Nevoia de ajutor a lui … Dumnezeu!

După ce am descoperit recent un Dumnezeu puternic și deopotrivă neputincios, în fața libertății omului ce crede că-i merge mai bine dacă Îi cere să se îndepărteze, vine acum rândul altei descoperiri: noi avem ce Îi lipsește puterii lui Dumnezeu! Și dacă, de mai multe ori, marile descoperiri au loc în cele mai banale împrejurări, premisa banalității nu lipsește unei întrebări pe care mi-am pus-o deunăzi: La ce servește credința? La ce servește credința mea? Cui servește sau cui ajută credința mea?

A crede – o repet și acum – nu e constatarea că ceva există. Nu e acceptarea existenței unui singur Dumnezeu (o cred și demonii și se cutremură!). Nu înseamnă a ști repeta concepte sau adevăruri revelate și nici însușirea unor gesturi sau practici, ci este vederea dincolo de simțuri, chiar și când zidul sau  întunericul din față sunt de neînțeles și de nepătruns, știind că, oricum, cumva, dincolo de el se află Domnul, anume pentru mine.

Întrebării banale de mai sus îi răspunde în parte Isus cu promisiunea făcută celui care crede, urmându-L și lăsând altele și pe alții pe planul secundar: promite întâi viața veșnică și apoi însutitul în această viață. Însutitul în calitatea relațiilor cu ceilalți, tocmai datorită prezenței la mijloc a Domnului, care îmi permite, indiferent de aspectul poate neconvingător sau de impresia prea puțin măgulitoare, îmi permite și-mi cere să-L văd pe El în ceilalți. Unii, greșit, se tem că relația cu Domnul poate periclita sau altera relațiile din familie. Acest lucru se datorează din nou imaginii false, schimonosite, despre Dumnezeu pe care ne-a sădit-o tatăl minciunii, potrivit căreia Îl vedem ca fiind rău, meschin, invidios, amenințător la fiecare pas. De fapt, însutitul promis celui care crede în sporirea calității relațiilor nu poate decât să fie cât se poate de convenabil omului.

Să mai adăugăm o piesă răspunsului la întrebarea despre folosul credinței, cu ajutorul nebănuit dat de pilda cu bunul samarinean. Acea pildă era, în contextul evanghelic, răspunsul lui Isus la altă întrebare: „Cine este aproapele meu?”. Și părea să ducă la concluzia că aproapele meu este cel rănit, părăsit. Dar Isus lămurea că aproapele celui căzut este samarineanul! Du-te și fă și tu asemenea, încheia El, adresându-se fiecăruia dintre noi. Credința, în aceasta lumină, am fi tentați să zicem că îmi servește mie, pentru a mă salva, a mă mântui, sperând și așteptând un ajutor, deci e o problemă personală, individuală. Cine crede, se mântuiește, spune Isus. Dar o credință autentică e una mereu deschisă, față de aceasta, cu interes strict personal, care e, de fapt, una închisă. Credința autentică și deschisă este cea… samarineană, care nu trece nepăsătoare pe lângă, care nu lasă altuia responsabilitatea, ci intervine, se pune chezaș, nu  durează doar cât trece pericolul, gravitând în jurul propriilor puteri sau neputințe… E cea care ajută celorlalți, care ridică peste mulțime, care apropie pe alții nu de sine, ci de Domnul, care se face voce pentru cel fără, care se consideră totdeauna răspunzătoare de soarta fratelui, la antipodul celei a lui Cain (sunt eu oare răspunzător de soarta fratelui meu?).

Ne poate ajuta, pentru întregirea răspunsului la întrebarea de la început, o istorioară.

