Mitropolitul Bartolomeu Anania. Omul care aducea în fiecare zi duminica

Mi-e foarte greu să vorbesc despre Mitropolitul Bartolomeu la timpul trecut, întrucât a fost un om atât de plin de viață și a radiat o atât de mare bucurie de a trăi și de a face bine semenilor, încât nu simt că a murit. Gândul la el îmi produce multă bucurie și de abia acum am înțeles că liturghiile duminicale din Catedrala din Cluj erau adevărate praznice ale Învierii, datorită lui. Umplea spațiul și inimile oamenilor.

Pe părintele Bartolomeu l-am văzut prima dată în toamna anului 1992, cu puțin timp înainte de trecerea la cele veșnice a Arhiepiscopului Teofil Herineanu. Dânsul era în drum spre Turda, unde Teatrul de acolo îi juca piesa „Hoțul de mărgăritare” și a făcut un scurt popas și la Cluj, unde ne-a vorbit, în capela Seminarului Teologic Ortodox. Nu am reținut până azi tema cuvântării sale, dar m-a impresionat ținuta sa firească, aerul proaspăt pe care îl emana, dar mai ales timbrul vocii sale, care arăta o bună așezare interioară, dublată de o fermitate bine temperată.

Apoi am asistat cu emoția adolescentului la hirotonia sa întru arhiereu din 7 februarie 1993 și la acel început al pastorației sale la Cluj, care a stat sub semnul providenței. Îl priveam cu emoție, dublată de respect și teamă, iar prezența sa, fie chiar și întâmplătoare, în curtea Arhiepiscopiei era o sărbătoare. Îi urmăream cu admirație plimbările lungi pe terasa reședinței sale, adâncite în gânduri, și încercam să pătrund în mintea și în inima lui. Dincolo de toate, nu mă feresc să spun că impunea distanță, dar nu una aflată sub semnul respingerii, ci o distanță marcată de respectul față de un om care avea lucruri mari de făcut și pe care nu trebuia să îl deranjezi cu mărunțișuri.

Am reținut imaginea sa complet atipică pentru mediul ecelsial, fața severă, dar sufletul cald, vocea tunătoare și blândețea, care trăiau firesc în una și aceeași persoană. Mitropolitul aducea cu sine spiritul viu al lumii, filtrat prin trăirile credinței și al unei desăvârșite onestități.

În ceea ce privește relația mea cu Mitropolitul Bartolomeu evit să folosesc noțiunea de șef de cabinet, pentru că nu eram. Șef era doar dânsul, noi toți ceilalți eram subalterni, indiferent de poziția ierarhică în care ne aflam. Contrar așteptărilor, în Arhiepiscopia Clujului trăiam sentimentul unei echipe în care Înaltpreasfințitul ne era coleg și mai apoi șef. Am îndeplinit oficiul de secretar personal al dânsului timp de opt ani, fără să am deloc sentimentul că merg la serviciu. Era însăși viața mea acolo, iar întâlnirea cu el era un eveniment. Mitropolitul era un om foarte disciplinat, cu un veritabil cult al muncii, foarte conștiincios, dar în același degajat și cu simțul umorului. Ziua de lucru începea la ora 7 cu rugăciunea personală, în capela reședinței, la 8 și jumătate era la birou, unde citea revista presei și răsfoia cele 5 ziare la care eram abonați, lua micul dejun, iar de la 10 începea programul de lucru cu publicul sau cu colaboratorii. Avea ușa biroului deschisă tot timpul și îi primea pe toți cei care îi solicitau o audiență; avea obiceiul să spună că doar cei care nu doresc nu intră la el. La ora 14 lua prânzul, se retrăgea pentru puțină odihnă, iar de la 17 reîncepea lucrul de birou până seara la 10, când lua cina.

Se știe foarte bine că dânsul muncea și câte 12 ore pe zi și că cei mai grei ani de păstorie la Cluj i-a împărțit între administrație și munca la diortosirea Bibliei. Rezultatele confirmă că a reușit. Primele trei zile ale săptămânii erau dedicate activităților administrative, iar de joi până sâmbătă, dânsul se retrăgea la Mănăstirea Nicula, a doua sa reședință, unde lucra la fel de mult și mai ales unde își trăia viața interioară. Nu greșesc când spun că tocmai acest program a dat vitalitate și forță atât prezenței, cât mai ales cuvântului său. Au fost săptămâni în care l-am însoșțit la Nicula, mai ales când am lucrat la aranjarea bibliotecii personale, pe care a mutat-o de la Cluj, din rațiunea de a-și lăsa lucrurile în bună rânduială. L-am însoțit și la București, la ședințele Sfântului Sinod, inclusiv la alegerile de Patriarh din anul 2007. Era un om foarte deschis și respectat deopotrivă atât de oamenii Bisericii, de intelectuali, care l-au considerat tot timpul unul de-al lor, dar și de oamenii politici. Dar a fost foarte iubit de credincioșii simpli, care l-au înțeles mai bine decât mulți dintre oamenii Bisericii.

