Neputința diavolului

Minunea vindecării demonizaților din ținutul Gadarenilor este relatată de evangheliștii Matei, Marcu și Luca în evangheliile lor. Evanghelistul Matei vorbește despre doi demonizați, Marcu și Luca vorbesc despre unul singur. E foarte probabil că Iisus a vindecat doi demonizați, dar numai unul dintre ei și-a exprimat dorința de a-L urma pe Iisus și numai acela a devenit ucenic, respectiv vestitor al Mântuitorului.

Marcu și Luca sunt interesați îndeosebi de acest final fericit al întâmplării, ei redând în plus, față de textul lui Matei, un important dialog între Iisus și omul vindecat: „Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus” (Mc 5, 18 – 20; Lc 8, 38 – 39).

Dacă mulțimea din acel ținut Îl alungă pe Iisus, acest om, deși nu-i este îngăduit să-L urmeze, se face un adevărat ucenic al Domnului și un apostol al Său pentru cetatea sa, ba chiar, dacă ținem seama de textul de la Marcu, pentru întreaga regiune: „Și a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus lui” (Mc 5, 20).

Realitatea prezenței și lucrării diavolilor, care constituie un aspect tragic al existenței, este consemnată adesea în Sfânta Scriptură. Astfel, se arată că diavolul este acela care îi cauzează lui Iov nenorociri și boală; tot diavolul îl copleșește pe regele Saul după ce se îndepărtase de voia lui Dumnezeu, iar moartea a apărut în lume prin înșelăciunea și invidia diavolului. Domnul Hristos Însuși a fost ispitit de duhul cel rău în pustie, dorind să zădărnicească opera de mântuire hotărâtă de Dumnezeu.

Trebuie să spunem că natura diavolilor este rea prin voință și nu prin creație. Destinul îngerilor a fost acela de a rămâne statornici în bine și de a fi ascultători lui Dumnezeu, care i-a creat puri, buni, sfinți, și le-a dăruit din belșug nenumărate daruri naturale și harice. Dar, cedând mândriei, și-au atribuit lor înșiși adâncimea talentului, rafinamentul calităților, și chiar darurile duhului. S-au exclus din rândul ființelor create și, uitând că au fost creați, considerau că-și au prin ei înșiși izvorul existenței; întemeindu-se pe această fatală aberație, și-au nesocotit obligațiile sfinte ce le aveau față de Dumnezeu, Creatorul lor. Au fost antrenați la această părere de sine și la această orbire de către una din căpeteniile îngerilor; Proorocul Iezechiel îl numește Heruvim. Acest heruvim s-a încrâncenat atât de mult în această părere de sine și în mândrie, încât se socotea egalul lui Dumnezeu, și s-a revoltat în mod deschis împotriva Lui, devenind potrivnicul lui Dumnezeu, vrăjmașul Său declarat.

Dar trebuie să se știe că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. Și cităm din Sfântul Ioan Damaschin, din lucrarea sa numită Dogmatica: „După cădere, îngerii căzuți nu mai au posibilitatea pocăinței, după cum nu o au nici oamenii după moarte”.

Cândva au fost în cea mai intimă apropiere de Dumnezeu și aceasta era suprema lor bucurie. Acum însă, apropierea Domnului nu face decât să-i îngrozească. Ei nu suferă prezența Domnului și strigă prin gura celor posedați: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Lc 8, 28; Mt 8, 29). Venirea Domnului Hristos li se pare prea devreme pentru ei și este un chin cumplit: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (Mt 8, 29).

„Legiunea” de demoni care stăpânea pe acel demonizat a trebuit să-și recunoască slăbiciunea și înfrângerea. Sfântul Ioan Gură de Aur, căutând un răspuns la întrebarea: „Pentru ce Hristos a făcut ce au cerut demonii, îngăduindu-le să intre în turma de porci?”, zice: „Ca să cunoască toți că demonii nici în porci nu îndrăznesc să intre dacă Hristos nu le-ar îngădui”.

Evanghelia nu ne spune cum a ajuns demonizatul în această stare cumplită. Probabil că păcatele l-au adus în această stare. Demonizarea este în cele mai multe cazuri consecința păcatelor, a neglijenței și a superficialității omului pe plan duhovnicesc. Prezența demonului se face simțită acolo unde nu există harul Sfintelor Taine. Demonul își face victime din cei care, după ce au primit Sfintele Taine ale Bisericii, trăiesc în contradicție cu harul primit.

Este important să reținem și faptul că diavolul este neputincios în fața credinciosului întărit prin credința în Hristos și prin harul Lui. Nici o lucrare a diavolului nu are putere asupra celui ce trăiește plenar viața în Hristos. Sunt farmece, sunt vrăji, pentru că Molitfelnicul (care este, alături de Liturghier, principala carte de slujbă a preoților), cuprinde astfel de dezlegări cunoscute sub numele de Molitfele Sfântului Vasile cel Mare; dar credinciosul adevărat nu mai este preocupat de asemenea dezlegări, pentru că el s-a dezlegat de satana la Botez și această dezlegare s-a petrecut odată pentru totdeauna.

Pr. dr. Petru-Ioan ILEA