O FAPTĂ VREDNICĂ DE O EPOPEE: CONSTITUIREA CORPULUI VOLUNTARILOR ARDELENI ŞI BUCOVINENI (1916-1918)

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea ‘’Babeş-Bolyai’’ în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă astazi cu prezentarea Corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni din Primul Război Mondial.
    S-a vorbit şi se vorbeşte încă, mai ales în contextul valului de manifestări şi sentimente prilejuite de sărbătorirea Centenarului Unirii, despre existenţa sau inexistenţa sentimentului naţional şi a dorinţei de unire la românii transilvăneni, bucovineni sau basarabeni, anterior marelui act. Unii spun şi astăzi, în mod tendenţios evident, şi nejustificat istoric, că Unirea de la 1918, a fost doar un moment de mare noroc, un moment de conjunctură, de care românii au profitat.
    Despre unirea provinciilor istorice cu ţara mamă, e adevărat, unii lideri intelectuali şi spirituali ai vremii, mai mult sau mai puţin recunoscuţi în această postură,  au considerat că nu este oportună, din raţionamente obiective, din punctul lor de vedere, la acea vreme, motivând faptul că, după atâtea veacuri de stăpânire străină, acele comunităţi nu se vor putea adapta la o altfel de administraţie. Alţii, autointitulaţi vocea poporului, n-au susţinut unirea din motive strict materiale, pentru a-şi putea păstra privilegiile, deloc uşor dobândite, după părerea lor, motivând loialitatea dinastică şi recunoştinţă faţă de bunul împărat.
    Prea puţin sau deloc, s-a făcut referire la sentimentele şi dorinţele celor mulţi, a acelor oameni simpli, ţărani transilvăneni, bucovineni, antrenaţi fără voie, într-un război ce nu era al lor. Multă vreme nu s-a vorbit deloc despre cei ce-au constituit grosul armatelor şi carne de tun în imperii ce s-au crezut veşnice.
    Pornind de la aceste considerente, am ales să scriu în câteva rânduri despre o faptă vrednică de epopee, aşa cum spunea Onisifor Ghibu, ce s-a transformat în cea mai frumoasă şi incontestabilă poveste despre credinţă şi dragoste de neam – Povestea Corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni – constituirea acestui corp reprezentând echivalentul unei noi vieţi şi, totodată, dovada incontestabilă a existenţei sentimentului naţional şi a dorinţei de unire printre românii aflaţi sub stăpânire austro-ungară.
    A fost începutul unei noi vieţi  pentru zecile de mii de soldaţi austro-ungari, de origine transilvăneană şi bucovineană, luaţi prizonieri în Rusia, după primele bătălii din Galiţia, din toamna anului 1914, care au plecat la luptă la chemarea Împăratului,  dar au decis să se întoarcă de dorul Regelui. Au văzut în prizonierat, şansa de a lupta pentru idealul lor de veacuri şi fac numeroase solicitări pentru a intra individual în armata română. Acest lucru nu a fost cu putinţă, din motive lesne de înţeles: deşi tot români, erau, totuşi, cetăţeni ai altui stat, primirea lor în armata română, nu numai că ar ar fi încălcat normele de drept internaţional, într-o perioadă şi aşa extrem de tulbure, dar i-ar fi pus în mare pericol pe toţi cei ce au solicitat acest lucru, în eventualitatea câştigării războiului de către Austro-Ungaria.
     Înţelegând mai mult sau mai puţin raţionamentul autorităţilor române, refuzul acestora îi determină să adopte în unanimitate ideea voluntariatului şi a constituirii unui corp al voluntarilor, care să fie recunoscut ca armată a Transilvaniei şi Bucovinei.
    După îndelungate tratative  purtate între reprezentanţii voluntarilor conduşi de Victor Deleu şi Pompiliu Nestor şi autorităţile ruse şi române, intrarea României în război, în august 1916, accelerează procesul de constituire şi recunoaştere a Corpului voluntarilor, fiindu-le alocat pentru pregătire lagărul de la Darniţa-Ucraina, cel mai aproape de graniţa cu România, iar pregătirea militară adecvată au făcut-o într-o unitate militară din Kiev. Până la confecţionarea uniformelor militare după modelul armatei române, semnul distinctiv al voluntarilor era o bentiţă tricoloră la chipiu.
