Munca omului și timpul lui Dumnezeu

Sfântul Benedict, Patron al Europei, a creat minunea de înțelepciune creștină și organizare umană care este mănăstirea benedictină. Vă propun să vedem felul în care putem privi astăzi timpul unei zile din perspectiva cunoscutei formule benedictine ora et labora.

Benedictinii au o regulă a celor opt ore – opt ore de muncă, opt ore de rugăciune și opt ore de somn. Or, unul dintre principiile organizării timpului din vremurile noastre e asemănător: opt ore de muncă, opt ore de odihnă activă, opt ore de somn. Aparent, călugării se roagă în timp ce noi avem nevoie de relaxare. Sigur, nu vreau să spun că un tată de familie care vine de la serviciu ar trebui să se cufunde în rugăciune. Ipoteza mea, pe care nu pot decât să o prezint pe scurt aici, e alta: nu cumva omul are în ființa sa o nevoie de transcendență care se reflectă până și în modul în care face pauze? Și nu cumva o pauză adevărată ar trebui să fie nu doar o relaxare, ci și ridicare a ochilor spre cer?

Să observăm că despre pauze e vorba, atunci când ne gândim azi la odihna activă. Pauzele sunt un subiect important, pentru că multe lucruri bune sau mai puțin bune decurg din modul în care sunt ele făcute. Dar pauzele sunt și o dovadă a faptului că omul nu poate sta cu mintea lipită de hârtii, de cifre, de obiecte, ci are nevoie „să-și ridice ochii spre altceva”.

Există un al treilea element care trebuie luat în calcul astăzi, în plus față de rugăciune și odihnă activă, și anume excitantele și dependențele. Acestea sunt o formă de pauză, dar și o dovadă că, pentru cele opt ore de „altceva decât muncă”, omul caută, de fapt, mai mult decât o simplă relaxare. Ani de zile eu am fumat (tabac) și mai beau cafele, uneori mai mult de două pe zi. Am sesizat, în timp, că cei care fumează mai mult de un pachet pe zi o fac la începutul sau la sfârșitul unei activități importante. Înainte de un curs sau după o ședință. Dacă ne gândim bine, și benedictinii se roagă câteva minute, atunci când sună clopotul pentru o nouă activitate.

Desigur, e normal să simțim nevoia de a ne gândi la altceva. Ba chiar sunt oameni care treceau de la o muncă la alta, și asta era relaxarea lor, cum a fost George Enescu, care nu făcea pauze, ci doar schimba tipul de activitate. Dar, indiferent că ieșim în pauză pentru a fuma sau doar pentru a ne plimba puțin, nu cumva pauza este o nevoie firească și am avea nevoie de pauze chiar dacă nu am fi obosiți? Sau, invers, oare chiar suntem obosiți atunci când cerem a zecea țigară între etapele scrierii unui proiect? Nu cumva „oboseala” care cere o „mică pauză” este, de fapt, o nevoie umană mai profundă – nevoia de a ridica ochii spre cer?

În ce mă privește, de fiecare dată când spun de cinci ori rugăciunea „Născătoare de Dumnezeu”, nu doar că mă liniștesc, dar regăsesc imaginea de ansamblu a zilei și lucrurile pe care le uitasem. Unii vor spune că e o invocație care mă calmează. Dar eu simt mai mult decât o calmare, simt o revenire la faptul că Dumnezeu lucrează pentru mine și prin mine, o revenire la ordinea interioară a vieții mele sub lumina Providenței.

Nu vreau nici să prezint rugăciunea ca simplu mijloc de a fi mai eficient sau de a te vindeca de probleme. Vreau să spun că, dacă avem nevoie de Dumnezeu, iar „inima noastră nu e liniștită până când nu se odihnește în El” (Sfântul Augustin), înseamnă că există chiar și o nevoie concretă de transcendența lui Dumnezeu. Această nevoie nu e satisfăcută doar de ziua luminoasă în care am fost botezați, nici de slujba de duminică dimineața. Dacă o trecem cu vederea prea mult timp, începe spirala nemulțumirii interioare. Iar un om nu obosește doar pentru că muncește, ci și pentru că muncește nemulțumit în sinea lui.

Pe de altă parte, situația noastră actuală e gravă: sociologi importanți (Sennett, Bauman, Giddens, Beck) vorbesc despre efectele negative ale globalizării, care șterge rutina, obiceiurile, ritualurile. Trăim într-o lume în dezintegrare, din punct de vedere al agendei unei zile, o lume în care lucrurile se schimbă mult prea repede pentru puterea omului de a rezista schimbării. Astfel că, dacă benedictinii au defrișat pădurile și au pus în ordine sălbăticia de după năvălirea barbarilor, noi astăzi avem de „defrișat” haosul de după năvălirea nebunească a globalizării. Benedictinii au încreștinat spațiul (prin stabilitatea mănăstirii), noi trebuie să încreștinăm timpul.

În plus, pentru destui oameni, singurul lucru care mai este cu adevărat al lor sunt tocmai pauzele. Tocmai de aceea, am putea să folosim măcar o parte din pauze și să începem să încreștinăm nu doar dimineața sau seara, ci și restul timpului zilei. Avem soluții simple: trei „Născătoare”, invocațiile scurte, precum „Isus, Maria, Iosif”, Rozariul. Sfântul Benedict ne-a arătat că secretul organizării muncii rezidă tocmai în integrarea acestei munci într-un cadru sacru și racordarea ei la timpul lui Dumnezeu. Ei bine, dacă nu mai vedem turlele bisericii pe fereastra biroului, putem foarte bine să le punem pe agenda personală și să începem să reîncreștinăm, prin rugăciune, mica parcelă de Europa care este timpul personal de muncă.

Ion COSMOVICI