Era un cavaler desăvârșit, dublat în mod firesc de omul care se împărtășea celor de lângă el. Avea foarte mare încredere în oameni, chiar dacă nu de fiecare dată aceasta i-a fost răsplătită. Nu căuta în colaboratorii săi, doar simpli funcționari, ci oameni cărora să li se poată împărtăși. Și nu puține au fost momentele în care vorbea despre mama sa, despre anii de pușcărie sau despre experiența americană, cu o fermecătoare sinceritate.

La Mitropolitul Bartolomeu m-a impresionat politețea desăvârșită, sinceritatea și mai ales faptul că nu vorbea de rău pe nimeni. Am reținut marea sa stăpânire de sine și aș dori să povestesc cum l-am văzut în după amiaza zilei de 12 septembrie 2007, când la București erau în plină desfășurare alegerile de Patriarh, și în care dânsul era desemnat candidat. În acel context destul de agitat, în care mulți necunoscători ai vieții bisericești făceau pronosticuri și previziuni, dânsul și-a petrecut toată după amiaza, până la întrunirea Colegiului Electoral Bisericesc, stând calm în fotoliul său din camera din Palatul Patriarhal, citind din Sfânta Scriptură, Cartea Iov și mâncând struguri. Am înțeles, mai mult ca oricând, că este un om care nu este ros de vanitate și care a acceptat acestă competiție de dragul celor care îl doreau Patriarh. Printr-o astfel de atitudine arăta că marile provocări din viața lui, inclusiv cele două detenții, și le-a asumat nu ca pe greșeli proprii, ci din dorința de a-și ajuta sau a nu-și dezamăgi prietenii. A arătat că un om al Bisericii știe să își pună sufletul în mâna Domnului și să Îl lase pe El să hotărască. Și, spre bucuria noastră, El a hotărât să rămână acasă, la Cluj, cu care a vibrat și rezonat până în ultima fibră a ființei sale. Și ce este cu adevărat frumos este că și Clujul l-a simțit ca fiind al său și i-a răspuns pe măsură.

Mitropolitul Bartolomeu nu s-a dorit niciodată imitat la modul exterior. Era și foarte greu să faci acest lucru, fără a scăpa de pericolul căderii în ridicol. Îi plăceau oamenii cu personalitate, care gândeau și aveau păreri. Se bucura dacă găsea într-un simplu colaborator o părere mai bună ca a lui și o primea cu multă bucurie, ceea ce arată o mare putere sufletească și o vie inteligență.

Îmi plăcea să văd cum sorbea primele înghițituri de cafea, luându-i caimacul. și cred că de aici am început să privesc băutul cafelei ca o veritabilă lecție a bucuriei. Și am reținut ca model de cultură: muzica ascultată în interiorul ei, dincolo de sunete.

Ceea ce rămâne ca un testament viu din întâlnirile cu Mitropolitul Bartolomeu este simțul umorului pe care îl avea și încântările pe care le puteai trăi în preajma lui, în întâmplări dintre cele mai banale. M-a amuzat odată întoarcerea lui de la cursul festiv de la Facultatea de Științe Economice, când, nevâzând mașina de serviciu și pe șoferul care trebuia să îl aștepte, s-a întors la reședință cu taximetrul. În clipa în care, spontan, dânsul a urcat în teximetru, șoferul a rămas împietrit de emoție văzând cine este pasagerul lui. Iar întreaga peripeție s-a încheiat cu greu în curtea Arhiepiscopiei în care Înaltpreasfințitul vroia cu orice preț să-i plătească taximetristului contravaloarea cursei, iar acesta se împotrivea, motivându-i că este o cinste pe care nu o sperase vreodată în viață. Cu greu, șoferul a acceptat că trebuie să-l asculte pe Mitropolit, care din respect nu vroia să-i rămână dator. Reîntors la birou și-a sunat șoferul, care într-o clipă i-a răspuns că trage mașina să îl aducă acasă și căruia i-a dat replica scurtă: nu mai e nevoie, eu deja sunt acasă. Nu l-a pedepsit, nu l-a mustrat, ceea ce mi-a arătat mie că nu lua în tragic nimic, avea simțul umorului și o îngăduință mare față de subalternii săi.

Am deplina convingere că Dumnezeu a lucrat prin el, iar dacă ar fi să-l caracterizez pe Mitropolitul Bartolomeu în două cuvinte aș spune doar că era Întruparea duminicii.

Pr. Bogdan IVANOV