Neamţul Iosif Viehmann: Mie-mi place România mai mult decît o femeie

Profesorul Iosif Viehmann, omul care susţine că are trei mari “vicii”:  peştera, fotografia şi jazzul  –   pasiuni oarbe asemeni dragostei, este în stare să povestească lucruri minunate, ore în şir, însă nu despre sine, ci despre “Moşul”,  despre idolul său,  savantul Emil Racoviţă. Cunoscîndu-i micul defect, am profitat de faptul ca Pepi a împlinit 85 de ani şi l-am rugat să  vorbească doar depre viaţa sa. Nu am izbutit decît într-o oarecare măsură, dar am acceptat compromisul, pentru că doar aşa am putut afla lucruri inedite despre copilăria, tinereţea, lecturile şi filosofia de viaţă a neamţului Viehmann.

 – Care dintre cele trei “vicii” pe care le aveţi este mai puternic?

- Peştera. Este viaţa,  pasiunea şi profesiunea mea, moştenirea mea de la Racoviţă. Lumea este interesată  de peşteră, nu de mine, pentru că peştera este  excentrică, este o prăpastie, are apă, şi are accidente mortale, vin liliecii, acolo a trăit ursul de cavernă şi şi-a a lăsat oasele. Este  senzaţional,  este altfel, acestea cheamă pe om la peşteră.

– A fost o dragoste la prima vedere? La pasiunea pentru peşteră mă refer.

– A fost o întîmplare. Am trecut cu trenul prin Defileul Crişului Repede şi am văzut o apă, un fel de Someş, ieşind din stîncă. Eram student în anul al doilea la Facultatea de Ştiinte Naturale, atunci. Imediat m-am dus la noi, la institutul care se ocupa de peşteri…

– Vă rog să-mi vorbiţi despre copilaria dumneavoastră.

- În anul 1919, Opera Română din Cluj era disperată în faţa faptului că nu are instrumentişti în orchestră, după ce s-a retras imperiul. Avea nevoie de 50 de instrumentişti şi avea doar opt. A trimis conservatoarelor din Europa circulare: angajăm cu garanţie instrumentişti. La conservatorul din Brno, din zona sudetă,  unde era o mare densitate de populatie nemţească, află tatăl meu, care era un mucos, abia terminase Conservatorul. Află că într-o ţară numită România (nimeni nu ştia de ea, cum  nici astăzi nu ştie) se caută instrumentişti. Se prezintă patru  oameni la concurs, în Brno, şi tata ia concursul. Vine la Cluj şi primeşte  cheile unei locuinţe. Se trăia bine atunci, în  nouă ani  tata a cumpărat căsuţa şi ajunge prim-violonist al Operei Române din Cluj. Deci tatăl meu a fost  un neamţ sudet.

- Nu sînteţi evreu.

- Multă lume crede ca sînt evreu. Fac o precizare: îmi sînt simpatici evrei şi-i invidiez. Sînt afurisit de inteligenţi, mari fizicieni, mari compozitori. Te dai la o parte! Au un har în ei, au un surplus de energie. Sînt poporul ales, stau cu picioarele pe ceea ce se cheamă Ţara Sfîntă şi nu pot fi neglijate aceste lucruri. Şi-apoi, următorul motiv pentru care se cuvine să-i aplaudăm e ca sînt solidari, serioşi şi modeşti. Nu ies la o petrecere să cheltuiască banii, să piardă vremea.

- Aţi fost în Israel?

- Am fost prima dată prin 80, in interes profesional. Un an şi jumătate a durat să-mi dea paşaportul. Am stat în familia cu doi copii a unui  biolog care mi-a fost asistent două săptămîni. Credeau că o peşteră se strică din cauza expiraţiei cu bioxid de carbon a fiinţei omeneşti şi n-a fost asta. Au fost bucuroşi  de ceea ce le-am spus, că nu li se va strica peştera nici la un milion de vizitatori, şi m-au mai ţinut o săptămînă. În aeroport, cînd am coborît, ei ştiau că vin dintr-o ţară comunistă, ştiau din actele mele că-s german, cred că s-au uitat cu un ochi închis la mine. Prevederea este mama înţelepciunii. Nu m-au întrebat nimic, dar m-am simţit tot timpul în siguranţă, cum s-ar spune. Aici, la Cluj, se ştia din ziar că merg în Israel să fac cercetări într-o peşteră, ceea ce era adevărat. O doamnă de la trustul de construcţii  îi zice vecinului: Ţi-am spus că-i jidan, fii atent cum se descurcă!