Odată, un călugăr, atent să citească semnele lui Dumnezeu în evenimentele zilnice, a decis să-și facă meditația zilnică plimbându-se prin pădure. La un moment dat a văzut un tigru care, dacă pe de o parte îl speria, pe de alta, l-a făcut curios. L-a văzut vânând și, contrar celor pe care le știa despre feline, nu și-a consumat prada pe loc, ci, ținând-o strâns între fălci, s-a îndepărtat cu ea în pădure. Călugărul, atent să nu fie văzut, l-a urmărit ca să vadă unde își ducea hrana. La un moment dat a văzut tigrul intrând într-o peșteră pentru ca, după câteva clipe, să iasă fără pradă. După ce s-a asigurat că tigrul se îndepărtase, a intrat în peșteră și a văzut o vulpe cu labele rănite, încât nu se putea ține dreaptă. Călugărul a observat atent situația timp de câteva zile și a văzut că tigrul a repetat de câteva ori gestul de atenție față de vulpe. S-a întors la mănăstirea sa, plin de recunoștință și  de bucurie pentru providența Domnului care se ocupă de făpturile Sale. În timpul unui moment de meditație, călugărul s-a gândit în sinea sa, zicându-și: „Domnul m-a făcut să trăiesc această experiență cu un scop. Și eu vreau să experimentez providența lui Dumnezeu”. Și, astfel, călugărul a intrat în mănăstirea sa cu hotărârea de a nu mai ieși timp de o lună, dedicându-se rugăciunii și meditației, sigur că Domnul îi va purta de grijă. A trecut prima zi, dar nici un mesager al Providenței nu s-a văzut. A trecut a doua zi și nu s-a schimbat nimic, la fel a treia zi și călugărul, făcându-i-se foame, a zis în sinea sa: „Pentru a experimenta providența, trebuie avută încredere. Iată… Doamne, eu mă încred în Tine. Arată-ți providența”. A patra și a cincea zi au trecut la fel și foamea se făcea simțită tot mai acut. Puterile călugărului au început să slăbească și atunci, cu nu puțină dezamăgire, a înălțat această rugăciune: „Doamne, nu m-ai  făcut oare să văd scena cu vulpea și tigrul ca să cunosc mai bine providența Ta? Iată, eu am făcut un mare act de credință. Însă uite că puterile mă părăsesc, în timp ce providența Ta nu-mi vine în întâmpinare. Vorbește-mi, Doamne. Fă-mă să înțeleg. E oare cu putință să te ocupi de o vulpe, în timp ce de mine, servul Tău, să uiți?”. Domnul i-a răspuns alesului Său: „Fiule, da, voiam să te fac să experimentezi providența. Voiam să o experimentezi nu în mod pasiv, ci în mod activ. Te-am făcut să vezi scena cu vulpea și cu tigrul nu pentru a te face să cazi în pasivitatea vulpii rănite, ci pentru  a te activa ca pe tigrul grijuliu. Acum ridică-te, în mănăstirea din apropierea văii, se află un călugăr bătrân care a căzut și nu  reușește să-și poarte de grijă. Iată, așteaptă providența Mea. Ridică-te, aleargă și fii tu providența mea”.

Credința ne cere să fim zilnic atenți la felul în care interpretăm semnele Domnului, providența Lui, căci de multe ori pretindem semnele de Sus ca ajutoare pentru comoditate, în chip de scurtături sau de reduceri de preț la efort. Iar dacă nu se arată asemenea semne, ajungem să gândim rău despre Dumnezeu, ca fariseii. Din fericire, nu pentru aceasta încetează Domnul să ne fie aproape și să ne ofere semne că ne ascultă, nu pentru a ne ușura, ci pentru a ne întări și a ne deschide credința.

Văzând Isus credința lor, a zis paraliticului: Îndrăznește, fiule, îți sunt iertate păcatele. Credința mea servește altora. Nu e indiferent dacă am o credință vie sau muribundă. Văzând credința lor, a zis paraliticului „Îndrăznește…”. Credința mea servește așadar, altora. Niciun gest sau cuvânt, chiar provenind de la Dumnezeu, nu are vreun efect de mântuire dacă nu întâlnește mai întâi o disponibilitate de primire încrezătoare din partea celui care cere. Credința e poarta care se deschide la acțiunea lui Dumnezeu în viața noastră. Și care nu se mulțumește cu intrarea Domnului la Botez sau la vremuri grele sau la Paști, ci Îi spune zilnic: „Intră azi, Te vreau azi cu mine”.

Puterea pe care o pretindem de la Dumnezeu e aceea de a ne desface nodurile existenței noastre. Îl credem capabil? Fără îndoială, dar ca pe un totem sau o amuletă care rezolvă cele trecătoare, situațiile care ne tulbură și pe care le-am vrea șterse. Atunci, credința și ruga noastră încearcă de fapt să-L târască pe Domnul pe căi ce nu I se potrivesc. Ni L-am dori aproape ca pe un vraci la dispoziția dorințelor noastre.

Și, în caz contrar, gândim rău despre El, căci nicidecum n-am recunoaște spontan că, înainte de dificultățile din afară, avem nevoie să fim dezlegați de ce ne înlănțuie în interior, de păcat. Neglijând sau ignorând păcatul, Îl neglijăm și Îl ignorăm pe Dumnezeu, cu puterea și cu  iubirea Sa. Și atunci, mai pe față sau mai implicit, Îl excludem din viața noastră. Căci Domnul, pe care Îl folosim adesea drept colac de salvare, preferă să ne fie… instructor de înot, spre a ști și a putea înfrunta valurile și curentele potrivnice…

Chiar și rugăciunea noastră e folosită deseori pentru a-I delega lui Dumnezeu responsabilitatea, dar El ne vrea fii responsabili. De aceea, credința noastră, în fine, Îi servește lui Dumnezeu! Puterea Sa, ca sa aibă efect in noi, are nevoie de credința noastră. Are nevoie de un DA al meu azi, și mâine și zilnic!

E sugestiv, în acest sens, un dialog reprodus de scriitorul si omul de știință Pedro Bloch: „Te rogi lui Dumnezeu, micuțule? – Da, în fiecare seară. – Și ce Îi ceri? – Nimic. Îl întreb dacă pot să-L ajut cu ceva”. Credința mea mă ajută pe mine, îi ajută pe alții (sau îi poate opri) și, deopotrivă, Îl ajută pe Domnul, ca să aibă mai mult loc și „spațiu de manevră”, prin noi, în viața altora.

Pr. Cristian LANGA