care se sacrifică pentru îngrijirea semenilor bolnavi. Relief pe frontispiciul Azilului de bătrâni din Cluj (Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 138), instituţie moştenitoare a Aşezământului ospitalier „Sf. Elisabeta” din Cluj. Fotografie realizată de Lukács József.
Osemintele unui ciumat înhumat lângă biserica Sf. Mihail din Cluj, în cursul secolului al XVI-lea. Pe oseminte se poate observa stratul de var, cu care au fost acoperiţi morţii în timpul epidemiilor. Fotografie realizată de arheologul Cosmin C. Rusu în 2008.