Nu-s evreu, evreii scriu numele cu un singur “n” la sfîrşit cînd se termină cu “man”, al meu este cu doi. Acum, cu politica asta globală tot mai puţin te întreabă lumea  cine eşti şi de unde vii, acesta fiind unul din puţinele progrese pe care politicienii le-au adus lumii.

– Revenind  la familia în care v-aţi născut. Cine era mama?

- Prim violonistul de la Opera Română se căsătoreşte cu Mureşan Elisabeta, funcţionară la Asigurările sociale, o brunetă foc de frumoasă. Au doi copii, unul este arhitect în Germania, Eugen. Totul a mers bine pînă cînd a venit războiul. Tata a profitat de faptul că frontierele nu mai sînt frontiere şi s-a dus să-şi vadă părinţii. L-a prins frontul şi nu s-a mai întors. Toţi nemţii din zona sudetă au fost ridicaţi şi expulzaţi în Germania.  Înainte de a pleca a venit cedarea Ardealului. Mama s-a retras la Timişoara. Acolo a venit ziua în care nemţii au fost înscrişi pe nişte tabele, ni s-a spus că mergem trei luni în Siberia. Eu eram pe listă, fratele meu, Eugen, nu era, din cauza vîrstei. M-am bucurat că o să văd mamuţi, groapa făcută de meteorit, cea mai mare din lume. Eram în clasa a şaptea şi lumea era înnebunită cînd vedea că mă bucur.

În noaptea în care trebuia să plecăm eram pregătit cu raniţă, salam de Sibiu, bocanci unşi cu grăsime, pulover făcut de mama, din lînă ţărănească. Au venit patru militari,  doi erau români şi doi ruşi. Unul din  ruşi a întrebat de ce se vorbeşte româneşte în casă (am uitat să spun că mama se recăsătoreşte cu un român). Ofiţerul român i-a explicat că tatăl german al acestui tînăr este în Cehia, iar  mama e româncă. Nu m-au mai luat, am pierdut ocazia.

- Ce vă mai amintiţi din timpul războiului?

- Multe. Peste zi eram duşi la marginea Timişoarei să săpăm tranşee. Tot timpul se trăgea. Eram mitraliaţi din avion şi nu ştiam care trage în noi, ruşii sau aliaţii. Satele nemţeşti erau evacuate, germanii  plecaseră cu căruţe, cu cai, că venea războiul peste ei. Am dormit în case părăsite, nemţeşti. Am găsit murături, compoturi, aveau mobilierul lor specific… Omul nu cunoaşte încă viaţa şi nu se sperie la vîrsta aceea…. La Timişoara am terminat colegiul şi cînd Ardealul a fost retrocedat, m-am întors la Cluj şi am continuat şcoala şi facultatea.

- A rămas trauma războiului?

– Dacă vorbiţi de traumă, vă spun următoarea întîmplare. Tata a ţinut morţis ca băieţii  săi, eu am 85 de ani şi fratele meu 80, să fie tot timpul împreună, pînă cresc. A convenit cu mama că îi  va trimite bani ca să ia copiii la ea şi să-i ţină împreună, după ce tribunalul ne despărţise. Mama s-a dus cu tatăl nostru vitreg să-şi facă un viitor la Timişoara,  unde  refugiaţii au fost bine primiţi: li s-a dat  locuinţă şi o slujbă. Vine ziua în care primim paşapoartele, pe paşaportul meu era înscris şi fratele meu, tata angajează o birjă  care pleacă de la Opera Română pînă sus, fix în vîrful Feleacului, unde-i postul de control. Acolo, birja se întoarce şi noi, doi copii, rămînem. Sîntem  preluaţi  într-un birou şi  sîntem duşi pînă la  Turda, de unde sîntem  urcaţi în tren şi ajungem în Timişoara. Pe undeva ne-a ieşit mama în cale. Sînt prea mulţi ani ca să-mi aduc aminte, dar acest moment în care tatăl nostru ne urcă cu birja în Feleac, cu două geamantane, unul mai uşor pentru  Eugen şi unul mai greu, pentru Iosif, asta este de nedescris. Este ce-aţi spus, o traumă. Războiul este cea mai sinistră spurcăciune de pe pămînt. Acum, dacă nu mai avem războaie mari, le avem pe cele mici care vin la noi acasă  şi le petrecem în stradă, în vecini.

