Nicolae Drăganu – un grănicer năsăudean în slujba universității românești din Cluj

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai’’ în contextul aniversării a 100 de ani de la înființarea Universității Naționale a Daciei Superioare și de la instalarea administrației românești de la Cluj continuă astăzi cu prezentarea rolului pe care filologul şi lingvistul năsăudean Nicolae Drăganu l-a avut în organizarea învăţământului superior în limba română la Cluj.

Anul 2019 este un an de mare sărbătoare pentru Alma Mater Napocensis la aniversarea a o sută de ani de învățământ superior românesc. În același timp este și un prilej de rememorare și omagiere a personalităților care au avut un rol esențial în procesul de organizare a primei universități românești din Transilvania. Evocând acest moment, Sextil Pușcariu spunea că atunci când se va scrie istoria „zilelor mari prin care a trecut Ardealul în 1918 și 1919, se va vedea că temeliile Daciei superioare au fost puse pentru Românism, în mare parte de acești ostași «concentrați pe zonă» și puși la grele posturi de conducere”.

Unul dintre „ostașii” la care făcea referire primul rector al Universității românești din Cluj a fost intelectualul năsăudean Nicolae Drăganu, filolog, editor de texte vechi, lingvist pasionat de studiul toponimiei, onomasticii, antroponimiei și sintaxei limbii române. Acesta a fost implicat direct în procesul de preluare a universității maghiare, din data de 12 mai 1919, și ulterior de reorganizare a instituției. „N-am ținut niciodată să-mi fac un titlu de glorie din partea ce-am avut-o la preluarea și românizarea Universității din Cluj, socotind că tot ce am făcut în această privință n-a fost decât împlinirea datoriei de Român cinstit într-o epocă istorică”, scria Nicolae Drăganu în paginile ziarului „Națiunea” din data de 14 noiembrie 1930.

Cum a ajuns tânărul profesor din Năsăud, un mic oraș de provincie, să joace un rol atât de important în procesul de preluare a universității? Care a fost contribuția sa la organizarea ulterioară a acesteia? Care a fost parcursul său profesional după 1919? La toate aceste întrebări vom încerca să răspundem în rândurile de mai jos făcând apel atât la surse edite (articole din presă), cât și inedite (documente și corespondență personală din fonduri arhivistice).

Nicolae Drăganu s-a născut în comuna Zagra, din comitatul Bistrița-Năsăud, (actualul județ Bistrița-Năsăud), în data de 18 februarie 1884. A urmat clasele primare în satul natal, unde tatăl său era învățător și cele secundare la Gimnaziul Superior Fundațional (devenit ulterior Liceul Grăniceresc „George Coșbuc”) din Năsăud, pe care l-a absolvit cu rezultate excelente în anul 1902. A studiat filologia clasică la Universitatea din Budapesta, beneficiind de o bursă din partea Fondurilor Grănicerești Năsăudene. În 1906 și-a susținut teza de doctorat cu tema Compunerea cuvintelor românești, scrisă în limba maghiară. În același an a ocupat postul de profesor suplinitor („supleant”) la gimnaziul din Năsăud, iar din 1908 a fost promovat profesor „ordinar” definitiv, predând limbile greacă, latină și română. În intervalul iunie 1918 – martie 1919 a ocupat și postul de director „substitut” al liceului.

Prin activitatea didactică și de cercetare, materializată în publicarea unor studii consacrate istoriei limbii române, tânărul profesor și-a câștigat un loc binemeritat în rândul intelectualilor din localitate. Din textul unei conferințe ținute la liceu, în 27 februarie 1909, rezultă crezul care a stat la baza întregii sale activități științifice ulterioare. Viitorul mare lingvist considera că „cercetările filologice așadar nu ne vor lămuri numai asupra trecutului unei limbi considerate din punct de vedere fiziologic, ca un complex de sunete și forme, asupra nuanțelor dialectale, sub care ni se prezintă pe unde se vorbește, ci și asupra părții psihologice a aceleia. Vom învăța viața sufletească a celor de altădată și a noastră, starea socială și culturală din trecut și de acum, schimbările ivite cu timpul”.

Dornic de a ajunge în mediul universitar, în anul 1916 a obținut abilitarea ca docent (conferențiar) la Facultatea de Litere a Universității „Franz Iosif” din Cluj pentru disciplina Istoria limbii și a literaturii române din secolele XVI-XVII. Acest demers nu l-a îndepărtat însă de Năsăud, sfârșitul Primului Război Mondial, găsindu-l implicat direct în evenimentele desfășurate în micul orășel transilvănean. A fost ales membru al Consiliului Național Român din Năsăud și delegat ales al gimnaziului năsăudean la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.

