O nouă lecție

Ca să pot vorbi despre ceea ce simt, despre ceea ce a însemnat anul 2019 ca voluntar la Secția de Oncopediatrie a Institutului Oncologic Cluj, trebuie să spun ce cred despre anumite lucruri care ni se întâmplă în viață.

Cred cu tărie că tot ce se întâmplă are un scop, că oamenii nu se întâlnesc întâmplător și că experiențele pe care le trăim alături de oamenii cu care suntem aduși împreună la un moment dat al vieții noastre, trebuiau să aibă loc. O altă credință a mea este aceea că trebuie să dai înapoi ceea ce primești, trebuie să răsplătești cumva binele pe care ți l-a făcut cineva în viață. Da, sunt o mamă care a primit de la viață încercări multe, sunt o mamă care cunoaște durerea de a-și vedea unicul fiu la un pas de moarte, sunt o mamă care la un moment dat a încetat să mai spere că se poate face ceva, că fiul ei va fi bine! Și totuși, miracolul s-a produs, și totuși, o altă mamă a avut grijă de fiul meu când nu mai știam unde să îl caut, și totuși, o mamă l-a vegheat în nopți de iarnă și poate i-a dat un ceai și i-a spus o vorbă bună. Iar pentru darul pe care l-am primit de la acea „ mamă” pentru fiul meu, a venit rândul ca eu să fiu o „ mamă” pentru copiii care au nevoie de mine!

Ani la rând mi-am dorit să pot găsi ceva care să îmi dea posibilitatea să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru a doua șansă oferită fiului meu și acea șansă a venit o dată cu acceptarea mea ca profesor voluntar în cadrul proiectului „Voluntari pentru educație”. În toamna trecută știam sigur că voi fi acolo alături de copiii care au nevoie de mine. Gândul că voi fi în acel spital, că voi vedea copii suferind, că voi vedea mame plângând mă umplea de teamă! Nu vă pot descrie în cuvinte starea de care eram cuprinsă înainte de prima zi alături de copii! Aveam impresia că nu voi putea rosti niciun cuvânt, că mă va cuprinde plânsul și va trebui să plec fără să pot deschide gura! Cred că e un sentiment al tuturor celor care au fost acolo!

Înainte de prima zi acolo, cu copiii, m-am simțt ca în fața celui mai greu examen din viață, lecția pe care trebuia să o țin mi s-a părut cea mai grea din cariera mea de profesor de limba română. Ce mult contează să fii în contact cu oameni din diferite medii, să fii în contact cu tot ceea ce viața îți pune în cale!

Cei apropiați cărora le-am spus ce vreau să fac s-au îngrozit și au încercat să mă determine să renunț. Unii au zis că voi fi mai obosită și ceea ce văd acolo mă va afecta și nu voi mai putea face față și situațiilor ce țin de funcția de director, nici a celor ce țin de funcția de profesor. Și mă gândeam la un moment dat și eu că acolo trebuie să fie ceva groaznic, că nu voi putea rezista să văd copii chinuindu-se…

Mi-am luat inima în dinți și m-am dus… Aveam un impermeabil verde-deschis, că era o zi mohorâtă de ploaie, iar verdele îmi dă întotdeauna o stare de bine, un oarecare optimism… Și verdele acela din holul central era aproape ca haina mea! Ce coincidență! Iar Iulia, fata ce mi-a  ieșit în cale, numai zâmbet, m-a primit cu căldură și mi-a explicat în ce constau orele cu copilașii de acolo! Avea o voce așa de blândă, niște ochi calzi și o atitudine pozitivă… Oare am greșit eu spitalul? Aici sunt internați copiii diagnosticați cu cea mai cumplită boală, de care ne temem toți?… Din păcate nu am greșit, eram chiar acolo…, în hol erau copilași micuți, de 3, 4 ani, fără păr, cu mânuțele la care aveau branule, erau mămicile lor, care se uitau la ei cu ochi atenți, cu încăpățânarea aceea a mamelor care refuză să accepte că „puiului” i se poate întâmpla ceva… Cred că am rămas fără cuvinte o vreme, nu mă așteptam să găsesc copii umblând, vorbind, desenând, socotind , discutând cu educatoarele lor ca și cum s-ar afla la grădiniță! Ce e aici, Doamne?!…

Aici e locul unde oamenii mari se încăpățânează să creadă că se poate face ceva, sunt oamenii care oferă celor mici speranța că va fi bine, oamenii care suferă pentru fiecare lacrimă a copilului și se bucură pentru fiecare zi bună, pentru fiecare pas făcut. Aici sunt oameni puternici care știu că viața e o luptă și merită să faci tot ce poți pentru fiecare secundă, fiecare minut, fiecare oră, fiecare zi, fiecare lună, fiecare an dat micuților oameni!