– La 85 de ani cum credeţi că este viaţa? Este frumoasă, e interesantă sau dramatică?

– În  viaţa asta îţi pui  întrebări: stau resemnat şi aştept să treacă, sau îi ţin piept? Aceste evenimente sinistre sau dureroase îl provoacă pe om. Instinctul de conservare te ridică în picioare şi omul, de-al naibii,  nu se lasă şi învinge.

– Aşa face un neamţ.

– Se spun lucruri frumoase despre nemţi, despre seriozitatea şi disciplina lor, dar nu trebuie să uităm latura lor teutonică. Nemţii se trag din nişte colonişti, barbarii germani, cei mai mari luptători, după vikingi.

– Cum s-au despărţit fraţii Viehmann?

- Fratele meu a cerut la 17 ani paşaport ca să plece la tata. După 17 ani a venit ceva nou, un cetăţean care vrea să meargă la rude în Germania putea fi cumpărat. Erau în ziare adrese de birouri, în Germania,  şi o adresă, una singură, în Bucureşti. A venit o doamnă cu avionul Lufthansa şi a adus 5.500 de mărci. Atît a costat plecarea fratelui Eugen. S-a dus la adresa cu pricina, intr-un bloc obişnuit. Erau patru  oameni acolo. Unul a făcut o greşeală, s-a adresat cu “tovarăşul colonel”. ”Ţi-am spus că aici nu sunt colonel”,  a venit prompt răspunsul. Mă rog, au fost semnate  hîrtiile, au fost depuşi banii. Fratelui meu i s-a  explicat politicos că statul a cheltuit cu studile sale de arhitectură la Institutul Ioan Mincu din Bucureşti. Peste două săptămîni a avut paşaportul şi a plecat.

- Din moment ce puteaţi pleca, de ce aţi rămas în România?

- De ce să plec în Germania? Ce făceam eu cu peşterile în Germania?  Trebuia să mă fac gladiator sau pompier! Speologul se plăteşte doar în Franţa şi în România. Speologia a fost inventată de un francez şi primul institut de speologie din lume  şi  biospeologia au fost create în România de către Racoviţă, nicăieri în altă parte. Şi vă mai spun ceva: mie-mi place ţara asta mai mult decît o femeie. Ce-i lipseşte omului care iubeşte natura, frumosul, în ţara asta? Are munţi, are Delta, are peşteri, are biserici, cele mai teribile biserici bizantine –  Moldoviţa, Voroneţ, Suceviţa, Humor,  Arbore.

- Cît de mult aţi iubit femeile?

– Femeile pot fi iubite în două feluri: pentru a le poseda, şi ăsta face un afemeiat, un muieratic, sau poţi avea admiraţie pentru că sînt sacre. Nouă luni femeia e binecuvîntată pînă naşte; femeia este cea care aduce viaţa, o femeie m-a adus pe pămînt. Noi tăiem lemne, aducem apa din curte, mergem la război şi reparăm dulapul… Dar cine creşte şapte ani copiii? Nu s-au scris poezii despre tată, se zice că sînt patru în lume, despre mamă sînt mii. Noi, bărbaţii, trebuie să stăm în genunchi în faţa unei femei. Acest mod de a iubi femeia îl recunosc şi nu are legătura cu banii, cu vîrsta, cu sănătatea mea. Sînt un om fericit, dacă ar fi să o iau de la început,  liniştit aş trăi la fel.

– Ce scriitori v-au marcat?

– Eu nu citesc prea mult, ca soţia mea, a doua mea soţie. Prima, fie iertată, era prea harnică pentru a citi, dar actuala mea soţie citeşte romane peste romane, toţi scriitorii. Eu am citit numai filosofie, dar nu să fac filosofie, ci să descopăr lucruri care nu sînt cunoscute, ce se întîmplă cu originea vieţii, cu apocalipsa. I-am citit pe Cioran, Noica, Blaga, Eliade. Noica, pentru mine, este un Dumenzeu. A făcut patru ani de inchisoare pentru că a simpatizat cu mişcarea legionară, unul din cele mai infiorătoare stagii de stat în închisoare. De la ei am cîştigat două lucruri: nu mi-e teamă de moarte absolut deloc. Am înţeles că moartea este firească şi că este un act democratic. Al doilea lucru pe care l-am învăţat este cel pe care l-a adus în civilizaţia omului Confucius:  toleranţa. Să-l înţelegi  pe cel care loveşte, fură, dă în tine.