De la Năsăud la Universitatea românească din Cluj

Cu câteva luni înainte să se stingă din viață, își amintea cu nostalgie anii petrecuți în orășelul de pe malul Someșului. „Am petrecut în Năsăud 22 de ani din viață, fără îndoială cei mai frumoși”, scria Nicolae Drăganu în cuprinsul unei scrisori din data de 4 iunie 1939, și „astfel pot spune că Năsăudului îmi datoresc, direct ori indirect, toată pregătirea pentru viață”.

De la începutul anului 1919, cursul vieții și al carierei profesorului năsăudean se va schimba radical, iar pașii săi vor părăsi tărâmul familiar al ținutului grăniceresc, îndreptându-se spre Cluj și spre universitatea românească al cărei contur nu era încă clar definit. În opinia lui Sextil Pușcariu faptul că la sfârșitul războiului Nicolae Drăganu era docent la Facultatea de Litere a fost hotărâtor pentru cariera sa, „căci i-a asigurat rolul precumpănitor pe care l-a avut la luarea, în anul 1919, a Universității din Cluj, în stăpânire românească”.

Activitatea sa în legătură cu organizarea Almei Mater Napocensis este însă mai veche decât data preluării efective a acesteia. La Congresul profesorilor secundari desfășurat la Sibiu, între 6-19 ianuarie 1919, prima manifestare publică referitoare la naționalizarea și organizarea Universității din Cluj, Nicolae Drăganu a fost cel care a întocmit un referat amănunțit în legătură cu modalitățile de organizare a unei universități românești în Transilvania.

După congres, prin decizia Consiliului Dirigent, a fost numit comisar ministerial „pe lângă directoratul suprem” al învățământului secundar din Cluj, context în care a fost nevoit să solicite, în 8 martie 1919, suplinirea sa în anul școlar respectiv atât la catedră, cât și în calitate de director „substitut” al gimnaziului din Năsăud.

În mai 1919, Nicolae Drăganu a fost numit membru al „Comisiunei pentru organizarea Universității din Cluj”, alături de alți doi profesori ai liceului din Năsăud, Vasile Bichigeanu și Valer Seni, solicitându-li-se de către Consiliul Dirigent în 10 mai 1919 să se prezinte la Cluj „spre a conlucra la preluarea universității”.

Implicarea sa în acțiunea de preluare a Rectoratului, din 12 mai 1919, este descrisă în ziarul „Națiunea” din data de 15 noiembrie 1930. Aici N. Drăganu publică adresa nr. 4.336/1919 semnată de Onisifor Ghibu (pe atunci, secretar general la Resortul Instrucțiunii Publice) prin care i se stabileau atribuțiile: „În urmă denegării jurământului de fidelitate de către profesorii Universității din Cluj, prin aceasta Te însărcinez să Te prezinți de urgență la cancelaria Rectoratului, având să o preiei pe lângă proces verbal de la Rectorul de până acum, și să o conduci până la altă dispoziție, conform regulamentului în vigoare până acum. Totodată, Te autorizez să supraveghezi și activitatea persoanelor încredințate de mine cu preluarea inventarului diferitelor Facultăți și institute și să le stai la dispoziție cu îndrumările D. Tale, având să primești rapoartele ce-ți vor înainta și să le trimiți Resortului nostru”. După preluarea formală, N. Drăganu a continuat să lucreze la Rectorat și a fost numit conducător provizoriu al acestuia, „având toată răspunderea materială și morală a administrației și fiind obligat chiar să dorm în edificiul Universității, ca să le am toate sub ochi”. A rămas în această funcție până la constituirea noului senat universitar, în cursul lunii octombrie 1919, când este ales prorector, odată cu alegerea lui Sextil Pușcariu ca prim rector al Universității românești.

În toamna anului 1919 a fost numit profesor titular la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității, la Catedra de limba și literatura română II, unde a predat neîntrerupt, până la sfârșitul vieții (17 decembrie 1939). Drept urmare, în 22 septembrie 1919 a renunțat la postul de profesor la liceul din Năsăud. Din cuprinsul unei scrisori emoționante, redactate de Nicolae Drăganu la momentul respectiv, rezultă atașamentul profund pentru mica localitate năsăudeană: „Mă mângâie împrejurarea că serviciul pe care trebuie să-l fac de acum înainte neamului nu e mai puțin important decât acela pe care îl făceam la Năsăud. Vă asigur că despărțirea de Năsăud, în care am petrecut 22 din cei 35 de ani ai vieții mele, de instituțiile grănicerești, cărora Vă făgăduiesc că le voi nutri totdeauna cel mai viu interes, și de colegii, de care mă leagă cele mai plăcute amintiri, mi-i cât se poate de grea”.

