O lectură teologică a comunismului

Secolul al XX-lea va rămâne în istoria umanității ca secolul totalitarismelor, marcat de două ideologii politice: nazismul și comunismul. Acestea au marcat cele mai dure experiențe politice, sociale și spirituale pentru om, precum și cel mai mare număr de victime din întreaga istorie modernă și contemporană.

Acum, când un astfel de trecut se distanțează tot mai mult și când dimensiunea criminală și antiumană se conturează tot mai clar, omenirea trebuie să reflecteze profund la cauzele care au dus la apariția acestor experimente politice și să-și asume consecințele, în perspectiva evitării lor de către generațiile viitoare. În acest sens, perspectiva detașării de trecut și a condamnării experiențelor lui negative este atributul unei conștiințe libere, care are capacitatea de a se evalua și asuma pe sine. Având o astfel de conștiință, Biserica, în calitatea ei de garant și apărător al valorilor și demnității persoanei umane, trebuie să își asume rolul de a ridica vocea în numele conștiinței celor mulți și anonimi, a victimelor tuturor regimurilor totalitare, condamnând crimele comunismului.

Biserica lui Hristos, având vocația și misiunea de a propovădui credința în Dumnezeu și a apăra valoarea unică și veșnică a fiecărei ființe umane, creată după chipul lui Dumnezeu, are obligația socială de a condamna orice ideologie și atitudine care este împotriva demnității umane. Un astfel de demers este cu atât mai important, cu cât ocultarea pe care comunismul a știut să o construiască asupra propriului trecut, precum și ezitările societății de a se pronunța fără echivoc asupra caracterului criminal al comunismului pot compromite definitiv șansa unei eliberări interioare și morale prin condamnarea celei mai inumane experiențe din istoria omului modern. La nivelul întregii experiențe comuniste există o întârziere în recuperarea științifică a crimelor acestui regim, precum și o greutate în condamnarea lor. În mod paradoxal, comunismul nu plasează în centrul condamnării lui crimele de masă, crimele sistematice, crimele împotriva umanității, pe care acesta le-a practicat, fapt ce îngreunează, în mod evident, asumarea trecutului comunist și condamnarea lui definitivă.

Într-un astfel de demers se pune în mod firesc întrebarea: ce fel de condamnare poate primi comunismul? De ce fel de probe avem nevoie? Care sunt actorii principali într-un proces postum al comunismului? Ce efecte trebuie să producă o astfel de condamnare? Sunt întrebări care fac și mai dificil orice demers ce își propune condamnarea comunismului.

Dincolo de sistemul social și politic pe care această ideologie politică l-a întrupat, comunismul a fost în straturile lui profunde un sistem ce își revendica pretențiile unei religii. Comunismul s-a arătat extrem de ostil față de orice religie, fapt de loc întâmplător, dată fiind vocația lui pseudoreligioasă. În acest sens, filosofi și gânditori ai secolului trecut au atras atenția asupra faptului că acest sistem politic vrea să devină o religie în stare să înlocuiască creștinismul, pretinzându-se a fi capabil să răspundă aspirațiilor religioase ale sufletului omenesc.

Realitatea descrisă de filosoful rus Berdiaev a fost pe deplin confirmată în perioada de dominație politică a regimurilor comuniste, în relația lor față de Biserică, relație consumată la nivel conflictual deschis sau tăcut. Definit pe scurt, comunismul este „un creștinism întors pe dos”, o perversa imitatio a creștinismului, după cum afirma și filosoful francez Alain Besançon. Din această perspectivă reiese limpede că dușmanul originar al comunismului este Biserica, a cărei figură inversată el este. Această realitate poate fi observată și din violența și teroarea prin care comunismul a depășit toate persecuțiile de până atunci pornite împotriva Bisericii.

La nivel juridic, o condamnare a comunismului se poate baza pe jurisprudența procesului intentat la Nürnberg naziștilor, unde nu doar sistemul, ci și arhitecții lui au fost condamnați. Aici au fost definite crimele săvârșite de un regim politic, precum și responsabilitățile ce revin celor implicați. Comunismul se poate încadra perfect în grila stabilită la Nürnberg, de departe, el făcându-se vinovat de crimă împotriva păcii, crime de război și crime împotriva umanității, cu toate nuanțele și definițiile date ulterior. Reiese tot mai clar că experiența comunistă a fost, la scară planetară, una din cele mai mari crime comise vreodată împotriva umanității. La acestea se pot adăuga crime împotriva culturii universale și naționale, dar mai mult, crima spirituală, una din marile crime pe care comunismul le-a provocat. Efectul acestei crime sunt conștiințele suferinde și mutilate ale oamenilor, vizibile pregnant și astăzi.

În mod evident, un proces al comunismului organizat după toate cutumele juridice și bazat pe jurisprudența și legislația internațională nu este posibil, în lipsa arhitecților lui și a unor efecte juridice pe care un astfel de proces le implică. În mod paradoxal, comunismul nu s-a prăbușit, asemenea nazismului, el continuând să subziste în oameni și sisteme politice și, în special, la nivelul victimelor pe care el le-a făcut.

Biserica este astfel singura legitimată în demersul său de a condamna comunismul datorită suferințelor pe care le-a trăit în timpul experienței totalitare, precum și datorită puterii ei de a sfinți și ierta, încredințată de însuși Domnul. Soluția pe care Biserica o propune este aceea de a vindeca conștiințele oamenilor printr-o condamnare teologică a comunismului, eliberându-le de suferințele de pe urma crimelor comuniste, întrucât pentru conștiința umană „nu există crime prescriptibile”.  Singurele efecte pe care un astfel de demers le-ar produce sunt căința și iertarea – făcute în adâncul inimii și cu voce tare – ca o garanție a renașterii morale.

Astfel sunt aduși în față victime și călăi, salvându-le, și unuia și altuia, sufletul.

Pr. Bogdan IVANOV