– De la care filosof aţi învăţat cel mai mult?

– De la Noica şi Cioran am învăţat cele mai multe lucruri. Să nu mă confundanţi cu un filosof. Am dat peste Heidegger, Nietzsche şi Kant, am dat peste ei ca să nu zic că nu-i cunosc. Îl admir pe Kant, care ridică voinţa la o putere care poate să dirijzeze viaţa, dar cînd am citit o lucrare în care el recomanda să nu facem sex pentru că sexul ne consumă… M-am reîntors cu simpatie la el pentru că este unic în lume. Fără să fi ieşit din oraşul natal, a scris o lucrare de carstologie, o broşurică. Nu glumesc! Apoi citesc lucruri înrudite cu filosofia, am citit toate cărţile lui Steinhardt, care este filosof, critic de artă, preot. A fost un mare om şi este  iubit, aproape nu este om  care să nu fi citit “Jurnalul fericirii”.

– Cum se explică faptul ca Iosif Viehmann nu are duşmani?

- Am o explicaţie sinceră şi simplă: eu îmi fac o reclamă pozitivă. Îl urmez pe Racoviţă,  care a ieşit în lume, şi-n săli de conferinţe, în atenee, a ţinut conferinţe cu proiecţii pe perete şi a tălmăcit natura în toate felurile. Asta fac  şi eu. Zilele trecute am  ţinut o  conferinţă  la Fundaţia Carpatica –  “În căutarea frumosului”. Şi oamenii care au priceput ce este fotografia au rămas cu gura căscată, pentru că eu l-am urmat pe Racoviţă. Eu exist pentru că a existat pentru mine Racoviţă.

În camera obscură, Racoviţă avea trei salariaţi şi tot ce a făcut era trecut pe diapozitive de 11 pe 11 cm. A ţinut mai puţin de trei ani cursuri, dar a ţinut prelegeri. Cînd se afla în oraş despre ele, le ţinea  într-o sală mică, de 14 de locuri, cînd se afla că vorbeşte despre originea omului, pe coridor afla un preot, un dentist, un contabil. Năvăleau în sala cu studenţii să ocupe locurile, pentru că el arăta tot. Racoviţă făcea imagini numite de el electrofotografice (astazi, numite diapozitive), de care eu sînt îndragostit. El a inventat un  aparat pe care îl pui pe obraz şi vezi în relief. Aparatul există, a fost prezentat de curînd la o straşnică expoziţie, la Vaslui, unde  au venit urmaşii expoziţiei Belgica. Au prezentat sabia, pălăria de academician şi aparatul cu două plăcuţe care dau imaginea în relief. Cînd spun că Racoviţă a făcut fotografii  stereoscopice lumea zice ca Viehmann este bolnav…

Eu îmi fac reclamă prin aceste prelegeri. Văzînd cum vorbeşte Racoviţă, care l-a avut învăţător pe Ion Creangă,  mi-am notat şi am zis: dă-ţi, Viehmann, silinţa să vorbesti atractiv.

Vă spun următoarea întîmplare. În fiecare an, la Casa de Cultură  a Studenţilor este o sărbătoare a moţilor. Doamna Boană, metodistă la Casa de Cultură, mă roagă, pe timpuri, trăia încă Daicoviciu,  să fac o expunere despre Munţii Apuseni. Mă duc, mă aşez în primul rînd, sting lumina şi  fac prezentarea. Eram la etajul 3, în sală nu erau mai mult de o sută de persoane. Termin prelegerea, se aprinde lumina şi, din spate, se aude o voce puternică. “Măi băieţi, asta n-a fost o prelegere, ci o demonstraţie de oratorie”. Era  Daicoviciu, care m-a intrebat cum mă cheamă, în timp de doamna Boană plîngea de emoţie.  Atunci mi-am spus că am reuşit, dar trebuie să continuu.

Maria Sângeorzan