După 1919 Nicolae Drăganu a ocupat importante funcții de conducere atât la Universitate, cât și în administrația locală clujeană. A fost rector al Universității clujene între 1931-1932; prorector în mai multe rânduri (1919-1920; 1932-1939); decan (1923-1924; 1932-1939) și prodecan (1924-1925) al Facultății de Litere și Filosofie; președinte al „Comisiei Căminelor” (1923-1924); președinte al „Comisiei Bibliotecii Universitare” (1932-1933) ș.a. Între 18 noiembrie 1933 și 3 ianuarie 1938 a fost președinte al Comisiei Interimare a orașului Cluj (echivalentul funcției de primar de astăzi).

În plină putere de muncă și creație, ajuns într-un mediu științific elevat, favorabil dezvoltării și împlinirii sale în plan profesional, pe lângă activitatea didactică de la catedră N. Drăganu a desfășurat o intensă activitate de cercetare în cadrul colectivului „Muzeului Limbii Române”. A devenit unul dintre cei mai importanți specialiști ai școlii clujene de lingvistică din perioada interbelică, opera sa numărând peste 220 de titluri publicate în timpul vieții sau apărute postum: lucrări de sinteză; articole de etimologie; studii ale unor vechi texte românești, cu publicarea acestora în ediții critice; materiale toponimice; studii dedicate unor cărturari sau fenomene culturale; studii istorice și lingvistice dedicate zonei năsăudene foste grănicerești ș.a. Amintim câteva lucrări reprezentative: Monografia Societăţii de împrumut şi păstrare „Aurora” din Năsăud (1873-1923) (1924), Toponimie și istorie (1928), Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticii (1933), Morfemele românești ale complementului în acuzativ și vechimea lor (1943), Istoria sintaxei (1945) ș.a. Specialiștii care i-au analizat opera consideră că Nicolae Drăganu a dovedit un spirit analitic remarcabil, „capacitate de a discerne ceea ce este important de amănuntul nesemnificativ și, de multe ori, ingeniozitate și intuiție, în descifrarea istoriei cuvintelor”.

Membru al Academiei Române

În semn de recunoaștere a activității sale științifice, în 4 iunie 1923, a fost ales membru corespondent, iar în 20 mai 1939 membru activ al Academiei Române. A deținut și funcția de președinte al secțiunii literare a Astrei și cea de președinte al Societății Române de Lingvistică.

În ciuda programului aglomerat și a responsabilităților administrative care îl solicitau în permanență la Cluj, „domnul Niculiță”, cum era cunoscut la Zagra, a reușit mereu să ajungă la manifestările și evenimentele desfășurate în satul natal. De exemplu, în vara anului 1925, a participat la sfințirea bisericii, iar în anul 1935 a acceptat cu bucurie titlul de președinte de onoare al Adunării Căminului Cultural, înființat din inițiativa sa, pentru a reînvia vechea „Reuniune de cetire și cântări” (fondată la Zagra în anul 1895). A fost prezent constant și la evenimentele organizate de intelectualii din Năsăud, menținând o intensă corespondență cu aceștia, îndeosebi cu Iuliu Moisil (unchiul soției sale), cu care a schimbat atât opinii de natură științifică, cât și familială. Regăsim numele său și pe lista profesorilor care au conferențiat la Bistrița sub auspiciile „Extensiunii universitare” (de exemplu, în 10 martie 1929 a susținut o comunicare despre cronicarul Ion Neculce).

„Nicolae Drăganu, un îndrăgostit al scrisului bătrânesc”, așa cum îl definea Sextil Pușcariu a fost, fără urmă de îndoială, profund legat de neamul grănicerilor năsăudeni și de trecutul acestora. Posesor al unor calități intelectuale aparte a reușit prin disciplină și ambiție să își depășească condiția, devenind o personalitate emblematică reprezentativă a spațiul năsăudean. Conștient de importanța momentului istoric pe care îl trăia, fără ezitare, după Marea Unire din 1 decembrie 1918, s-a pus în slujba vechiului deziderat al românilor transilvăneni: organizarea unei universități românești în Transilvania, devenind astfel o figură reprezentativă nu doar pentru intelectualitatea năsăudeană, ci pentru întreaga elită culturală românească transilvăneană.

Claudia Septimia Sabău,

Documentarist, Direcția
Patrimoniu Cultural Universitar,

Universitatea Babeș-Bolyai

APEL

Direcția Patrimoniu Cultural Universitar face apel, pe această cale, la cititori să sprijine procesul de recuperare de acte, obiecte şi documente legate de istoria universităţii clujene precum și a celor care au aparținut foștilor profesori ai Universității clujene în vederea conservării și valorificării lor științifice prin păstrarea lor în fondul Personalități UBB, constituit la Serviciul Arhivă din cadrul Direcției Patrimoniu Cultural Universitar, UBB. Cei interesați să pună la dispoziția Universității clujene astfel de documente și obiecte se pot adresa la telefon: 0264405300, int. 5860.