În acel moment am știut că trebuie să fiu acolo, că acolo e locul unde pot fi parte a vieții unor copii care au fost sortiți să treacă această încercare a vieții. Așteptam cu nerăbdare fiecare zi de luni să pot să vin la Cluj, să pot să vorbesc cu copiii, să văd că ei sunt lucizi, că își amintesc ceea ce au făcut la școală, să pot aduce în viața lor acea jumătate de oră de bine. Atât de firesc a decurs totul! Deși unii dintre ei nu se puteau ridica din pat pentru că aveau perfuziile puse la mână, totuși doreau să facem română, să discutam despre ceea ce au citit, să aflu ce gândesc despre anumite situații de viață. Cu cei de clasele a VII-a și a VIII-a am lucrat variante de evaluare și îmi spuneau că nu va fi  greu examenul, cu cei mici am citit, am pătruns în lumea basmului unde totul are o rezolvare, am râs de isprăvile lui Nică, ale lui Goe, ale altor personaje îndrăgite, ba chiar am învățat și gramatică! O dată nu am auzit vreun copil plângînd sau spunându-mi că îl doare ceva!

La unele lecții asistau și mămicile și era așa de interesant să fac lecții în prezența părinților! Mi-am dat seama că era plăcut și pentru ele să își amintească ceea ce au învățat la școală și să răspundă la întrebări în locul copilului lor.

Ce mă întrista cel mai tare era faptul că săptămâna de săptămână vedeam acolo alți copii, fie mici, fie mai mari, asta mă aducea oarecum la tristul adevăr că omul nu poate stopa boala, că apar cazuri noi și forme noi de boală. În lupta asta cu boala fiecare zi bună e o victorie cu atât mai prețioasă cu cât e vorba de viața unor copii care nu au cum să înteleagă de ce sunt acolo, de ce trebuie să fie elevi în spital și nu acasă, împreună cu colegii lor. O fată frumoasă din clasa a VII-a m-a impresinat profund, mereu mă gândesc la ea și mă rog să se întâmple un miracol și să îi fie bine și ei și celorlalți copii. Era o fată finuță, frumoasă, inteligentă, cu drag de școală, pasionată de poezie, de lecturi ce țin de univers ca loc al miracolelor. Avea o gândire atât de matură pentru vârsta ei încât aveam senzația că discut cu un elev din clasa a XII-a! Printre alte discuții am aflat că va merge în Italia și că acolo există un tratament care o va ajuta să se vindece complet! Era așa de optimistă, de încrezătoare și dornică să termine tratamentul aici ca să plece. M-a bucurat optimismul ei, dar peste o lună, când am revăzut-o, am simțit un fior ce mi-a străpuns tot corpul: era ca o statuie, cu fața de marmură albă, nu se mai putea deloc ridica din pat. Doar ochii erau la fel de vii, doar acolo se citea acea speranță, acea „Italia” de care se agăța ca singura șansă la viața! A fost pentru prima dată când am plâns și atunci am întâlnit privirea îndurerată a mamei care nu mai avea acel licăr de speranță! Am vrut să o încurajez, să îi spun că totul va fi bine, dar nu am avut curaj. Aveam senzația că erau vorbe goale, neadevăruri pe care nu doream să le rostesc…

Seara colindam pe străzi, singură, câteva ceasuri bune, cu lacrimile curgând pe obraz, cu gândul la ei, cu gândul la acei părinți ce trebuie să trăiască acea experiență cumplită alături de puiuții lor. Ce om norocos sunt, Doamne!…

Prof. Lucreția PRESECAN,
Școala Gimnazială „Mircea Luca” Băișoara