    În noiembrie 1916, Comandamentul militar rus a recunoscut printr-un ordin Corpul voluntarilor, ca armată a Transilvaniei şi Bucovinei, iar în 6 decembrie 1916 dă dispoziţia prin care voluntarilor li se permite plecarea spre frontul românesc. Această dată, a fost considerată data oficială la care voluntarii de la Darniţa s-au constituit ca unităţi ale Corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni. În 13/26 aprilie 1917, ei adoptă în unanimitate Manifestul de la Darniţa, considerat simbolic drept prima declaraţie de unire, preambul al declaraţiei de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
    25 februarie 1917 este momentul în care  voluntarii sunt recunoscuţi şi de către Comandamentul Român de Război, prin ordinul nr. 1191, aprobând practic înfiinţarea Corpului voluntarilor români transilvăneni şi bucovineni.  Ca urmare a acestei recunoaşteri, voluntarii au depus jurământul de credinţă faţă de ţară şi rege, la 5 martie 1917, în unitatea militară din Kiev.
    Astfel, primele trei regimente constituite, cu un efectiv de 1200 de soldaţi şi 225 ofiţeri,  vor executa ordinul de misiune primit pe data de 3 iunie 1917: trecerea graniţei spre Moldova, unde vor depune jurământul de credinţă pe data de 8 iunie, pe platoul Şorogari din Iaşi, şi vor participa, ca soldaţi ai Armatei Române, la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Încadrarea lor în Corpul I de armată, sub conducerea generalului Petală, i-a nemulţumit. Ei voiau să ştie toată lumea că au ales să lupte voluntar pentru cauza neamului românesc. În acest sens, au solicitat printr-un memoriu adresat Regelui Ferdinand I să aprobe constituirea  unei legiuni transilvane. Regele i-a informat că nu poate da curs solicitării lor, dar le permite în schimb, reconstituirea Corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni, pe structura celui de la Darniţa. Astfel, în noiembrie 1917, sub conducerea colonelului Marcel Olteanu, la Hârlău au fost organizate 3 regimente: I Turda, II Alba-Iulia şi III Avram Iancu. În semn de preţuire pentru contribuţia la lupta pentru unitatea naţională, regele le va permite intrarea alături de armata română în Transilvania şi participarea la înfăptuirea Marii Uniri, la Alba Iulia.
    Au plecat din Rusia purtând deviza „Biruinţă sau Moarte”, o realitate istorică ce vine să infirme cu toată tăria părerile unora, chiar şi istorici din păcate, că în Transilvania şi Bucovina nu a existat la acea vreme sentiment naţional printre români, iar ideea de unire a fost doar o legendă. Cum poate fi numită atunci acţiunea acestor oameni care au ales cu bună ştiinţă o astfel de deviză, echivalentă cu o condamnare la moarte a familiilor lor rămase acasă, în eventualitatea în care ar fi câştigat Austro-Ungaria? Cum ar putea fi interpretat altfel decât sentiment naţional, jurământul de credinţă faţă de un rege, despre care ştiau doar din poveşti că este şi al lor? Ce se poate spune despre cei care au jurat astfel: „Noi, Corpul Voluntarilor, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi de naţiune română, de pe teritoriul monarhiei austro-ungare (…) cu jertfa vieţii noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru, de a uni tot poporul (…). Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viaţa şi averea noastră, femeile şi copiii noştri, viaţa şi fericirea urmaşilor noştri. Şi nu ne vom opri până nu vom învinge ori vom pieri”.
    Cea mai frumoasă evocare a măreţiei acestui corp o dă Onisifor Ghibu, care-i văzuse pe voluntari la sosirea în gara din Chişinău, în 6 iunie 1917: „Când a intrat în gară trenul special care îi aducea (…) întâlnirea cu ei în primul moment m-a speriat de-a dreptul. Ei nu mai păreau oameni din carne şi oase ca noi ceilalţi, ci întruchipări aparte. Privirile lor erau ca ale arhanghelilor din icoanele copilăriei mele. (…) Nimic nu-i mai impresiona în afara de ideea lor conducătoare: biruinţă sau moarte. Nu puteai lega cu ei nici o convorbire pe alte teme, decât pe aceasta. Încrederea lor în biruinţă era absolută, deşi toate perspectivele reale ale momentului erau cum nu se puteau mai defavorabile. Ce şcoală admirabilă aceea de la Darniţa! Niciodată n-au ieşit din vreo altă şcoală românească oameni cu suflet mai oţelit, ca aceşti fanatici ai unei idei. Cine a înfiinţat această şcoală? Ea a răsărit de la sine din rezervele nesecate ale energiei de viaţă a poporului. Fapta aceasta este o faptă vrednică de o epopee ”.
    Au sosit la Iaşi în 7 iunie, cel mai impresionant moment fiind depunerea jurământului în 8 iunie 1917, în faţa drapelelor însângerate, ca act oficial al disciplinei militare, dar care depăşea de data aceasta, prin forţa morală şi politică, orice jurămând depus până atunci de ostaşii României, prilej cu care Generalul Nicolae Petală, comandantul Corpului I armată în care au fost încadrate trupele de voluntari le-a spus: „În momentul în care aţi păşit pe pământul ţării mame, voi aţi făcut să dispară o legendă, legenda pe care demult vrăşmaşii voiau să o strecoare în conştiinţa omenirei, că voi nu voiţi Unirea. Prin sfărâmarea acestei legende, voi v-aţi legat numele de epopeea unităţii noastre naţionale, intrând în istorie. În calitatea de comandant al Corpului I armată, sub steagurile căruia veţi merge la luptă, vă salut pe voi, primii soli ai reîntregirii neamului, pe voi crainicii tuturor durerilor şi jertfelor, pe voi crainicii biruinţei de mâine!”. Momentul a fost încununat de solemnitatea cuvântul Regelui Ferdinand I : „Prin jurământul solemn ce aţi depus înaintea lui Dumnezeu, înaintea drapelelor acestora, care vă vor arăta drumul spre libertate (…) v-aţi legat cu un lanţ indisolubil de patria mamă. (…). Vouă ţara vă spune: bine aţi venit, căci în voi vede întâiele raze ale unui soare nou ce răsare din întuneric; pe voi oraşul acesta, unde s-a înfăptuit unirea Principatelor, vă salută cu iubire, ca întâii soli ai unirii neamului. (…) Pe voi, eu, Regele căruia i-aţi jurat credinţă, vă privesc cu dragoste şi cu încredere, căci în sosirea voastră salut chezăşia cea mai puternică, că visul atâtor veacuri se va înfăptui, că dorul unui neam întreg în sfârşit se va stinge”.
    Imaginaţi-vă acest moment unic în istoria noastră, în care eroii noştri, cu genunchiul drept la pământ, în faţa Majestăţii Sale, puneau în cumpănă tot ce aveau, aşa cum suna jurământul: viaţa, familia şi averea, pentru un ideal de veacuri. E imaginea acestor fanatici cu chip de arhangheli,  mânaţi în luptă de un singur dor, dorul de fraţi. Este o poveste despre „aşa nu se mai poate”, exprimată magistral, printr-o fermă simplitate de Augustin Roşianu, prizonier în Rusia, fost „soldat austriac la al 50-lea Infanterie Regiment din Alba Iulia, Transilvania”, transformat parcă, în portavocea semenilor lui, printr-o scrisoare adresată „la înalta faţă a Escelenţei sale Brătianu şi la înalta căpetenie de război român, cu câteva rugări”: să fie primit în armata română, ca fiu al neamului; dacă nu se poate, atunci să accepte armata română ajutorul său de 50 de ruble din economiile sale de 75 de ruble, iar dacă armata română nu acceptă, atunci voieşte a ajuta Crucea Roşie română, încheind ferm: „Şi vă scriu drept ca să ştiţi că scopul meu şi la sute şi mii de fraţi români prizonieri din Rusie, căci dacă nu vom putea ajunge noi cu ori şi ce scop de ajutor la Dumneavoastră, noi când se va pune pace în toată lumea, noi vom veni în acel teritor pământ unde va stăpâni România. Dară unde va stăpâni duşmanul nostru, până ne stă capul sus, niciodată nu vom intra şi mai ales eu unul nicidecum în veci. Şi dacă nu ne veţi voi să ne primiţi pe pământul românesc, vom rămânea aicea şi apoi mulţi vor trece în America, dară să ne mai stăpânească Austro-Ungaria, niciodată”.
     Emilia CISMAŞ
    Bibiografie:
    Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei. Unirea. 1914-1918, Baia Mare, 2010.
    Elie Bufnea, Cruciaţi, Tirani şi Bandiţi, Vol. I-II, Baia Mare, 2008. Elie Bufnea, Voluntarii români din Siberia, Braşov, 1928.
    Elie Bufnea, Pe drumuri Japoneze: Siberia, Mandjuria, Japonia, Havai, Bucureşti, 1922.
    Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918-1920, Baia Mare, 2009.
    Petru Nemoianu, Prima Alba-Iulie. Voluntarii Români în războiul pentru întregirea neamului, Timişoara, 1922.
    Voicu Niţescu, Douăzeci de luni în Rusia şi Siberia, Braşov, 1926.
    Vasile Scârneci, Viaţă şi moarte în linia întâi. Jurnal şi însemnări de război 1916-1920, 1941-1943, Bucureşti, 2013.
    Petru Talpeş, Amintiri, Timişoara, 2008.
    Cornel Ţucă, Prizonierii români din armata austro-ungară internaţi în Rusia. Problemele repatrierii, Cluj-Napoca, 2011.
    Fotografiile provin din arhiva personală a autorului.

Articole din aceeasi categorie